*• Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Secţia de împrumut U/bia luntrea lui caron roman ediţie


J : hulitor, care ar fi pornit de Ia atari premise, ar fi găsit



Yüklə 2,26 Mb.
səhifə34/38
tarix27.10.2017
ölçüsü2,26 Mb.
#15682
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   38

J

: hulitor, care ar fi pornit de Ia atari premise, ar fi găsit în asemenea eresuri un suficient substrat pentru alcătu-ii ea unei metafizici cu totul aparte în peisajul spiritwa! al sud-estului european. Căci cele două principii perso-niricuie în Fîrtate şi în Nefîrtate. j'iind, în ciuda Oricărei adversităţi dintre ele. existente în cele din urmă totuşi ,,fraterne", oferă deosebit de fertile sugestii imaginaţiei. care ar încerca să tîlcuiască ,,începuturile". Orice gînditor. de oareşicare iniţiativă ideativă, ar putea să se întreb*■ dacă cei doi „fraţi" n-au avut sau n-au şi un ..părinte". Un yuare Părinte, din care s-ar naşte atît Fîrtate cel bun Cît şi Nefîrtate cel rău, ar trebui să aibă, fireşte, şi în sub­stanţa sa un amestec de bine şi rău. Fraza eu care încep cîe obicei legendele sau snoavele noastre cosmogonice : ,JLa început au fost doi fraţi, D-zeu şi Dracul", îşi desei-peră !a cea dinţii privire contradicţia interioară. Căci, daci; cei ,.doi"', au fost ,.fraţi", aceasta înseamnă că mai înaintt de a fi ei. a fost Părintele lor. Situaţia are evident şi uneh implicaţii, pe care o snoavă nu-i obligată să le pună în lumină, dar care suscită interesul oricărui gînditor. Pă­rintele născînd din sine Binele (personificat în Fîrtate! şi Jîaul (personificat în Neîîrtate) nu putea să fie ins.. deeit o substanţă eu două atribute diametral opuse. Pâ-rinteîe a trebuit să fie, prin natura sa, atît divin, cît şi <■'< rnonîe. Ce prăpastie ar fi deschis gînditorul nostru în faţa ochilor miraţi ai obştei cu o asemenea concepţie despre Cel ce a fost mai înainte de început. în folcloric nostru se schiţează însă o atare concepţie. Poporul închi­puia eresuri cari înseamnă o abatere de la doctrina bise­ricească. Spiritul de gîndire liberă ce răbufnea într-t asemenea abatere se rostea nu ca „învăţătură", ci ca o închipuire, ca un joc exegetic în duh de legendă. Puţin a lipsit însă, doar un strop de cuget îndrăzneţ şi liber pentru ca din atari motive îngăimate ţărăneşte să se ivea­scă o „învăţătură" despre Fiinţa de natură atît de divină cî1 :;i demonică, despre Prundul din care au crescut cei dej fraţi. Fîrtate şi Nefîrtate. Puţin a lipsit să se ivească şi o doctrină despre Fîrtate şi Nefîrtate, cari împreună au făcut lumea şi toate cele ce fiinţează. Lumea şi toate vie­tăţile suni. un produs, în parte de colabarare, în parte d« concurenţă între cei doi. „Colaborarea" apare desigur vitr­ată şi măcinată de intenţiile lui Nefîrtate. Totuşi, datoricâ puterilor magice ale lui Fîrtate, intenţiile şi faptele lui

402

r

irtAto îşi pierd ascuţişul. întoicîndu-se spre bine.

.iborarea există şi dă roade în iei şi chip. Firlate vi ea - .'acă mereu binele. Nefîrtate aspiră, ambiţios şi pizmaş,

Iacă şi el ceva, dar nu izbuteşte decît să îngîne în rău u Ie bune ale lui Fîrtate. Vorba din legendă : Fîrlate face aljina, Nefîrtate face musca. Fîrlate face dinele, Nefir-L ite face lupul.

0 metafizică originală de răspicate nuanţe bogumilice t't putut să ia fiinţă în gîndirea noastră cîrfdva. Cîndv.-, dva, într-un secol depărtat cînd în Italia se puneru leiurile Renaşterii, sau cînd în imperiul roman al na-i'u germane un Nicolae de Cusa afirma întîia oară în apa că lumea esle infinită cum este însuşi D-zeu. Dar

itru noi din foarte multe pricini în acel secol depărtat bătea încă ceasul gîndirii care să fi luat în răspăr gîn-•a conformistă impusă de biserică. Din alle mulio pii-

1 acest ceas nu avea să bată nici mai tîrziu

Isus-Pâmînlul

în veacul al XVI-lea, de pe la 1540 pină pe la 157f» vijţa spirituală a Transilvaniei, ţara ce devii.e mare prin­cipat, de sine stătător — subt protectorat turcesc, trec prin mari prefaceri. Românii de aci, norod fu pus robo'ei, n-spiră în oareşicare libertate doar în spaţiul matern al plaiurilor. EL alcătuiesc marea majoritate a populaţiei. dar nu iau parte la politica ţării. Ei nu sunt „fii-ai patriei , ci doar subiecte „tolerate1", obiect de discuţie, de supra­vegheat. Iobagi în cea mai mare parte, reduşi la acea'- a stare în cursul timpurilor, românii nu reprezintă o „naţi­une politică". Naţiuni politice. înzestrate cu toate liber­tăţile şi cu loale privilegiile epocii medievale, sunt numai maghiarii, saşii şi secuii, care s-au înţeles parcă într-adint> <=.% se alieze spre a aduce şi apoi a ţine pe români în robie. Toate „naţiunile politice'1 din Transilvania acceptă, după prăbuşirea Ungariei, încetul cu încetul, prefacerile spi­rituale ce inunda ţara subt diversele forme ale Reforma-tiunii. Lutcranismul. calvinismul, unitarismul frămînla, cu ideile şi cu reformele lor, spiritele. Românii singuri, cu 'ortodoxia lor redusă la practicarea riturilor, dar fără de preocupări teologice mai înalte (e firesc ca zilele de robotă fa|ă de stăpînii lor să-i fi preocupat mai mult decît teo­logia), se menţin pe poziţia lor. Se încearcă în fel şi chip,

463

J







-Ituî







'5 al




-U.1

sim-

'-

j a>c2at

1.1. i




n ; ci




, d

adnd

cu scopul desfiinţai ii, o atragere a români?» t >piiitual al vremii. Prozelitismul luterani lor y .tlvinilor nu cunoaşte margini, dar româi md că fiinţa lor de neam este în primejdie. EJ <îo veacuri subt scutul dogmei şi al ritului s-au refugiat într-o i eligiozitate organică, o viaţă de mizerie potrivit pravilei, pe care Lta a cr>jjl-o pentru ei. în jurul dogmei, rezumată în .cz1', 1 oiesc eresurile. Superintendcnlii îeformaliunii înecjicâ î-j de-limeze credinţele deşatte ale norodului i'omâncsc cy mij­loace brutale, şi unde nu ajută constrîngorca morală, . iută uneori teroarea şi închisoarea. O înticbaie se p«n^ «.lunci nu atît cugetului, cît instinctului românesc. Voi

gma n lin

accepta românii cel puţin unele dintre multele împământenite în ţară prin luteranism, culvinisro visai, Românii par să fi fost călăuziţi de un a putea face desigur o alegere printre reformel îmbiau atunci conştiinţei europene. Dar rom... i nimic din acele reforme, cari par a alterna c Ei sunt gata să asculte totuşi cărţile sfinte Evangheliile se tălmăcesc şi se tîlcuiesc în gra prin ceea ce graiul vorbit dc-un neam de ioi:, o aură chiar în ochii celor ce-l vorbesc. Un< li s bisericile reformate şi în combaterea ereşi > i cultiva norodul românesc, cele mai multe de gînă.

La un nivel intelectual major, românii, lip* turi politice şi fără de o clasă, care să I i privilegii sociale, nu s-au putut ridica. Ei ş< robie în raport cu celelalte naţii, încă din 1 lăţii ungare. Drepturi, libertăţi şi privilegii, p ehis şi accesul la învăţătură, românii le-ar j; doar prin renunţare la limbă şi la conştiinţa c marca lor majoritate românii au preferai a< desfiinţări, existenţa minoră, traiul etnic rituale ale unei ortodoxii, ce se reducea la îng> zului" şi Ja îndeplinirea calendaristică a rituri] iul lor cosmic nu era mai larg decît peisajul ;n teâu 270 de zile po an. Românii erau foai > destinul la care s-ar fi putut ridica în condiţii ce li s-au hărăzit bunăoară maghiarilor şi

Rămîne un fapt ciudat că lupta cea mai reformaţii au încercat-o /aţă de romani, .3 fos:

464


i mi j.ta-. Se v se ,ptă -tul. lor.

!<3sC,


c>te

bţin


î Io

,i cp-

td<

■• c J } o i ^aii-- cies-"jţino



, -i! u

. i ceitt



de spi-

■ a „cî r-

'); izon-

obo-


r de

nice


cai o i îm-

Hotriva nenumăratelor eresuri. încercările ReforcaatiJt< r porneau de la un anume raţionalism, sau cel puţin de Ia

rne argumente raţionaliste. Atîtea din eresurile popo­rului românesc aveau într-adevăr implicaţii de gîndire inagică, dar ele mai cuprindeau şi altceva : multă imagi­naţie şi oareşicare experienţă de viaţă şi un profund, pe dît de simplu, sentiment al existenţei. Reformaţii călcau eu paşii hotărîţi spre un raţionalism sterilizant,_ crezînd că acesta este singurul drum posibil al spiritului. în, lupt-a pe tare reformaţii o purtau împotriva eresurilor româneşti, aceştia s-au dovedit mărginiţi sau cel puţin îngîmfaţi şi interesaţi. Ei priveau, desigur, lucrurile cu oareşicare dis­preţ de la înălţimea „raţiunii"'. Dar lupta pe care ci o pur­tau mai avea şi unele dedesubturi nu tocmai onorabile. A fost o permanentă tendinţă a lor de a asimila pe români, de ale căror mase erau profund îngrijoraţi. Viitorul tre­buia să fie, mai curînd sau mai tîrziu, al acestor mase va­lahe. Reformaţii aveau tot dreptul să fie îngrijoraţi. Ei apucă însă lucrurile de la înălţimea raţiunii şi nu de la înălţimea spiritului, care este şi altceva decît raţiune. Reformaţii au luptat împotriva eresurilor româneşti igno-rînd cu totul valorile virtuale ce se ascundeau în ele. Re­formaţii nu au înţeles potenţialul de naivitate creatoare, de care românii dădeau dovezi tocmai prin bogăţia şi felul osurilor lor.

Ce i-ar fi fost dat spiritului românesc să plăsmuiască în condiţiile cel piîţin normale, dacă nu extrem de -priel­nice, hărăzit': „naţiunilor politice"? Suntem încredinţaţi că atîtea dintre eresurile româneşti ar fi putut să fie se­minţe pentru atîtea concepţii metafizice ! Seminţele ar fi încolţit. Vegetaţia ar fi crescut, şi pentru înflorire n-ar fi fost nevoie de împrejurări mai avantajoase decît acelea,

care s-au bucurat „naţiunile politice" din Transilvania, pe eînd această ţară era mare principat subt protectorat

?. ..Naţiunile politice" dc-atunci n-au rodit, ele au adop­tat un raţionalism precoce, care le-a sterilizat imaginaţia. Românii ar fi putut să rodească, dar robia era de aşa M Ki îngăduia doar un somn obştesc, dar nu germinarea unor Mjiblimc visuri.

[ Luarea aminte ni se opreşte asupra unor eresuri de-ale ■tanilor noştri. De eînd palpită în cugetul norodului ^Hsste eresuri ? Dacă ele trec din gură în gură şi astăzi, ■parte probabil este că sunetele lor se auzeau pe aco?;V

465

i

meleaguri şi cu trei sule de ani în urmă. Cele mai mu!i(. eresuri sunt foarte vechi. Cîteodată ele îşi au începu!', departe, departe, în preistorie. Vechimea tine de fUni; lor. Dar să ne oprim puţin asupra unor atari eresut i

Există regiuni sau văi de ţară, pe unde plugari; noştri spun că pe boaba de grîu este întipărită faţa !,. Hristos. Prin unele părţi ale ţării, cînd bate ceasul sec --ritului; ţăranii lasă din orice holdă cîte-un smoc de spic.. neseceral sau necosit : se păstrează în atari credinţe obiceiuri rămăşiţe din străvechi rituri păgîne ale ferti­lităţii ; ţăranii numesc astăzi un asemenea smoc de spice bărbii lui Hristos. Circulă prin ţară colinde şi credin în care griul e numit trupul lui Hristos. La fel vinul es socotit sîngelo lui Isus. Griul şi vinul sunt cinstite v elemente sacre : ele sunt privite nu ca părţi ale natu:; ei ea păr(i obîrşite în trupul lui Hrislos. Ne întrebăm t pretexte- ar fi oferit asemenea eresuri unei imagina1/;1 metafizice libere ? Ce-ar ti făcut din ele un gînditor ri­dicat din plămada anonimă a poporului în împrejură; mai norocoase ? - -

Ne putem lesne închipui un gînditor crescut pi o parte în ortodoxia obştească, dar hrănit şi do eresuri: populare, un gînditor în conştiinţa căruia s-ar fi decL-şat actul creator de metafizică. Intr-un timp cînd în Eu­ropa apuseană un Giordano Bruno murea pe rug peni: metafizica, cu care înfrunta catolicismul, într-un tini -cînd Spinoza era excomunicat de sinagoga iudaică condamnat ca un cîine de comunităţile creştine per; filozofia sa, prin care identifica pe D-zeu cu Nat-l într-un timp cînd, cu alte cuvinte, suna ceasul mart ; : panteismului, nu s-ar fi putut ivi, aici, în Transilvani i, un panteism de factură creştină cu totul aparte ? Mor­talitatea populară schiţa un asemenea panteism prin cn suri poetice şi naive, cum sunt cele amintite. Un căit1 găr îndrăzneţ, evadat din vreo mănăstire, s-ar fi putui încumeta la plăsmuirea unei ntari metafizici. Nu s putea concepe o metafizică panteistă în1 marginea mitulu, evanghelic ? Să nu ni se spună acea'sla. Inlr-o vrem ■ cînd pe toate cărările Transilvaniei mitul creştin începi- ■ să fie. într-un fel sau altul, problematizat, călugărul no>-tru dotat cu o imaginaţie mai vie decît a reformatorii^l-, de la Braşov sau de la Cluj, s-ar fi oprit poate în fa' ■ mitului învierii lui Isus. Contaminat întrucîtva de uni-

46G

Iicidităp ale epocii, călugărul s-ar fi îndoit poate de-o ■e ..înviere", şi ar fi început să „interpreteze", sau te să scrie o evanghelie cu tîlc. Şi tîlcul ar fi putut ie bunăoară acesta : Isus a fost răstignit şi a murit ; Hk, ca întrupare omenească, murea, dar în clipa morţii, letul său se întrupa din nou ; pămîntul, văzduhul, ui, lumea toată, deveneau trupul lui Isus. în clipa d Isus murea, lumea de argilă, cu toate ale saleA do-bîndea un suflet, un suflet divin. Prin această reîntrupare Oosmică a sufletului lui Isus, pămîntul devenea Isus-părnîntul, văzduhul devenea lsus-Vâzduhul, lumea devenea Isus-Lumca. Cu asemenea viziune călugărul nostru imagi­nar ar fi lărgit şi ar fi spiritualizat doar perspectiva «■anului, care pe boaba de grîu vede faţa lui Hristos. ierta şi înălţarea lui Isus, povestite în cele patru mghelii, n-ar fi fost pentru călugărul nostru decît o Begorie a reîntrupării lui Isus în corpul cosmic. De d Isus a murit, noi, oamenii, noi toţi, am trai, nu «imbolic, ci realmente, prin sufletul său, care animă fir de nisip şi stea, strop de rouă şi om. Cînd umblăm prin înă sau trecem prin vad, umblăm şi trecem prin aristie. Trup şi sînge hristologie ar fi toate stihiile. I Ivirea unui asemenea panteism creştin ar fi fost ceva ^Hh'ăit de firesc în împrejurările istoriei noastre de pe ■a'1650. Dacă! Dacă un călugăr cuprins de ohm mefca-■îzic, ar fi dispus de-o suficientă libertate interioară ■pro a articula un sistem do gîndire, o viziune «a lumii, Jjţp duhul eresului popular.



Inorogul

Dacă mi s-ar cere să caracterizez în chip fabulos fi-

: .. i lui Dimitrie Cantemir, n-aş alege ca simbol nici

!. din alte«tărîmuri, nici leul, nici vulturul, din

noastră, ci o fiinţă pe jumătate reală, pe jumătate

le poveste şi lrgcndă : inorogul. De altmintrelea Dhni-

.rie Cantemir în a sa „Istorie ieroglifică" se ascunde

puşi în dosul figurii Inorogului, numele slav adoptat de

•bnicarii noştri, al Unicornului. Inorogul, animal de-o

sălbăticie de nedomesticit, dar superlativ sublimat tot-

iiată, unealtă a miracolului adesea, era în literatura

467


medievală un simbol al castităţii, şi, prin derivaţie, apoj şi un simbol al puterii spirituale.

49 de ani a durai viaţa lui Cantemir pe pămînt, Şj partea cea mai mare a acestei durate el a trăit-o dincolo de hotare. Socoteala e simplă şi puterea cifrelor ne-ar putea face să credem că existenţa lui Cantemir e pecetlu. ită de înstrăinare. E de mirat cum Dimitrie şi-a mai putut păstra pînă la urmă sufletul de moldovean. în ciuda cui, turii cosmopolite, ce şi-a însuşii Cantemir, acest suflet nu l-a părăsit niciodată. Ţinîndu-se seama de viata ne­grăit de agitată, întreruptă de atîtea schimbări pînă în temelii, e de mirat apoi cum Dimitrie Cantemir a putut să lase în urma sa o operă literară, filozofică şi ştiinţifică, atît de bogată, o operă ce presupune stăruitoare conti­nuitate de preocupări şi, oricum, răgaz, linişte, contem­plare, cercetare. In condiţiile locale şi de timp această apariţie spirituală rămîne aproape improbabilă.

Viata lui Cantemir (1673-l723) se situează în epoe* absolutismelor, în care voinţa de dominaţie se dezlănţuie fără friu, urnind din loc hotarele tuturor statelor euro­pene. Rare sunt, desigur, vremurile cari să se reliefeze prin tot atîtea personalităţi creatoare de istorie în spirit, aproape de aventură, cum sunt tocmai cele ale lui Dimi­trie Cantemir. Epoca n-a fost însă o epocă mişcată numai din punct de vedere politic, Subt raport spiritual occi­dentul precum şi Europa centrală se găsesc în zenitul ba­rocului. Barocul este timpul viziunii dinamice despre bine şi viaţă. Barocul este epoca formelor debordante, a pasiunilor larg dezlănţuite, a perspectivelor vaste. Arta şi gîndirca timpului sunt deopotrivă hrănite ele aceste tendinţe, la fel însă şi viaţa concretă în cadrul statului se resimte, pretutindeni în Europa, de aceleaşi tendinţe S-a contaminat de ele chiar şi bizantinismul, pînă la un punct, cu toate că acesta este, prin definiţie, static şi ieratic încremenit. Pe vremea lui Cantemir însă, bizan­tinismul însuşi a fost cuprins de-o neprevăzută eferves­cenţă, contaminîndu-se de dinamica şi de perspectivele mai largi ale barocului occidental. Cantemir se integrează acestui bizantinism mai mişcat, devenind unul dintre principalii săi exponenţi spirituali.

Dorind să ne procurăm elementele de apreciere a si­tuaţiei generale, din care s-a desprins şi în care a lucrat Dimitrie Cantemir, se cuvine să ne întrebăm şi cate erau

468


k vremea acc.:a stările in ţările româneşti. Expansiunea Irezistibilă a imperiului otoman redusese Moldova şi Muntenia la condiţia sufocantă, prin ea însăşi, a depen­denţei, a dependenţei de înalta Poartă. In ţările româ­neşti nu mai era cu putinţă decit o viaţă cvasi-istorică, o viaţă cu clanuri retezate şi cu jeraticul ţinut subt spuză, pomnilor români, aleşi, de bine, de rău, încă din fami­liile pămîntcno, li se îngăduiau doar fapte de echilibris­tică politică, combinaţii meschine, mărunte s<*cotelt de' ]a o zi la alta, intrigi, aventuri, din cînd în cînd cîte-o faptă bună, dar nu ..istorie" de linie mare, şi nici iniţi­ative destinate să dea expresie invoaltă fondului de spon­taneitate necorupt, ce mocnea în sufletul poporului. Cît de jalnică a putut să fie această apă stătătoare, prielnică numai miasmelor, ne-o spun chiar cele petrecute în tim­pul lui Cantemir. S-a întîmplat atunci să respire şi să palpite subt acopeiămîntul aceleiaşi epoci două dintre yicţile cele mai înalte ale trecutului nostru : a genialului Dimitrie Cantemir în Moldova, iar în Muntenia a acelui singular, în felul său, Constantin Brâncoveanu, ,.prinţ al aurului", domn al ideii creştine ce-i drept, dar atît de înclinat şi spre jocuri tenebroase de culise, meşter ne­întrecut al diplomaţiei, care nu s-a dat înapoi de la cru­zimi in viaţă, silînt prin moarte, şi promovator al unei culturi, în care Renaşterea şi Bizantinismul, barocul şi orientalismul, dădeau împreună un minunat şi rafinat amalgam. Cei doi contemporani, astăzi pentru inimile noastre atît de înfrăţiţi prin opera lor, n-au găsit de-a lungul veîeatului lor alt lucru mai bun de făcut decît să se surpe unul pe altul la Înalta Poartă, cu cele mai abo­minabile arme, fiecare visînd numai la desfiinţarea celuilalt ! în loc de a-şi conjuga întru aceleaşi aspiraţii puterile excepţionale, cîte li s-au dat, ca să facă pîrtie emancipării istorice a poporului românesc, ei, minaţi de ambiţii nefiresc crescute, şi-au cheltuit cele mai bune energii gîndului de a se face cît mai agreabili la Poartă, fiecare punînd în joc pentru aceasta capul rivalului său. în adolescenţă şi în tinereţe Cantemir s-a ocupat cu multe de toate. El a învăţat îndeosebi — carte. La vîrsta cînd studenţii de astăzi îşi scriu tezele do doctorat, el a scris o lucrare voluminoasă, intitulată „Ştiinţa sacro-^Hictă'', care rămîne întîia reală încercare de metafizică ■pOmânească. Lucrarea s-a păstrat în manuscris şi a fost

4Q9

I

descoperita nu mult după întîiul război mondial. citit studiul metafizic al lui Dimitric Cantemir cu ien^ crescînd de la îutîia pînă la ultima pagină. Şi, natural preocuparea mea cea mai lucid urmărită a fost de a eituy cît mai precis gîndirea principelui moldovean în evolutu, gmdirii universale. înseilez rezultatele acestei investi gaţii. în esenţă şi prin tezele ei fundamentale, gîndivv. metafizică a lui Dimitrie Cantemir nu este ,,teozofica' precum umblă zvonul printre istoriografii noştri literari' ci rcpiezintă pur şi simplu învăţătura creşlin-ortodo.'■;;■. cu oarecari concesii de atmosferă şi de metodă făculc teozofici, şi asimilind unele idei ale acesteia, r. numai idei ce nu ajung în contradicţie cu tezele dogmatic ale doctrinei creştine-ortodoxe. Iniţial Cantemir se araţii cuprins de chinurile şi frămintul îndoielii, cît priveşte valabilitatea cunoştinţelor, de care ar fi în general cap;' bilă filozofia. El îşi reia oarecum libertatea adamkv de a regîndi totul, fără premise prealabile, şi aspirinu să ajungă singur la descoperirea adevărului. O dată por­nit pe acest drum, Cantemir cade in disperare, reped", adică de îndată ce îşi dă seama de carenţa puterilor eog -nitive, ce-i sunt hărăzite omului. Cantemir are totu i, de la început, certitudinea sa personală că ar exista ii „ştiinţă sacră", şi că această ştiinţă nu poate să fie dd.il aceea pe care Creatorul o are despre sine şi despre cre-aturile sale. Omului îi este însă, după convingerea ce~o rosteşte Cantemir, inaccesibilă o asemenea ştiinţă, a ade­vărului absolut. Mai mult, chiar şi atunci cînd B-zeu vine în ajutorul omului comunicînd acestuia cîte ceva din ştiinţa sa, omul nu este în stare să cuprindă aceste comunicări decît „în oglindă"', adică prhi deformării inerente oricărei oglindiri. Disperînd de posibilităţile-fireşti de a descoperi Adevărul, Cantemir se vede dintr-u dată ajutat spre ţinta către care rîvneşte, de un Mag, eare-i apare. Acest Mag îl va „iniţia" întru adevăruri)■• ştiinţei sacre. Pe acest Mag trebuie să-l socotim ca o întrupare alegorică a Ştiinţei Sacre. Cantemir se va sili să asculte şi să însemne „adevărurile", ce i se comunici prin graţie divină, în măsura în care el, ca om, e în stare să le vadă ;,în oglindă". Faptul că este adus în stare ,,vi­zionară'" de a vedea adevărul „în oglindă'", este pentru Cantemir o împrejurare ce ţine de condescendenţa di­vină. D-zeu vrea să-l scoată din îndoială şi disperare

470

fantemir nu avea deci pretenţia de a expune rezultatele. ■ arc ar fi ajuns prin propria sa gîndire ; el notează rjoar smerit ceea ce i se împărtăşeşte. Cantemir apare impui conştient de insuficienţa mijloacelor ce-i stau tspoziţie pentru a reda imaginea, în definitiv de nc-ris, a Ştiinţei Sacre. La început Cantemir nr se în-ează aşadar ca un turmentat, pe propria sa socoteală, ,.a' un turmentat de problema „adevărului"'. Cantemir o deci un spirit care, cel puţin prin punctul săw de ţ>le-eare, ne apare, în chestiuni de cunoaştere, emancipat ,;e subt orice tutelă autoritară. în privinţa aceasta el se ebeşte de ceea ce este orice fiu credincios al bisericii, ,-are acceptă prin „credinţă" corpul doctrinar al bisericii. Un drept-credincios ajunge la „adevăr" prin intermediul bisericii. Cantemir nu se mulţumeşte cu o atare situaţie. El nu pare satisfăcut decît în momentul cînd însuşi este iniţiat în Ştiinţa sacră, făcînd personal experienţa graţiei divine. Numai în acest moment turmentatul so smereşte. Cantemir porneşte de la chinuri şi îndoieli, biserica nu pare să fie pentru el o „mijlocitoare" suficientă între om şi adevăr. în această atitudine trebuie să vedem o licenţă maximă, ce şi-o putea permite un gînditor, care căuta totuşi să se menţină în cadrele esenţiale ale ortodoxiei. Cantemir nu acceptă dogmele, fiindcă sunt dogme de-ale ■ricii din care face parte, ci fiindcă personal ajunge ^Bfacă experienţa vizionară a adevărului cuprins în ele. felea aceasta de a-ţi însuşi prin proprie experienţă vi-îară un pretins adevăr, care prin natura sa depăşeşte posibilităţile normale, de cunoaştere, este ..teozofică". Nu trebuie, totuşi, să uităm că Dimitrie Cantemir se fe­reşte parcă într-adins să descopere vreodată „adevăruri"', ar contrazice însăşi învăţătura ortodoxă. El pare călă­uzit în această privinţă de un principiu pe care-l trece subt tăcere ; aceasta înseamnă însă că el rămîne „orto­dox" în esenţă, şi „teozofic" doar în Formă. l. Ca teoretician al cunoaşterii, Cantemir se declară împotriva Ştiinţei, ce s-ar clădi pe temeiul exclusiv al ^■fcţurilor şi al logicii, ştiinţă care în Occident era pro­movată de riguroşi gînditori şi cercetători, şi care mer-^Ka cînd alături, cînd împotriva matematismului, ce în-^■usc a se aplica pe vremea lui Cantemir cu tot mai multe succese în Fizica modernă. Orice „ştiinţă" înte-



471

raeiată pe simţuri şi pe metode ce decurg din natura it\„ leligenţei noastre ca atare, era erilicată de Cantemir \^ lamina Ştiinţei Sacre, pe care o socotea de origine divini-şi la care, după convingerea sa, s-ar putea ajunge prin ini-! (ierc superioară, adică prin participare într-un chip sau ţtîţul la graţia divină. Iată locul lui Cantemir, indicat ci: raai multă precizie decît s-a făcut pînă acum, în panorama Spiritului omenesc, desfăşurată în cursul veacurile^ Metafizica lui Cantemir esle o operă de tinereţe. Citi. rea ei te lasă cu regretul că autorul nu s-a putut închina r, \ i,aţă întreagă filozofiei. Ce n-ar fi dat acest om gîndiii, universale, în alte condiţii ? El a descoperit în orice ca? condiţia esenţială a gîndirii filozofice încă din timpul ado­lescenţei. Şi dacă mai tîrziu el ar fi ,.teoretizat" această condiţie, aşa cum s-ar fi cuvenit, aceasta ar fi fost faptă destulă pentru un gînditor. Cantemir ştia că gîndirca filo­zofică trebuie să izvorască din conştiinţa libertăţii. E

penti ____ _______

şi lipsa de premise, condiţie a oricărei filozofii care se respectă şi-şi cunoaşte misiunea. El a făcut acest marc prim pas ; al doilea pas al său era, din păcate, o cădere masivă şi conformistă într-o doctrină dată, pe care o completa doar cu idei despre Natură, luate din cunos­cuţi naturalişti mistici, contemporani sau mai vechi După acceptarea în grabă a unei metafizici date, el, care ar fi putut să devină un Leibniz al răsăritului, a fost ne­voit să se ocupe de alte ştiinţe, de alte treburi. Nenumă­rate interese personale şi de familie l-au făcut să umble după bunăvoinţa turcească, cîntînd din tambură pe la ospeţe prin seraiurile de pe Bosfor, sau, mai tîrziu, după pierderea tronului, să îndure mâhnirile pribegiei în Rusia, şi să scrie despre religia mahomedană un ghid spiritual pentru expediţiile lui Petru cel Mare,



Yüklə 2,26 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   38




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin