*• Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Secţia de împrumut U/bia luntrea lui caron roman ediţie

337

Slujba de la br^d nu-l mai ţinea locului. Era sin ;ur ;., han, care cădea în paragină. Pustiul Sufla prin îneăpeij, Cînd nu avea trecători la brod, popa se ducea la apă ş[ privea pierdut în viitoarea, unde a dispărut Oet&via. Apoi pleca spre oraş, la circiumă. Avea de gînd sâ lichidez,» întreprinderea. Voia să ceară singur să fie 1 rin-îs ca „vo­luntar" la canalul Dunărea-Marea Neagră. Popa îşi vînrîn vitele, ca să nu mai rămînă nici o suflare la han.

într-o zi Vasile veni la mine să-şi achite restul dat o-riilor. A doua zi urma să plece la canal. Am refuzat, eu un surîs, banii, spunîndu-i că aceştia vor fi folosiţi pentru creşterea Leliei. Popa Vasile a zîmbit, parînd mulţumi: de grija ce-o manifestam pentru odrasla cu ochi alfc>aşto i de la han. O mătuşă de-a fetei, de pe la Cluj, sosise cîteva zile mai înainte la Alba ; lua asupra ei sarcina de a se îngriji de creşterea fetei. I-am spus popii Vasile să predea banii, ce-mi datora, mătuşii fetei.

„Eu plec de bunăvoie la canal. Trebuie să ispăşesc'. îmi spune el, „multe de toate".

La despărţire popa Vasile lăcrimează, îmi întinde mînj. Să-l sfătuiesc să nu plece la canal ? Nu ! Nu-l voi sfătui ! Vreau să-i las netulburată de vreo îndoială conştiinţa că ispăşeşte. Are în faţă alternativa : sfinţenie &.,u delirium tremens.

XIV

Frământările mele aveau să dureze vreo cîteva £ăpl3-mîni. Arderile lăuntrice şi spaima cedează apoi încetul cu încetul, ca să se reverse într-un fel de momire cenuşie. Pe la începutul noului an zăpada se topeşte în între.? ţinutul. Un îngheţ senin, ce nu mai vrea să contenească, dă lutului de subt tălpi o tărie de os. Numai pe la amiază se zăresc pînă departe, pe făgaşele drumurilor şi prin brazdele ogoarelor, dungi de noroi, sau de humă dezghe­ţată în bătaia soarelui. Făgaşele şi brazdele arată pan.i toate spre hanul brodnicilor.

333

De tot atîtea săptămîni tino „absenţa", pe cale do a

permanentiza, a doamnei Ana Eareş. A uitat ceas al, B& o calcla obişnuinţă mă făcea să-i ies în cale ? Şi-a schimbat orarul ? Doar nu i s-o fi desfiinţat laboratorul ? Sau s-a mutat laboratorul din vechea clădire domnenrej-* mitropolitană într-altă parte ? Ştiu prea bine că tonte aceste temeri ale mele n-au nici un temei. O împotrivire a luat totuşi fiinţă în inima Anei ! Voia să mă pedep­sească într-un fel pentru faptul că, de cînd am jfost mutat la Alba, mi-am împletit prea stăruitor viaţa cu hanul brodnicilor ? Va trebui să mă împac şi cu ne-întîlnirea, aceasta mi-o. spun în timp ce, de fiecare data, îri fieştecare dimineaţă, la aceeaşi oră, o profundă mîhnire se îniiin-ţează în mine. încep de fapt să mă împac cu ne-îritîînirea în sensul că, după un val de amărăciune acută de-un ceas-două, mă dau în fiecare zi celei mai nebuno spe­ranţe : niune Ana mă va întîmpina cu un zîmbet ca şi cum nin ic neplăcut sau tulburător nu s-ar fi întâmplat în aceste săptămîni. Şi după ce aştept zadarnic, f}e pe drumul în serpentină ce duce în cetate, fie pe lingă vechea catedrală, s~o văd pe Ana, mă întorc zi de zi la aceeap ora, să lîncezesc în biroul meu de la Baiyancum.

• Sfîrşit de ianuarie. Zi de îngheţ senin şi fără zăpadă. După o aşteptare zadarnică pe la poarta lui Horia, mă întorc la Batyaneum. Mă izolez în încăperea manuscrise­lor, la bibliotecă. Caut să-mi înfrîng desperarea, răsfoind un manuscris medieval, un evangheliar, rniniittai-ilustrat. Culorile ilustraţiilor făcute de-o mînă în secolul XIII, sunt proaspete ca ele ieri. Multe, multe ceasuri pierd în felul acesta de la o vreme.

Către amiază aud o bălaie în uşă. Na răspund. Trebui© să fie vreun funcţionar al bibliotecii. Intră să caute ceva prin rafturile ^de cărţi, ce căptuşesc imul din pereţi ? Uşa s-a deschis, fără ca eu să fi rostit cuvîntul : intră î Dar a intrat — cine ? Doamna Ana.

Faţa ii o crispată. întreaga făptură e frămîntaîă d^-o jale anevoie stăpînită. Mă ridic de la masa de lucru, iac un pas s-o întîmpin, Ana se aşează, ca doborîtă de obo­seală, fără a mai aştepta să fie invitată, într-un fotoliu din apropiere. Mă aşez din nou la masa mea de lucru : „Ce e ?" întreb. Ea ezită. Mă uit lung la ea, si privirea mi se schimbă în consternare : „Ce-i cu tino ? !"

339

,.N-ai auxît încă nimic ?" zice ea, ca şi cum ,ar ceea ce va trebui totuşi s-.a-r.ii .spună.

„Nu ştiu la ce te r< ini !" caut eu s-o silesc să loensea.

„Lconte nu mai este !"

„Cum ? Ce ?" Mă ridic. Ana izbucneşte într-un hoh<, de plîns, că nu ştiu ce-aş începe spre a o linişti, c«. puţin într-atît, ca să poată să-mi spună ce s-a întîmply

Ana e aşa de zguduită de plins-, că-i trebuiesc minuî' să se reculeagă întrucîtva. Cu un suspin adînc ea izhu teste în sfîrşit sâ-şi btăpînească tulburarea. Rosteşte rai cu glasul sufocat de emoţia mereu Ia pîndă, cîteva cii vinie, acestea neaşteptat de liniştit o, după zguduirea c' adincao» i :

,,S-u aruncat... în.„Kî£jlcJRaşii. în prăpastia cea m încheiat. Ieri, probabil încă înajn ;âsi1 după vreo cîteva ore. pe cînd , u faţa în sus. neatins ' prăpaMb i Rudele ; . •iul au ;:, pe lîeaiî pe->«>. ■ dar nu m cîe-a drept

adîncă... Drama do amiază. A f.-îniur Za cu } • o 1. t hi

f.

h ît

(L

U i

v

£. ,

N

t?

\; i

r;.

pîct zdtob ^lv.^:t

.-A 1K. 1,

,;i m-.;, în la a m.ti la to umblu <> fata i.mi i e i ',. .Mi icndiţi' 'erinţâ i >rdea/a -, ■lin

, i ■ mu.

1 nu şi

iu.il>;.n\i ■

.1 bucur

fi (U-, Bucui

Am vc di la n

îciftui'ile. V,estca mi aş avoa proteze. Cai' ^are ca o crispare (< . rosti, un fel de rîs t •( sv.-] M'foc înecreînd < mwmpi it în tinsul vicîi i «loar<\ s.-mi stăpînest' • • stă, prea violentă Afeett i. răiăcni'i un iiiomont :. .'Upidă i\ ! isului. Ca o sa< înij) . nea că rîsul se sefriţea;->, gLi

avea ioc poirnîine", cornpleteay.

iline ? - Pînă atunci ar puica să sosească •> jnii". Dau glas unei păreri : „Atâţia prieteni ar li să nu ia part* Ia înmoimintare. Voi telefor i. numaidecît".

340

lec cu Ana de 3a Batyaneum, coborînd cam anevoie ele în spirală. Emoţia mi s-a aşezat ca o nesigur nă pe la genunchi-. Ne ducem la centrala telelo nde mi se dă destul de repede legătura cu fam i ■lilescu. Vorbesc apoi şi cu Marius Borza. Cei doi ieteni, amuţind de consternare, mă anunţă că vor sotri {a înmormîntare. Rămîne în sarcina lor să mai amin ^^Hbeşti, şi o seamă de alţi intelectuali, care ar dori să fie de faţă în Cîmpul Frumoasei la coborirea în jjaoi. * _a lui Leonte.

Pe Ana 6 însoţesc pină acasă, în cartierul de vile de

la P° i Cetăţii, pe-o stradă ce poartă numele întiiului

ist. Nu pe-al lui Marx, care de altfel nu era ptea

mai > Doamne, cum se potrivesc aceste nume în cetatea

Vodă cel Viteaz şi a lui Simion Ştefan ! Probabil

că şi în Cimpul Frumoasei — uliţa, ce duce la cimitir,

imeşte tot Engels ! Pretutindeni, toate străzile, ce duc

. ar trebui să poarte nume de marxişti. — Ajunşi

în faţa locuinţei, Ana mă pofteşte să intru. Este intîia

că intru în casa locuită de perechea Rareş. încăperea. Ia

care j,_; .esc cu oareşicare sfială, e mobilată cu lucruri

puţine, dar de gust. Privesc împrejur cu luare aminte.

Ana, li înd un ton „la obiect'^;. îmi spune, ca o paranteză

deschisă în şirul gîndurilor, ce-i fug într-altă parte, că

ce văd-este cam tot ce a putut să-salveze de la Iaşi,

prin peripeţiile războiului. Intîia oară îi surprind accentul

de moldoveancă. Mă aşez într-un fotoliu. Doamna 'Ana

ută locul, cam încurcată de împrejurările, ce mă aduc

In casa ei. E foarte preocupată, se pare, de pre-

:; şi acum. Ca şi cum încăperea ini-ar ,

•-un fel.

n s-o ajut să iasă pp

..L-ai văzut ite aproape î

tămîr . Cum evolua în ultima! timp ?" , „Ebşise cu totul din depresiunea gravă e al curei nadir a trecut, după e*m îmi î° mo \entul cînd la vie i-um adus caisa. al vi. i — ţi-fiduci aminte ! Asta nu i

mai altfel decît atunci. Dimpotrivă,

arcă în culori şi mai sumbre. O luci

sâ-mi vorbească întunecat atît des

generale, valabile pentru noi "toţi, cît şi de

311

perplexitate" vni spun în •ccaic Sup-

;slă v.i • nea c\ •ui d? . că vc uaţia < te înU.', eond'V .- cele k. i

atingeau numai pe el. Leonte îşi era sieşi, precum şty,' o fiinţă «care şi-a pierdut destinul !» Aceasta era obsesia' pe care o tîra cu sine prin cenuşa ultimilor ani. Din p^rl te-mi am căutat, pe cit mi-a stat în putere, să-l duc p_Q căile regăsirii. O dată, mustrîndu-rnă parcă pentru stră­dania mea, el mi-a răspuns zîmbitor : «Destinul meu ? Pe acela n-o să-l mai redobîndesc niciodată !» De altfeL într-o împrejurare, vorbind despre istoria noastră, el îmj spune : de sute de ani noi, românii, ne-am pierdut des­tinul, într-un fel sau altul. Ce-ar fi putut să spună Leonte despre condiţiile de existenţă subumană de astăzi, despre pămînteasca robie fără precedent ? — Ar fi dorit mereu să-şi desăvîrşească viziunea despre lume, la a cărei alcă­tuire a lucrat douăzeci de ani. «Ce vrei ?» îmi spunea el uneori, «uite cărţile astea ! Trebuie să le citesc, ca să scriu, mergînd pînă la „document", o istorie a gîndirij româneşti.rMă simt umilit de moarte ! O lucrare coman­dată ! Cu ucaz moscovit ! Cum s-au întors toate lucrurilo de-am ajuns într-un asemenea serviciu comandat ? ! Gă­sesc prin aceste „documente" foarte puţine gînduri şi fapte, din care să pot reclădi timpurile. Lucrarea ar putea să prezinte totuşi oareşicare interes. Citesc şi adun ma­terial ; şi nu ştii cum o iau hai-hui peste toate neajunsu­rile spre draga de libertate ! Caut să împlinesc lipsurile. ■ Pînă de curînd secole de-a rîndul gîndirea noastră n-a avut condiţii prielnice să înflorească în tipare fireşti. Pînă de curînd, adică pînă între cele două războaie. Istoria noastră a fost o istorie organică numai pînă la Ştefan cel Mare. De-atunci încoace istoria noastră a fost scoasă din destin. Mă cufund, îmi destăinuia Leonte, cu dureroasă voluptate, în diverse epoci. Vreau să le ghicesc posibili­tăţile, ce nu s-au realizat. Aceasta e aproape unica bucurie ce rai-a mai rămas. Imaginaţia mea speculativă născoceşte adesea tot felul de viziuni filozofice, o seamă de meta­fizici ; pe acelea adică ce ar fi trebuit să apară în cursul timpurilor, dacă puterile nu ne-ar fi fost mereu stânje­nite de atîta monstruos amestec din afară !» Aşa vorbea Leonte. L-am întrebat : «Dar ce faci cu aceste viziuni ?» «Nimic^, îmi răspundea el, «le las să se piardă, aşa cum' s-au ivit în mintea mea». îmi repeta Leonte adesea că Metafizica a fost totdeauna pentru el ca o patimă şi ca o

342

tie. Şi era o părere a lui că Metafizica, în desfăşurarea ^istorică, cuprinde supremele basme ce şi le-a plăsmuit liritul omenesc. Era o părere de-a lui c¥ Metafizica, în

desfăşurarea ei istorică, cuprind-

ciuni ale lui Dumnezeu'; L-am înfruntat o dala pe Ceonto T

Ifî Tâsa""aceste*"vîsufî să se piardă. I-am spus că ar trebui |*ă l^e aştearnă pe hîrtie Ar scrie astfel adevărata'istorie 1$ cîndirii româneşti, a Dumnezeieştilor minciuni. L-am ijtiy^at o dată să-mi comunice, mie cel puţin, unele dintele. l^conte nu mi-a răspuns. Ceea ce însemna că mu avea lgâ-mi refuze întru totul dorinţa. Dar amîna. Atunci jiotârîi să încerc o presiune morală. L-am ameninţat că _r-am să-i mai fac vizite în Cîmpul Frumoasei decît dacă va face să crească, subt ochii mei şi în auzul meu. în fre­care duminică, cîte-un asemenea basm. Am izbutit astfel _SU smulg din el şi să culeg pe rînd «adevărata» istorie a gîndirii româneşti, cu toate acele viziuni, pe care poporul nostru ar fi trebuit să le izvodească, dacă împrejui .'a ila nu ne-ar fi răstignit mereu. Leonte mă va aştepta d^-a-cuma, tot la şapte zile, cu cîte-o mare bucurie. în încă­perea lui, acolo între cărţi, el îmi desfăşura, în flecare sîîntă duminică, cîte-o minunată sacră minciună. Am Jaat seama apoi, cu cît înaintam în toamnă şi pe urma în iarnă, cum depresiunea lui Leonte dispărea. Vigoarea sa spirituală se revela creseînd. Săptămîna trecută Leonte hni mai spuse o minciună de-a lui Dumnezeu. Era ca o încheiere, cuci epoca în care el îşi proiecta această _p'?3~ Liuire a minţii, era recentă. Cînd a terminat, i-am spus : «Leonte, după acest basm, nu mai poate uima decît pro­pria ta vi/'une. îmi vei arăta săptămîna viitoare cum vrei si ţi-o completezi şi s-o desăvîrşeşti ! Acum bate ce; sul Iau ! Acum e momentul, Leonte Pătroşcu !+ Leonte m-a sărutat pe amîndoi obrajii, mi-a mulţumit pentru cecu­rile regăsirii, şi mi-a făgăduit cu hotărîre 3ă mă iacă martora visului său. A urmat ceea ce ştim". <"

Caut un cuvînt pentru Ana. Dar îi vorbesc tot despre Leonte : 1ÎE1;şi-a redobîndit destinul în actul eroic al p'riu-cîdeni. Cu aceasta Leonte şi-a încheiat opera, împlinind ceea^ ce lipsea. în loc de-o filozofie a faptei, ne-n dat fapta,» Astfel el s-a îmbrăcat în lumină, după ce tu l-ai &jtftat să-şi regăsească destinul. Voi, femeile, nu vi nrea cunoaşteţi isprăvile !"

343

„Din veştile ce-ţî dădui, tu scoţi o încheiere, la carp nîci un moment nu m-am gîndit", se nedumireşte Ana îngăimînd oarecum cuvinte, ce n-o cuprind.

„Epilogul e sfîşietor pentru cei ce rămîn, magnifică _e încoronarea, într-o dimineaţă de îngheţ, omul s-a îmbrăcat în soare şi s-a aruncat în rana pămîntului. Dacă amintirea nu mă înşeală, parcă aşa numeai tu astă-vară Rîpile Roşii din Cîmpul Frumoasei ! Fii tare, Ana, şi mîndră ! î_n, amintirea lui Leonte ar trebui să păstrăm o sută de ani de tăcere !"

Cu aceste cuvinte mă ridic, îmi aplec puţin capul faţa femeii, şi ies.

A treia zi, încă înainte de a se lumina, o luam tu eu'obuzul spre Cîmpul Frumoasei. Plecam cu soţia şi u\ Ejică-mea. Doamna Ana Rareş plecase încă din ajun; spre surpriza mea, şi oarecum în pofida înţelegerii de alaltă-i< i. Nu mi-a dat oare a înţelege că e de ajuns dară | ira in ziua înme riî ? în autobuzul, încărcat de

i ori pe distanţe rntcij aveam să desluşesc în lumini, ă a becurilor, şi aiţj doritori de a participa la cere-înmormîniării. Era aci, venind dinspre Cluj,» a Marga Mureşanu, verişoara lui Leonte, cu părul aîb acum, mai scunde I o ştiam, o femeie care pnn

! ■oramentul ei, prin vioiciunea spiritului, îşi camufla vîrşit cei şaptezeci de ani. dacă se ţine seama de cronica reală a vieţii şi nu de cea falsă, ce o afişeaaâ orice femeie. La Alba. în haliri unde eu ou familia mea aştep­ta o jumătate de ceas în ceaţa densă ca iîna seănv:?-naiă, urca în autobuz, în ultimul moment, şi soţul Anei, profesorul Rareş, care-şi găsea numai anevoie locul în semi-obscuritate. Ne salutarăm peste dteva bănci.

Eu cu familia găsirăm loc chiar în preajma doamne i I Marga. Iată cum au trecut anii de cînd nu ne-am rn.ii ] Văzut! Da, ultima dată ne-am întîlnit în acea căjătorio l do pomină din toamna anului 1944. îmi trec prin oug< •■ I amănuntele spectaculoase ale acelei dimineţi, cînd în plină I înaintare a trupelor ruseşti prin'Transilvania, am călătorită de la Sebeş la. Sibiu. Ce viu mi s-a întipărit în rşj scenă de-atund : doamna Marga ţinînd în mînă o furci

344

„toreînd" în clipa cînd trenul, oprit pe cîmp, părea sM (fie luat cu asalt de ostaşii ruşi ! Doamna Marga se deghi­zase în ,.jupîniţă^u de-un aspect aproape călugăresc. Nici

m nu e mult mai altfel îmbrăcată. E îmbrobodită cu un şal negru de lînă. Faţa se iveşte uimitor de tînără încă pentru vîrstă. Ce a făcut doamna Marga în curs*ul acestor lungi ani de cumplită restrişte ? Ea a izbutit să se stre­coare prin prăpăd, retrăgîndu-se ca un melc în căsuţa sa. Ea nu s-a retras, ce-i drept, chiar într-o cocbSie. „Dome­niul" ei, nu departe de Cluj, i s-a lăsat spre păstrare. Spre uimirea obştei româneşti de pretutindeni, doamna Marga a izbutit, cu abilitatea ei de totdeauna, să „cadă încă o dată pe picioare". Oareşicari neajunsuri, chiar grave unele, a întîmpinat ea, la început. în toamna după 23 August. Ea a reuşit însă să se „dezvinovăţească" ară-tînd binele ce l-a risipit în jurul ei de-a lungul unei vieţi. Astfel ea avea să fie scutită de calea pe care au apucat atîiia, dintre colaboratorii şi toate colaboratoarele ei : ea n-a ajuns nici în lagăre de muncă, nici prin închisori. E adevărat că subt firma Patronajului, fostă institv d stat, doamna Marga făcuse în timpul războiului n bine în dreapta şi-n stînga. De vreo şase ani în©

v\ în completă izolare, retrasă la ţară. Doamna Mffl nu se mai ocupa decît de clădirea unui mausoleu. I stil neobizantin, pentru soţul ei, decedat încă înainte război, scriitor de seamă, mare orator şi om politic orientare naţionalistă. Văduva. înzestrată cu excepţior însuşiri, de energie şi pricepere, punea în clădirea mau­soleului o pasiune cu adevărat ,,faraonică''. Orizontul ei fusese în toţi aceşti ani. în întregime ocupat de ,.mortul" ei, căruia ea voia să-i inveş;ii ceaşcă amintirea şi gloria. Ea îşi sublinia insistenţele cu atît mai mult cu cît slava mortului intrase într-o eclipsă totală, odată cu catastrofa de la 23 August. Nu ne întreţinem numaidecît asupra nenorocirii din Cîmpul Frumoasei, căci despre asemenea lucruri nu se poate vorbi într-un autobuz, nici măcar în şoaptă. O întreb cum înaintează lucrările mausoleului. îmi răspunde că ar mai avea nevoie de piatră de mozaic. care nu poate fi adusă decît din Italia. Lucrările sunt suspendate deocamdată. — In răstimpul lungilor tăceri., ir:ă gîndesc iarăşi la faima demonică a acestei femei ! în timpurile imperiului bizantin o asemenea femeie, pornind de undeva, de jos, s-ar fi ridicat pînă la tronul împ;

345

tesc. Că ar fi trebuit să treacă, pentru aceasta, şi prin arena spectacolelor, admirate deopotrivă de toate clasele sociale ale antichităţii tardive, ar fi fost firesc ! După părerea mea, în trecutul doamnei Marga, au întuetete faptele bune, iar printre faptele bune cu care ea a ţinut su-şi împodobească viaţa, socot pe acelea care au izvorît din marele interes şi din marea grijă ce le purta vărului ei Leonte. în repetate rînduri, în foarte hotărîtoare mo­mente, Marga a intervenit cu o mînă de ajutor în favoa­rea vărului ei mult mai tînăr decît ea. în timpul ascensiunii lui Leonte, pe care ea îl aprecia şi de al cărui prestigiu mereu în creştere era deosebit de mîndră ca „verişoară'' ea a spus adesea un cuvînt oportun. Doamna Marga, iat-o în faţa mea ! A aflat ieri prin radio vestea despre moartea lui Leonte. N-a ezitat să plece numaidecît prin greul iernii, în condiţii de călătorie cu totul neomeneşti, spre Cîmpul Frumoasei. Marga este o credincioasă de tip bizantin ; vrea să ia parte la înmormîntare ca la un ritual, ce asigură salvai'ea omului. Nu avea de unde să şiie, necum să bănuiască, că Leonte îşi stinsese singur lumina vieţii. îi strecor vestea în şoaptă, dozată, ca să nu facă un şoc. Poate că eram prea grijuliu. Ea este, desigur, o drept-credincioasă, dar o credincioasă a unui Hristos biruitor, care seamănă cu marele ei soţ decedat înainte cu doisprezece ani. „Morţile" altora n-o mai impresionează, decît în funcţie de „mortul" ei. Lacrimile li curg, dar pe vechile brazde, ce i s-au săpat în obraz după moartea fulgerătoare a omului ei. Morţile altora sunt pentru ea un prilej nou de lacrimi, un izvor de jale deschis în amintirea singurukii ei „mort".

în faţa mea, mai spre fundul autobuzului, luase loc profesorul Rareş. Puteam să-l văd de-a dreptul, un om cu faţă fină, aproape de copil, în care se rosteşte o deose­bită bunătate. S-ar spune că Rareş e bun prin sînge. Rareori am avut prilejul de a sta de vorbă, unul cu altul. Are ochi albaştri, din cale afară senini. în timpul bom­bardamentelor l-am cunoscut la Căpîlna, în chip trecător, în specialitatea sa, care este botanica, a dus-o pînă la celebritate. De la colegi de şcoală de-ai săi, am aflat însă nu de mult că structural ar fi avut o vocaţie mate-ttică. Despre „geniul" său matematic mi-a vorbit, cu admiraţie şi regret, îndeosebi inginerul Aron Slănculcscu,

346

„specialistul în trăznele", care i-a fost coleg de bancă J[la un liceu bucureştean. Adolescentul uluia dăscălîmea cu vocaţia sa. Rareş era ca făcut pentru lumea cifrelor şi a formelor abstracte, implicînd o logică aparte, pentru care avea specifice însuşiri native. Adolescentul făcea şă „sluj" în faţa părinţilor săi, care îl dominau ca pe o fiinţă ce întîrzia să se împlinească. La un îndemn părin­te-c, căruia el avea să i se supună lamentabil şi fără protest, tînărul Rareş n-a dat urmare vocaţiei-sale fireşti. La universitate. în loc de a urma matematicile, el se hotărî, jalnic şi incredibil, pentru Botanică. Specialitatea ac "ista el şi-a însuşit-o fără eforturi dar şi fără elan. în domeniu matematic el s-ar fi realizat desigur în chip cu totul excepţional. — îmi vine în minte o întîmplare, ce mi-o povestise cîndva inginerul Stănculescu. IntîmpJa-rea caracterizează la perfecţie o vocaţie. Nu a lui Stăncu­lescu, ci a lui Rareş, căci despre el este vorba. în timpul studiilor universitare tînărul Rareş avea dese discuţii cu Stănculescu, discuţii ţinînd de domeniul filozofiei matematice. Studentul Rareş ţinea să se „reali ••>ze" în acest domeniu ca autodidact, căci îl chinuiau aleanurile vocaţiei. O dată Rareş se duce cu Siănculescu la un res­taurant. Ocupă amîndoi un colţ de masă mai mare. Tinerii îşi comandă, fiecare, cîte-un ţap de bere şi eîie-un şniţel vienez. Conversaţia dintre ti se învîrteşte în jurul unei probleme de filozofia matematicii. „Spune-mi", insistă studentul Rareş, „spune-mi, te rog, ce e numărul ? Mă interesează de la o vreme filozofia numărului". Raroş anume era intrigat de cunoştinţele filozofice ce şi le achiziţionase viitorul inginer Stănculescu, cace tocmai în vremea aceea citea unele studii de filozofia matemati­cii. Rareş, spirit foarte dotat, dar cam comod, voia sft profite de un prilej binevenit spre a afla de 3a altul niscaiva lucruri importante, fără de a mai face el însuşi efortul penibil într-un fel de a studia „Critica raţiunii ■pure". Asimila omul, cu un dar aproape divin:Horiu, tot ce ţine de lumea matematicii, singura lume cc-i pasiona, de altfel. Stăneulescu începe să expună lui Rareş, în faţa ţapilor de bere, teoria kantiană despre judecăţile mate­rn alice. Oricine ar fi surprins scena, ar ii remarcat că Rareş îl urmărea pe Stănculescu, dus ca de-o exaltare. Chelnerul, după ce le servise ţapii, aduce şi şniţelele vio-

347

neze. Şi fiecare, din -cei doi, stă în faţa farfuriei sale, ocu-pînd cîte-o lăture a colţului de masă, unul lingă celălalt. Stănculeseu explică. Rareş urmăreşte. Dar Rareş, accultmd u, şi cu tot mai viu interes, se apropie încetul pe Bocetul de Stănculescu, încît, la. un moment dat, .începe să mănînce, fără a-şi da seama, din farfuria acestuia, Chelnerii restaurantului, vreo trei-patru, se postează la celălalt capăt al mesei, de unde privesc cu mirare la scena în desfăşurare. Au scăpat tinerii dintr-un ospiciu de nebuni ? Rareş ascultă cu ochii larg deschişi, urmă­reşte, detaşat de lume, abstracţiunile ce i se servesc gata rumegate, şi, folosindu-se de cuţit şi furculiţă, mănîncă pe îndelete din farfuria prietenului său. Iată pînă unde te poate duce pierderea de sine ! O asemenea comportare în faţa unei expuneri, reprezintă, orice s-ar spune, un superlativ aiuristic. Intîmplarea aceasta, ce mi-o povesti cu mulţi ani mai înainte inginerul Stănculescu, îmi veni în minte, văzînd în fundul autobuzului pe cele­bru! botanist, care, abulic, avea să-şi lase, încă din --l-' - ;enţă, în părăsire, geniul matematic. Celebritate,"* a mea. cu expresie nevinovată de copil neajutorat, .mătate, ce i se vede prin piele, ar putea să ilustreze i din pricina unui părinte tiran şi inconştient, obuzul ajunge la podul de la Partoş. Trecem peste Podul e intact. Podul, despre care ciobanul, care cioban, din noaptea cumplită de la hanul brodnicî-spunea că ar fi fost dus de apele umflate ale ilui, este aci, neatins. Rîul e complet îngheţat circula şi pe gheaţă. Imaginea unei făpturi, d prin apă pe subt gheţuri, trece prin noaptea r /mi fac în gînd o mustrare ! Ah, amărăciur » ! Cît de repede pier în adîncul sub-cugetului. Au i doar cîteva săptămîni de la plurnburia, satur

c?. Noua amărăciune stîrnită în mine de ,.geamă-«leu, care s-a aruncat în „rana pămînlului'', înghit?, într-un fel, pe cea de mai înainte. Cît de relativă e capaci­tatea noastră de îndurerare ! Cît de repede ajungem la o limită, peste care nu trecem. Şi odată ajunşi la li nici chiar fiziologia feţei, vai, nu se mai supune 11 de a ne rosti. începem să rîdem, în loc de a plînge.

348

ado din de­raia

Mu

nu

lor.

Mu

lâui

In Cîmpul Frumoasei descindem do-a dreptul Ta fosta casă părintească a lui Leonte. în încăperea de către uliţă, e întins, pe-un catafalc improvizat, mortul. Pe faţa lui severă, dar şi senină, mulaj de ceară al spiritului, se întipărise o voinţă. Carnea, cu moliciunea ei firească, încremenise. Toată faţa e ca cizelată în os gălbui, de animal exotic, răsăritean. Nici o urmă de lovire, "nici o zgîrieiurâ. Prăpăstioasa cădere, ce i-a zdrobit capul, nu i-a atins faţa. După spusele rudelor, ce l-au cules din prăpastie, trupul, i-a fost literalmente sfărîmat. Se pare că a încetat din viaţă la întîia izbire, în cădere. Pe locu! unde a căzut, nu s-a remarcat, în lutul roşu din preajmă, nici o urmă de zvîrcolire. Mă opresc în faţa rămăşiţelor pămînteşti. Mişcările mele sunt ca ale unui automat vreun cuvînt. De unde a s< l.( onte tăria unui act, ce-mi aminteşte legendarii de demult ? îmi sting subt pleoape orice lacrimă. î; înainte de a hla fiinţă. îmi impun cu toată puterea să . Btăpînesc. Dar muşchi secreţi ai fiinţei melc, c lui care tace, încearcă să mă sufoce.

Lîngă sicriu stau de pază, ca două lumînj cele două fete, Rădica şi Ileana. Văzîndu-nc, ele izl în ţipete de plîns nestăpînit. Parcă n-ar mai |. mulcomite niciodată. Dar după cîteva clipe ele ^: X pate de plînsul luminărilor, care picură pe Doamna Marga prinde şi ea a plînge, dar mai altfel, printr-o lungă obişnuinţă. Lacrimile îi curg şiroaie din • mai neînsemnată pricină, ca un izvor egal sieşi. Cum n-ar plînge ea acum ? De atîţia ani, de vreo doisprezece, oY cînd moartea i-a intrat în casă, viaţa i-a devenit o fun-. a morţii. Jalea, ca de sfirşit de lume. a transformai-<> într-un fol de bocitoare ancestrală. în toată asii sufleteşte atît de diversă, numai profesorul Rareş păstr-o placiditate sobră.

Doamna Ana, pe care nădăjduiam nerăbdător văd din primul moment al sosirii în Cîmpul Frumoase;. e de faţă. întreb pe Ileana de -ea. Ileana îmi sp doamna Ana trebuie să fie prin bucătăria de va:ă E in fundul curţii, între casă şi şură, bucal aria aceasta, o dependinţă din care se scot toate foloasele gospodăreşti,

349

nu numai vara ci şl iarna. Rudele lui Leonte pregătesc acum, acolo, cele necesare pentru pomana de după înmormântare. Marea afecţiune, sublima prietenie, ce s-a statornicit în cursul anilor între Ana şi Leonte, se cere rostită acum sub forma aceasta tăcută şi simplă. Devota­mentul prietenesc al femeii se vădeşte în mărunte făptuiri, în orînduirea treburilor gospodăreşti, impuse de moment, şi de obiceiurile rituale obşte'şti şi strămoşeşti. Nu vream s-o stingheresc în micile sarcini luate încă de ieri pe umeri mărunţi. Pe de altă parte n-aş vrea s-o văd nici obosită de privegherea de noapte. Poate că pe faţa ei s-a aşezat în timpul priveghiului, ici-colo, cîte-un firicel da funingene de luminări, ceea ce mi-ar comunica un prea acut simţămînt al destrămării lumii. Ca să nu mai fiu ispitit s-o stînjenesc, hotărăsc să plec în sat.

Cobor pe drum pînă la Moară şi mă duc pînă la casa natală, dincolo de şcoala satului. Sătenii mă opresc, purtînd încă în glas cutremurul color întîmplate. în sat se crede că moartea lui Leonte s-a produs printr-un accident. „O fi alunecat tot plimbîndu-se pe-acolo", îmi spune un vecin de altădată. Aflu astfel că în cursul săptămînilor din urmă, contrar opreliştii din copilărie, Leonte se ducea adesea în excursie pînă la „Eîchi", cum pronunţă sătenii.

Mă duc apoi, trecînd pe lîhgă biserică, prin vechiul cimitir, în care nu se mai înmormântează suflete de om de zeci de ani. Făcînd o abatere de la legea locului, sfatul satului şi preotul au îngăduit, însă, ca Leonte să fie înmormînlat lîngă părinţii şi strămoşii săi,^v în faţa biseri­cii, printre crucile vechi purtînd inscripţii cirilice. Aşa sa cuvine. Mortul este marele fiu al satului, dar lucrul acesta l-aş încuviinţa şi pentru altceva : Leonte Pălraşcu, insul care îşi gîndea numai gîndurile lui, neconformistul, avea mai mult decît oricine şi un substrat anonim şi strămo­şesc. El, care a coborît mereu la „rădăcini", va coborî şi acum. Coboare îri ţarina de veacuri, coboare în lutul veşnicilor părinţi !

La dreapta, în faţa bisericii, se sapă groapa, aşa cum o lină bănuială mă adia adîncaori. Groparii, recunos-cmdu-mă, tăr din groapă, sprijinindu-se c-o mină da

350

Srgine, Nu mai au r^v¹' io săpat. Ca să-mi acopăr Rnoţiti, îi îiltreb un. lucru i ifereiit : cţnd â sosi autobu­zul de la S.J¹ :ş ? „Ar trebui să fie aci !" răspunde unul. Ies din cimitir în uliţa nouă, unde avea să oprească de Kdată autobuzul, a cărui apropiere se auzea. De undeva, $e după o cotitură lină a uliţei, se aude semnalul^claxonat. Autobuzul se arată vederii. Aştept lîngă indicatorul de Oprire, în marginea uliţei.

Prietenii de la Bucureşti trebuie să sosească,, chiar acum. Nu sunt tocmai mulţi cei de la Bucureşti, dar •numeroşi cei de la Sebeş şi din împrejurimi, din satele şi 'cătunele văilor. La Sebeş s-a alăturat autobuzului un al doilea. Se dau jos din primul autobuz cîţiva delegaţi oficiali, trimişi ai Ministerului Invăţămîtului, vreo cîţiva profesori de filozofie din capitală, o seamă de publicişti, cunoscuţi pe vremuri ca fervenţi admiratori ai decedatu­lui. Mai descind şi cîţiva preoţi, cam nedumiriţi, trimişi de Mitropolia de la Sibiu, şi care nu prea par a se simţi în apele lor. Din al doilea autobuz coboară, cerniţi, priete­nii bucureiteni, inginerul Aron Stănculescu, cu Marioara, soţia sa, Marius Borza cu copiii, şi apoi în mare număr dascăli. Sosesc şi unii oaspeţi paradoxali, care, după cum înşişi ţin să-mi spună, au venit în speranţa de a mă vedea cu acest prilej şi pe mine. Legătura strînsă ce s-a făcut totdeauna, între Leonte şi mine, continuă. Erau, aceşti oaspeţi, rnînaţi de simţământul că nu puteam să lipsesc. Aceşti curioşi se numără printre cititorii din timpurile, aproape patriarhale şi idilice, cînd în ţară cuvîntul „geme­nilor" încă nu era prohibit. Oaspeţii, de toate categoriile, vor fi găzduiţi, uneori de-a valma, pe la vetrele ţărăneşti.

Ciim ora amiezii se apropie, îmi conduc prietenii la masă pe la rudele lui Leonte. Alţii vor fi invitaţii advocatu­lui Gruia, la părinţii acestuia. Nu li se îmbie celor ce au sosit la îngropăciune o masă în toată legea. împreju­rările oferă un prilej de jale, menit să taie poftele tru­peşii. Apoi trec cu inginerul Stănculescu şi cu soţia sa, în casa, unde zace mortul. Prietenii îmi cer amănunte cu privire la decesul lui Leonte, căci ci nu vor să dea crezare urilor. Din curte se văd Rîpile Roşii. Arăt cu mîna într-acolo : „Vedeţi ? Acolo s-a întîmplat!"

Grupuri de vizitatori

ies. Pe Stănculeşti îi îndrum pe treptele de piatră, spre încăperea unde-i catafalcul. Mă împotrivesc să mă mai

sosesc mereu, intră în casă şi

îmj 5c o dală din or. t de contagioasă, ce s«

produce în faţa sicrielor. Subt un pretext oareşicare, mă

desprind din grup şi-o iau spre bucătărie. Un dor, plin de

suferinţă, căruia îi ţine ison jalea unanimă, mă îndeamnă

s-b caut în sfîrşit pe doamna Ana. O găsesc, într-adevăr,

dereticînd prin bucătărie. Trece sulegetă, ca o suveica,

prin toate iţele invizibile ale zilei. Peste faţă i s-a întins

un v&l de oboseală, dar are un aer calin. Oboseala ei

pare mai mult a sufletului, decît a trupului. îmi zîmbeşte

mulţumită că am venit. Cum ? Credea ea că aş fi putut

să lipsesc ? Aceasta ar fi fost organic cu neputinţă, căci

eu sunt „geamănul", încă viu. legat printr-o parte a fiinţei

inele de cel ce murise, şi de care va trebui, peste un

ceas sau două, să fiu ,,anatomic" tăiat. Ne va despărţi,

un cuţit, capacul, ce se va pune peste cosciugul din

Aceasta este imaginea materială, ce ar iluştri

suficient de plastic legăturile mele de-o viaţă, cu Leonte.

apropii de doamna Ana. Am putea să stăm de vorbă

o clipă, aproape în taină, căci femeile, care se mai învîrt

căpere, sunt preocupate de frămîntarea şi coacerea

lor. Cuptorul mare îşi cască gura, incandescent,

alt capăt al bucătăriei. Aluatul împletit.' ca o cosiţă

• - e potrivit cu îndemînare pe-o lopată. „Pregătiri

;â". arunc eu un cuvînt, pe care numai doamna

i i avide şi-l înţelege, „rar de tot, poate la sute de

Uită, moartea poate să fie numită «a lumii mireasă^-.

do putem numi aşa !'■

O ţăranca pe' cale de a băga lopata cu colaci în cuptor,

legînd despre ce e vorba, îşi arată o nemulţumire în

ră cu coacerea colacilor : ,.Mai demult» asta era o

a prescurăriţei. Acum nu mai avem prescurăriţâ

I elea Safta care se-ngrijea de astea, pînă mai ieri,

i, s-o mutat la oraş, e-n cîmpul muncii, angajată

>erativa brutarilor". După vreo cîteva clipe de

.ranca îşi răsuceşte mai departe firul gîndurilor :

ii ăştia nu sunt tocmai după cerinţele pravilei,

in împrejurări silnice biserica e cu îngăduinţă. Căci

otezul unui copil poate să fie săvîrşit la nevoie de un

iincios de rînd, cu ţarină, în loc de apă". Mă amestec,

;d, în vorbă : .,Aşa-i, leliţo, astăzi toate merg pe

live şi pe colective. Eu cred că astăzi s-au colectivi-

' racii, sunt înscrişi toţi în cooperativa homarilor,

nd au intrat în cîmpul munc

352

| i dracii au ajuns c

-unit domoli, nevoie mare !" rMe ■iunpesc şederea îa bucătărie, prin ii şoptesc: ,,Durjă cile îmi amintesc, al oi un cuvînt îa Alba că vii de abia Frumoasei. Dar iii venit de ieri. Dagl fi gă:-it destule pricini să viu şi eu. M orba. Am să te pedepsesc dostăinuind tutun ntarea ce o voi ţine. cum l-ai dus pe Leontfc •sul pînă în prăpastie !" Zîmbeiul meu de om pierd drum de' vraja, ar trebui să fie suficientă dovac au doar s-o tachinez. ..Doamne !" exclamă At răpăstios mai eşti î Toate lucrurile le vezi aşa — ci — ?" ,,Aşa cum-le vedea şi Leonte, sub spe< r !" îi răspund.

ist cîtva timp prin preajma doamnei Ar j-i mişcările graţioase,. Ea transformă şi

airos de făină arsă şi de aluat copt, într

■at de gînd să ţii o. cuvtotare ^J" nirită Ana. . ii răspund.

clipe mai apoi, atît prietenii sosiţi de Ia B . so^ia şi fiică-mea, intră, coborînd nişte trepte < : dau în bucătărie dintr-o încăpere doselnică &

;ei. Ei vin, ca să mă ia la masă, la părinţii advocat uia. La drept vorbind aş rămîne mai bucuros în bucă iele mă găsesc. Dar n-am încotro. Trebuie să ţjrîn itatî-î. cu toate că în ochii doamnei Ana ghicesc c ,-. rostită doar cu luminile, din ochi. Soţia mea ■ mina cu o vădită expresie de simpatie : ,J •î dat pe la noi, doamnă Rareş !" Este în glasul soţ melc ea un reproş prietenesc. ,.Sunt o femeie cam sălbatică, dpamnă Creangă '" se scuză cu un surîs Ana, ,,nu mă i decît buruienile veninoase". Aluzia se referea la

de îeac.

aid din bucătărie cu grupul prietenilor ca sâ no cem la masă, Marioara Stănculescu mă întreabă : •u^- cine e minunica asta ?" ,,Soţia profesorului Rare îi răspund pe-im ton pur informativ. „Ei ! A naturali-** lui do la Iaşi ?" ,,Da, chiar a aceluia. E şi el pe-al imbă prin sat, ia aşteptarea inmormîniării". „Cole

ibă cu un zîmbet semnificativ

S53

Maiioara, îndrcptîndu-se către soţul ei. — Bănuiesc, s_aa am cliir.r certitudinea, că Marioara se gtndeţ>te în clip,, aceasta la scena, anecdotică în aparenţă, petrecută întn» cd doi studenţi, Rareş şi Stănculescu, pe viemuri. D-,sp. > scena aceea Marioara luase veste cîndva de la soţul ci, care povesteşte cu mult haz întîrnpîarea. ce caracterizeay.j aiit de plastic detaşarea de condiţiile colidiane a uni intelectual preocupat pînă la extaz de lumea fidîunilos m~<>-mrtiee. ..Ai văzut ?" zice Marioara. Rhiontindu-_r< solul- ai văzut ce nevastă îşi găsi aiuritul ?"'

Ce emonia înmormîntării e fixată pentru ora 2 di

La aceste pseudo-funeralii „naţionale'' va asist.-i mai vîrtos lumea locală. Risipiţi prin mulţime, un© uri compacte, ne găsirăm, spre a fi de faţă, ; o. seamă de cunoscuţi, dar şi atîţia neci i multe părţi în plină iarnă, după c

i unde mortul, cu lata sever-scnirră, eu frunt; a ^r întins în sicriul său, nu mai este Joc nici să

.1 pentru o rugăciune. Ograda mare, l

suriţ înţesate de multa ţărănime, simplă şi cuviincios i. P ituî satului orînduieşte la ropezeală cereţnbnla, s

sumate indicaţii ritual-prolesionale cu feţele fc< j trimise de la mitropolie. Iată că apar toate I

ţ ti, în ornatele ceremoniale. Slujba începe. Corul satului dirijat de-un d unsurile, amestecînd ţărăneşte litania cu doină. Ni am găsit loc în odaia mortuară, stau într-o în-v. uri, la spatele doamnei Ana. Ea asistă îmbrăcată i î vi. Simţeam nevoia să fiu în apropierea ei. în at) ;i sumbră atmosferă, plină de fum de cădelniţe ea este ca o întrupare de lumină. De abia începe slujba, cînd remarc ip.e toţi cei ce se găsesc în încăpere au priviţii ■ îndreptate spre doamna Ana.

Litaniile trec prin sufletul meu ca un vânt peste

•. stătătoare. Lăuntric mă cuprinde un calm reaşte; -

tat, întreţesut cu o suferinţă surdă, ega] îerinţa

u*e mă apără de dureri mai mari. ce bat la port*''¹

-^!i. Sunt apărat întrucâtva ca şi j< rul de propria-i

. .:i mocni toar ea suferinţă mi-am făcut un î,

354

' ~t cu ^f~;-;"7a pe mim ceremonia ?':'vj de cri mai ',i dintre c Fii a1e^r; de fcm.i, ;.u mă las I miui' slujba, din vracuri calc¹: . J3 fnţă tot plînsul, făîă ca o slnc'VJ < : a .că în vîrf de geană. Iau se^ma c"i i i, n-tăHişinr'u-'-i suferinţa. Nu sunt alît do Un»- u ii întea ră nu mai lucreze. La un moment d.it iUa/iii'. _ ' Larmă. Intorvi.ie o pauză. Se trece la discursu: i.«. *

Unul dintre trimişii de la mitropolie îşi sco^ti"¹ r¹^ subt veşmîtilul ritual, din buzunarul hainei, nişte filo. înţeleg, î.-> numele bisericii va vorbi un profesor de teorie, ceea ce pentru cineva care cunoaşte, ca îuinc, unMe ante a»-âc-Ms, promite să devină palpitant. Omul î,.i purifică glasul de zguia rezistentă a răcelilor sezoniere. Col ce se pregăteşte de-o cuvîntare este profesorul care, mai vevn şapte ani, a publicat în timpul războiului, un volum do consideraţii teologice asupra fîlo?ofiei lui Lconle Pătr^u, Simt curios de evoluţia teologului, care, în timpul c ' •>. de-al doilea război mondial, îşi expunea, în tomui > dimensiuni scolastice, părerea că istoria omenirii r< în slîrşit, spre fericirea neamurilor, la forme de \ teocratică. Mă intrigă din cale afară să văd cum o în Io şs-o scaldă aprigul teolog, acum subt regimul de tlictii t comunistă, cc-şi pune temeiurile pe meleagurile nor^liX* prin toate mijloacele imaginabile ale teroarei. Ortodoxia, pornind de la adagiul apostolic că orice stăpînire esle c'o Io Domnul, a cam căzut la compromisuri în ultima vcevrd\ Profesorul de teologie va vorbi deci despre L^o.ite Putraşcu. îmi amintesc că, pe vremuri, acest teolog a p-edentat filozofia lui Leonte ca o primejdie naţionala. îmi amintoec că teologul încerca să denunţe o carte a lut Loonto, etichctînd-o drept .,bolşevică". în plină dictatură clericală, filozofia lui Lconle Pătraşcu era socotită ca e:cprcsie a unei regretabile decăderi morale. Şi acum ce-mi aud urechile ? în discursul său, teologul îl prezintă pe Leonte Pătraşcu ca pe cel mai de seamă gînditor al neamului şi, foarte ciudat, ca pe un fţînditor, care ar fi r,^Vimas în esenţă un fiu al oitodoxiei. TJoamne ! cum s-au dai toata peste cap ! îmi spun, în şoaptă lăuntrici, ce ameninţă fă sa transforma în şoaptă de auzit, a buzelor. Ce (\a în fond „decăderea morală" a lui Leonte, deu^'e Ci.re vorbea odinioară teologul, erijîndu-se în judecâlo" h\

355