*• Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Secţia de împrumut U/bia luntrea lui caron roman ediţie

literaturii tema­tice ?'" mă întreabă Constant Mironescu.

„Da .şi nu. Sunt în orice caz pentru literatura conştiin-', i. întrucît «temele* Iac într-adevăr parte dinir-o con­ştiinţă cved că se poate scrie şi tematic. Nimic însă din ceea ce s-a scris la noi în ultimii ani pe temei? m alismu-tui socialist nu mi se pare valabil din punct Ar vedere poetic. Vpeau să spun că aceste lucruri s~atl scris p< teme, care au rămas exterioare con;; L sirii ci. Operele aces-t' i sunt caduce prin înseşi condiţiile în care att fos1 klcstulte. S-ar ajunqe desigur la opere de alt nivel arî^.iic, dacă scriitorii ar avea libertatea de a serie a;n

m le dictează conştiinţa. Singura dictatură prielnk; !i<.rnturii şi creaţiei în general este aceea a conştiinţei'.

.,CV credeţi despre realismul socialist în cel< arh' ?"

„Teoretic — nimenea nu prea ştie pe vrea să fie ac •■'■ realism socialist. Practic — îl vedem cum se wo.'I. •• ; Hă vă dau exemplul picturii. Noi, românii, ne puteam mîndri pînă mai ieri, aloi tăieri, ou o pictură de priro ordin în Europa. Ca să ajungem acum la fotografia colo­rată- Ceea ce se realizează practic în numele realismului socialist — ml c-st«? artă picturală, ci fotografie colon.ui. Situaţia e ioiw.nabilă din toate punctele de vedere. îrrtr-o

^s încurajată de atari criterii, lipsa de talent

tei face loc cu coatele, desfiinţând orice aspiraţie mai jjiaît-ă- Ciudat rai se pare că nicăieri în republicile de ^Biocraţie populară pictura n-a evoluat în acest sens. Ciudat, fiindcă pictura noastră era superioară celei polo-jjeze, maghiare, cehe, iugoslave. Mi se spune, de altfel, pg în Polonia, ca să dau un exemplu, pictorii refuză să facă pictură după criteriile, ce au fost impuse pictorilor români". *

„Aţi deschis probleme asupra cărora s-ar putea discuta în contradictoriu. Este vorba despre o fază necesară în evoluU^a socialismului", răspu.ide Constant Mironescu, „dar vă asigur că Domniei Voastre nimenea nu v-ar cere să scrieţi imnuri şi marşuri, şi nici chiar stihuri despre tractoare. Scrieţi şi publicaţi. Integraţi-vă în aspiraţiile zilei. Nu vă impunem teme. Vrem doar să ne deveniţi, dacă nu tovarăş de ideologie, cel puţin un tovarăş de drum. Apropo ! Cunoaşteţi marxismul ?"

„Filozofic, cred că îl cunosc".

„îmi îngădui să întreb aceasta, fiindcă am convingerea că marxismul este un sistem deschis, în cadrul căruia va mai fi de lucru încă pentru generaţii întregi de econo­mişti, de teoreticieni ai cunoaşterii, de esteticieni..."

„Fără îndoială — marxismul este un sistem deschis., dar nimenea nu îndrăzneşte să gîndească mai departe, dincolo de ceea ce au gîndit «clasicii». în prezentarea sis­temului cred că se face o mare greşeală..."

„Vă rog să precizaţi..."

„După părerea mea sistemul este prezentat prea teo­logic, prea dogmatic. De multe ori am impresia câ trăiesc pe vremea sfinţilor părinţi. Unde s-ar impune o discuţie, se dau citate în loc de argumente".

„Bine, dar greşeala aceasta n-a făcut-o Marx".

„Eu n-am afirmat că greşeala ar fi fâcut-o Marx".

„Greşeala aceasta o facem noi, cei care prezentăm sistemul".

„Mă rog, D-voastră o spuneţi... în cele din urmă,

ă o dată ţin să pi-ecizez, eu nu militez pentru părerile

le am. Sunt părerile unui om oareşicare. M-aţi invitat

i ca-n faţa unui for academic, obligîndu-rnă prin aceasta să-mi spun sincer părerile. Le-am spus, dar ieşind din această încăpere voi fi mut ca o lebădă. Cred, totuşi, că s-ar face un serviciu literaturii, poeziei, artei, dacă s-ar

239

largi orizontul, dacă s-ar da libertate cel puţin creaţiei neutre din punct de vedere politic, dacă s-ar dezgheţa criteriile \^u

Constant Mironescu se adună puţin din dezbattr ce s-a desfăşurat. Se mişcă masiv, viguros, pe scaunul său. Scaunul scîrţîie, sau geme de conştiinţă „partinică" ? Pe un ton mai subliniat Mironescu îmi spune :

„Indiferent de ceea ce se întîmplă la vecinii noştri, noi," care avem datoria de a îndruma viaţa spirituală l_n toate sectoarele ei, suntem convinşi a fi ales drumul cel just. Nu-i exclus ca mat tîrziu, după ce socialismul nostru îşi va fi cucerit poziţiile dorite, Să lărgim orizon­tul şi să dezgheţăm criteriile. Deocamdată facem apel l_a patriotismul D-voastră, să colaboraţi cu ceea ce puteţi, î_n i:__:j.„i_ —vw.*;i~+~î n_..AotirS la construirea e««<-

D-voastră,

socia-

limitele conştiinţei lismului !"

'„Dacă îmi acordaţi libertatea de a mă mişca în Umilei,-, conştiinţei mele, pot să vă spun de pe acum că sunt lu­cruri pe care le pot face, şi lucruri pe care nu le pot face, Simt că aş putea să mai scriu poezie, dar jm întrezăre?c o altă orientare în creaţia mea. Poezia aceasta, încă la va fi probabil asemenea aceleia ce am publicat-o pînă h sfîrşitul războiului, poate mai adîncită, poate mai emotivă. Atmosfera îmi pare deosebit de prielnică lirismului. Simt cg aş mai putea să scriu. Dacă mi s-ar curma anume ne­mulţumiri, dacă ar dispare acest sentiment de constrîilgere ce mă sufocă..."

Nu ştiu cum mi-au fost interpretate aceste cuvin le re­ţinut patetice, dar Constant Mironescu a găsit potrivit si mă iscodească în acest moment cu privire la situaţia mate­rială în care trăiesc, cu privire la dificultăţile ce le în-tîmpin. Şi conversaţia, ce se împotmolea mereu, ;; m-i durat două ceasuri. Printre problemele spirituale > şi d3 interes obştesc, ce erau trecute în revistă, se amestecai intermitent, un foarte viu interes ce da tîrcoale şituaţiejl mele concrete.

„Ce slujbă aveţi actualmente ?"

„Sînt bibliotecar la Batyaneum".

„Faceţi faţă cu salariul, ce-l primiţi, necesităţilor d^el trai ?"

„De foame încă nu mă sting. Totuşi trebuie să spunl că am fost obişnuit în cursul deceniilor, de nnd :

290

, pe băncile şcoalei, cu un alt nivel de trai. Salari ti ncu «u acopere miezul unei mizerii. Am crezut şi mq> M^d V;â ani un drept să mă bucur de roadt le muncii melc. Ope-ţele mele însă, din pricini pe care anevoie le înţeleg w: se _ai editează. Cele apărute cîr.dva au fost scoase chi. ; Iri biblioteci, ca să nu mai poată fi citite de noile generaţii Am fost adus în situaţia de a elimina chiar cu mina mea cVţi de-ale mele din rafturile bibliotecii publice la care lucrez, fiindcă există dispoziţii în acest sens. Am închis cărţile în beciul scrierilor interzise. Aceasta în ciuda faptului că ele nu cuprind nici un rînd politic, după cum chiar D-voas­tră aţi binevoit a recunoaşte la începutul acestei coti-versaţii..."

„Maestre, situaţia se poate corecta. V-aţi gîndit 3a o sumă, alături de salariu, la o sumă care v-ar aranja ?"

„Vedoţi cît de nepriceput sînt în cele practice. într-a­devăr la asemenea lucruri nu am cugetat. Gîndesc mereu doar la un drept al meu. La dreptul de a lucra în mese j.a mea de scriitor. La un lucru ce l-aş putea face în limitele conştiinţei mele şi spre folosul literaturii noastre. Mă în­treb dată Editura de Stat nu m-ar putea însărcina vn vreo traducere din marii clasici universali. Aş pro.". > a versul".

Constant Mironescu rămîne puţin la gînduri, carn în­ciudat că n-am „înţeles" aluzia, ce o făcuce cu privire la „suma ce m-ar aranja" şi că în loc de a "accepta o târgu­iala de contingenţe concrete, dau o întorsătură principială chestiunilor abordate. Totuşi Constant Mironescu vrea să se apropie de-o încheiere :

„Ne cereţi un lucru de nimic. Desigur că veţi primi <'in partefei Edituiii de Stat însărcinarea dorită. V-aţi gîndil îa vreo operă, pe care aţi fi dispus s-o traduceţi ?"

„Puia acum încă n-am cîntărit această posibilitate. Dar iată mă gîndesc acum. Ar fi pentru mine o mare bucurie să pot traduce pe «Faast»",

„Sînteţi în măsură s-o faceţi !" Cu aceste cuvinte Constant Mircnescu se ridică. Mă ridic şi eu. Cu un glas ce trebuia să-mi comunice asigurarea că nimic rău, şi nici chiar dezagreabil, nu mi se va întîmplă pe urma atitudinii ^mele „rebarbative" în cursul acestei dezbateri, el îmi în­tinde mîna :

291

..Puteţi începe lucrul. Va mulţumim pentru francho, cu care ne-aţi vorbit. Cîad veniţi pe la Bucureşti, _Uli uitaţi să treceţi pe la mine. Să mai stăm de vorbă".

M-am despărţit de cei trei marcanţi membri ai Comi­tetului Central al Partidului cu inima îndoită, cu un surk detaşat de cele pămînteşti, într-o atmosferă de destindere. Le-am mulţumit cu toată căldura pentru promisiunea certă, ce mi s-a făcut de a mi se da o însărcinară literară, de h care îmi făgăduiam satisfacţii dintre cele mai rare, şi ţy, care o puteam împăca, fără de nici o reticenţă, cu conşti­inţa mea.

Era ora 3 după amiază, cînd am ieşit de la sediul lot al al partidului. Starea mea sufletească era tulbure. Mii învolbura lăuntric ca o satisfacţie. Crescusem în proprii-mi ochi că am vorbit cum am vorbit. împrejurări excepţionale» mi-au dat prilejul să-mi spun „la înalt nivel" cam tot o.* aveam pe inimă. Dar nu m-am umilit oare solidtînd o Iraducere ? Cred că nu. N-am cerut decît favoarea un?i munci de tehnician al limbii şi al versului. Ştiam însă do pe acum că la traducerea lui Faust voi lucra ca un rob al cerului.

Pe stradă călcam ca pe cataligi. Recunosc : un subton de îngrijorare stăruia în mine. Am vorbit cu francheţi unor oameni călăuziţi în toate de morala „partinică". îmi dau seama, mi-am îngăduit îndrăzneli, ce ar putea sa provoace reacţii prompte şi incalculabile. Sîngeîe îmi suna puţin în urechi.

Mă dbceam încet, puţin cam ţeapăn, spre casă. Nici soţia, nici fiică-mea nu prea puteau bănui motivele în tîrzierii mele. Tăiam în diagonală parcul din centrul ora­şului, fără a lua act de oamenii ce treceau pe lîngă mme, Nu mai eram cu totul pe pămînt. Privircîwnoa lua tangen­ţial curbura ţărînii. Cuprins încă de ecourile disputei do înaltă tensiune, ajung acasă. La masa ele mult pusă, po­vestesc cu de-amfmuntul cele înfîmplaip. Soţia păstre-ara un calm aparent. Tulburarea reală i-o ghicesc din expresia ochilor. Şi închei : ' ,,

„Toată povestea ar putea să iasă şi rău şi bine".

Ctieva zile m-au preocupat violent cele discutate ev. Constant Mironeoou. într-o duoă amiază mu r^ped pîna

r \ r * ^ 292'

C k

j_a brodnici. Le raportez cele întîmplate. Octavia rămîne cu gura întredeschisă :

„Dai*, ar putea să iasă şi râu, şi bine !"

Cnm la o săpiămînă după întîlnirea mea cu oamenii partidului, într-o frumoasă dimineaţă de octombrie, la o _oră cînd coperişrfe mai păstrează albul celei dintîi brume, urc serpentina largă spre cetate. Pe la Poarta lui Horea jnă întîmpină — cir.e ? Ana. Venea încetişor, coborîixd din eetate. Din pasul ei, în cadenţă de plimbare, s-îr fi putut bănui că nici gînd n-avea să coboare în oraş. Aştepta pe cineva ? Oricum, acoaetă oră nu putea să ofere o pricină de întoarcere de la slujbă. La 8 dimineaţa ? Ana mă zăreşte şi grăbeşte spre mine. Mă aştepta chiar pe mine ? Judecind după feîul cum se apropia, s-ar fi spus că da. Toată fiinţa ei era învălită .într-un singur mare surîs. Surîs era mişcarea ei, surîs veşmintele, ochii şi gura.

„Te-am aşteptat, Axente, căci am o veste pe care pro­babil că nici n-o visezi", îmi spune ea, întinzîndu-mi o mînă ce de asemenea era numai o întruchipare a surîsului.

„Dar ce este ?"

„Sprijineşte-te, rogu-te, de braţul meu să nu cazi ! N-ai auzit nimic ? Se poate ? Aseară am ascultat întîmplător postul de Radio Zurich. Se citeau comentariile corespon­dentului de ia Stockholm. Corespondentul vorbea despre candidaţii la premiul Nobel, de literatură, pe anul acesta. Şi la un moment dat se spunea că în cercurile Academici de la Stockholm se vorbeşte foarte serios de şansele unui poet român : Axente Creangă !"

„Ana, ce înseamnă farsa asta ?" o întreb.

„Taci şi ascultă", continuă Ana. „Corespondentul mai da informaţia că ai fi sprijinit îndeosebi din partea ţărilor latine. Mai amintea printre candidaţi vreo patru nume. Nu le-am reţinut. Un spaniol. Doi francezi. Mai spunea cores­pondentul că şi un scriitor rus ar fi în discuţie, Şolohov, dar că pînă la urmă totuşi acesta nu va fi pus la vot din pricina literaturii sale de prea învederate implicaţii poli-ce. Ei, ce zici ? Ai ştiut ceva ? Bănuiesc că este vorba despre o iniţiativă a străinătăţii, iar nu de la noi. Căci, după cum eşti tratat de ai noştri, nu cred că ai fost pro-s pentru această cea mai înaltă distincţie internaţională hiar de la Bucureşti!" Ana mă prinde de braţ. Şi mă ^Scutură puţin, din uluirea ce mă cotropise.

293

Glumeşti ?" o întreb la rece.

„Cum, nu ştiai nimic ? Nu ţi-a spus nimenea nimic ?«

„N-am întîlnit pe nimenea în drum. Şi afară de asta cine ascultă Zurichul la Alba-Iulia ? Dar spune-mi drept, ce vrei cu gluma asta ?"

„Nu e nici o glumă ! Pe cuvînt ! Am auzit informaţia cu urechile melc !" mă asigură, aproape pălind, Ana.

Trecem pe subt poarta lui Horia. Ana mă însoţeşte prin parc, în diagonală, pînă la Batyaneum.

„Axente, ascultă-mă, indiferent ceea ce iese pînă la urmă din toată această poveste — cred că eşti întîiul scriitor român propus, şi încă din iniţiativă de peste hotare, la cea mai înaltă distincţie ! Cu aceasta se atrage luarea aminte a lumii asupra Ta şi asupra noastră !"

Mă încearcă o intensă senzaţie de vis, ascultînd cele cc-mi spune Ana. Mă opresc din cînd în cînd, căci mă aştept oarecum în fiece moment să mă trezesc ca dintr-un vis visat într-un somn real. Prea seamănă a vis această poveste ce mi-o istoriseşte chiar Ana, care de asemenea mi se pare că nu este decît o figură de vis.

_y,Dacă-mi spui că auzul nu te-a înşelat, atunci haide să mai aşteptăm ! Peste vreo cîteva zile vom mai auzi probabil şi alte veşti. In orice caz ai fost extrem de dră­guţă că m-ai aşteptat. Şi este minunat de tot că tocmai Tu îmi aduci noutatea, care, în sine, ar fi de-ajunB să mă adune din cumplita destrămare. Uite, acum, în ziua asta frumoasă, parcă nu mă îndur să intru în clădirea Bibliote­cii. Mai bucuros m-aş plimba cu Tine undeva pe cîmp, să ne lăsăm urmele prin brumă !"

„Aş face-o bucuros, dar trebuie să mă întorc de urgenţă la laborator".

„Doar nu pregătiţi vreun elixir ?" „Mai ştii. în orice caz avem de lucru. Mă aşteaptă stâpînul meu, care a auzit şi el, aseară, vestea. Să-l fi văzut ! Şe bucura ca un copil. O asemenea distincţie, spu­nea el, ar putea să ridice din marasm un întreg popor !"

Ne despărţim la colţul străzii. N-am intrat numaidecît în Bibliotecă. Mă uit îndelung pe urmele Anei.

De unde să am însă răbdarea de a sta în birou. Pre­textez ceva şi ies singur pe cîmpul larg. Mă întreb de unde s-ar fi luat iniţiativa ? ! Şi cine a luat-o ? De şapte ani nu mai am nici o corespondenţă cu străinătatea. Nici o

294

Scrisoare nu mi-a mai venit de dincolo de hotare. Nici un Bknn din partea mea — n-a mai trecut dincolo. l Mă întorc iarăşi la Batyarteum.

I „Aveţi un aer de intensă preocupare astăzi, dar sîn-teţi şi senin !" îmi spune un coleg din biroul de alaiuri.

„Aşa şi aşa. Se spune că ar fi ceva, şi încă' nu ştiu fcinc ce este !'^s Cu o asemenea cimilitură intram în camera jjIindatĂ a manuscriselor, în biroul meu. Pe una dintre i e, care se adîncea în ridul gros, ca o firidă "ce* ar Kspunde dincolo, zăream subt limpezimi cereşti pădurile «Jiu Munţii Apuseni, aprinse de toate focurile toamnei, j/îă încerca un elan. Un elan, uşor pasiv desigur, căci mă simţeam purtat prin văzduh pe deasupra pădurilor de-o altă putere mai mare, străină de puterea simţămintelor Hfie. Ce împrejurări avuseră darul să mă înalţe ? O îm­prejurare se numea Ana, Ana care m-a aşteptat la poarta lui Horea. A doua împrejurare era vestea. A treia împre­jurare era mersul Anei uşor legănat, la despărţire. Şi padinile !

Starea de învolburare îmi zădărnicea orice concep'.p-e asupra hîrtiilor. Era mai indicat pentru restabilirea echili­brului, să mă învîrt prin birou, oprindu~mă, din cînd în cînd, în faţa ferestrei, care-mi deschidea priveliştea roşie din depărtări, priveliştea de azur, de sus.

Pe la amiază mi se taie răbdarea în luminosul fcneu claustru. Mă hotărăsc să plec spre casă, două ore mai' curînd decît de obicei. Doream să comunic şi soţiei mele, şi fiicei, vestea răspîndită în lume de postul de Radio de la Ziirich. Pe drum către casă făceam dintr-o dată o legă­tură între întîlnirea mea de deunăzi cu oamenii partidului şi vestea despre „candidarea" mea, fără vreo intervenţie din partea mea, la premiul Nobel. Bănuiala mea se trans­forma repede într-un fel de certitudine.. Guvernul ţării, aşa-mi spuneam, a putut afla, pe cale diplomatică, despre cele ce se petreceau la Academia de la Stockholm. îmi părea dintr-o dată foarte probabil că conducerea partidu­lui, aflînd despre ce se discuta la academia care de zeci de ani decerne premiile, considerate drept cea mai mare distincţie ce poate fi acordată unui om al spiritului, s-a grăbit să ia contact cu mine pentru ca eventuala mea înco-ftare cu laurii de la Miază-Noapte să nu mă găsească cufundat cu desăvîrşire în anonimatul artificial, în care ^er ţinut de atîţia ani din şi prin bunăvoinţa noului

295

1

regîm. Pentru conducerea partidului întîlnirca a îost poat^ şî un prilej de tatonare în vederea unei tranzacţii. Nu mi s-3 făcut oare o aluzie în acest sens ? — într-o atmosfera do teroare generală fusesem scos, în cursul anilor, din literatură, din teatru, de la Academia Româna, de ];, Universitate, ca să fiu trimis la o muncă intelectuală „dţ-jos". Acum, drept consecinţă a zvonurilor de la Miasă-Noapte; conducerea Partidului găseşte că ar fi cazul să mi se întindă o mînă de ajutor. „Da, lucrurile par a se lega", îmi spun singur.

Ajuns în oraş, pe strada principală, mă întîlnesc cu prietenul Bazil Gruia, avocatul. El se repede spre mine -. „Am auzit! Am auzit! Te felicit cu toată căldura V¹

Bazil îmi spune că urbea vuieşte de vestea succesului. Din păcate unii ascultători clandestini ai posturilor do Radio străine răstălmăcesc vestea în sensul că premiul Nobel mi s-ar fi şi acordat.

„Nu, dragul meu, vezi tu cum se exagerează totul ! Ca şi cum poveştile s-ar realiza vreodată întocmai ! Nu mă aştept la alt succes decît la acela anunţat realmente. Sînt printre cei patru-cinci propuşi la premiu anul acesta. Este o satisfacţie enorma această propunere în sine. Restul e în grija zeilor !''

Acasă Dora şi Ioana aflaseră marea veste. Ele mă pri­meau cu un surîs şi cu aceeaşi întrebare deodată : Cine o fi luat iniţiativa în străinătate ?

Timp de o săptămînă a vuit ţara de puterea zvonului, care "zbura de la oraşe ca să se piardă în cătunele mun­ţilor. Am primit scrisori şi telegrame de salut, de la prie­teni şi necunoscuţi.

într-una din seri postul de Radio Paris anunţă că pre­miul Nobel pentru literatură a fost acordat unui poet spaniol în surghiun prin America de Sud. Se anunţă tot­odată că şi alţi patru scriitori au fost candidaţi şi supuşi votării la Academia de la, Stockholm. Numele acestor scri­itori era dat în ordinea numărului de voturi primite. Eu eram al doilea, imediat după spaniolul care a cules laurii. Personal eram nespus de mulţumit de succesul moral pe care izbuteam să-l obţin, cu totul pierdut, cum eram. într-un buzunar de provincie transilvană.

Intelectualitatea românească, trăind în robie spirituală, în imposibilitate de a se manifesta, era însă mai puţin mulţumită decît mine. „Ce-ar fi însemnat să iei piv-

296

raiul !", îmi scria cineva într-un răvaş, ce-mi venea din ;capitală. „Academia scandinavă a premiat un spaniol, pe unul din 20 de milioane ! Dacă l-al fi luat Tu, o ţară întreagă s-ar fi înălţat. Şi istoria noastră ar fi trecut peste punctul mort al nadirului ei !"

Ana se duce destul de des, şi de cîtva timp cRiar în fiecare duminică, pînă la Leonte în Cîmpul Frumoasei. Ea i-a comunicat desigur cele petrecute peste hotare în jurul numelui meu. Şi. iată că în cea dintîi duminică după scrutinul de la Stockholm mă trezesc cu Leonte în vizită la Alba-IuHa. Rumoarea, ce trecuse peste meleaguri, i-a dat îndemn sa vină însuşi pînă în urbea noastră. Leonte hotărîse cîndva să nu mai părăsească hotarul satului natal în care s-a retras, aceasta în semn de mut protest faţă de „situaţie-'. Prin vizita ce-o făcea acum Leonte se abătea de la legea ce şi-o impusese.

Venea însoţit de Ana.

Cînd Ana şi Leonte au intrat în biroul-saion, eu mă găseam în faţa bibliotecii. Priveam cu interes la o carte veche cu cotor în piele, de care uitasem că o am în raf­turi. Nu făceam nici un gest de a scoate cartea din raft, eram mirat că nu-mi mai cunoşteam biblioteca. De altmin­trelea braţele îmi erau ocupate cu altceva. îmi ţineam, strîns, motănelul. Motănelul ? Da, acela care mă aştept» în fiecare seară la poartă. Ne-am făcut rost de acest animal de la o doamnă din vecinătate, chiar a doua zi după ce ne stabilirăm în locuinţa noastră de la Alba-Iulia. Numele ce l-am dat pisoului era exotic : Kili. Dora îi născocise numele oarecum după chipul şi asemănarea unor sunete imaginare de junglă. Aveam nevoie de-o pisică, în primul rînd pentru prinderea şoarecilor, care se adunau mereu prin încăperi, venind de pe cîmp. Kili era o făptură foarte jucăuşii şi drăguţă. Vîrsta ? N-avea mai mult doun an. Aspectul 7 Des'uî de banal. Alb, cu pete mari, gri. Kili ni s-a ataşat din primul moment, mai mult chiar decît obişnuiesc aceste feline, despre care gurile rele spun că s-ar lega mai cu dinadinHEl de case, decît do oameni. îşi fficuse motănelul obiceiul su r&ă aştepta în poarta gardului, de la stradă, în fieco scară, cîîid ş1m că sosesc acasă. Probabil că da buzna în poartă do prin ascunzişuri, do ţii-

297

■

dată co îmi auzea pasul pe caldarîmul uliţei. Kili ar fi fost m stare să-şi trădeze cele mai agreabile idile pentru a mă întîmpina. îmi recunoştea pasul după răsunet şi ca­denţă, încă de departe. Şi mă aştepta şezînd, cu coadr, adusă graţios în jurul picioarelor dinainte, ca o mică iera-tică zeitate egipteană. întind, totdeauna la fel, mîna spre el. în clipa aceasta el se ridică puţin din spate, cu un gest reflex, şi-mi pupă mîna ca unui vlădică. îmi lasă o pată de ricoare curată pe dosul mîinii. Apoi îl ridic pînă la obraz. îmi place să-i simt blana moale cu obrazul. Şi intru în casă cu el. Kili începe să toarcă numaidoclt cu uri entuziasm sonor şi organic. El e răsfăţatul fără pereche al casei. „E foarte drăguţ", zice Ana, întinzîndu-şi mina epre el Kîîi îşi întinde capul, din braţele mele, în aşteptarea unei mingi ieri.

„Da, c foarte drăguţ" constată şi Leonte, Kili a încetat

să toarcS, de îndată ce cm intrat în cameră musafirii.

El cască plictisit parcă de complimentele pe care de atîlca

ori le-â mai auzit. Căci nu-l vedea om, fără a spune

K foarte drăguţ. „Altceva nu ştiu să-mi spună oamenii ?"

Adîncaori el se uita la Ana cu mult interes, cici n-o

«ruse : e străină nu nu e străină ? Şi cînd Ana a

: „Ce drăguţ V> Kili şi-a închis o clipă pleoapr»

î ^: ■ un singur ochi, parcă ar fi făcut cu ochiul unt!

f- : Nu-i aşa ? Ceea ca a stîrnit ilaritate printre noi.

timp intră în birou, venind din altă parte a casei.

Dora şi Ioana. Ele se întrec în manifestaţii de simpatie

micului dobitoc, care încearcă să se aşeze mai

<• and în cuibul braţelor mele. Leonte îi spune Dorei

p -al doilea nume al ei : Flavia ! El e singurul om care--}

spune aşa. Şi Dora e mulţumită să-şi audă numele cj

de sărbătoare !

„Kili e totuşi foarte ingrat şi o mare puşlama. închi-puie-ţi, Dora, încă nici nu ţi-am spus... Ieri, căutîrrdu-l pe la coteţe, l-am auzit pe Kili vorbind cu semenii şi cu semenele sale despre noi. Ştii ce epitete foloseşte cînd vorbeşte despre noi în lumea pisicilor ? L-am auzit. K p.ur şi simplu scandalos. Vorbea evident, despre noi — «Bătrinii», aşa ne numea Kili. Intîia oară în viaţă am auzit pe cineva dîndu-ne acest epitet. De-acum încolo va trebui să ne obişnuim şi cu aceasta. Astăzi ne spun* el aşa, mîne Ioana, şi poimîne tot tineretul utemist !" Trag cu coada ochiului spre Ana.

298

Ana zîmbeşte : „Nu merită Kili o poveste atît de drăguţă !" în aceeaşi -clipă Ana îmi ia pe Kili din braţe. Micul animal, simţind rotunjimi calde de femeie, începe să toarcă zgomotos, alintîndu-se.

Toată ziua Ana şi cu Leonte au stat la noi, încunjuraţi de vajnica simpatie a familiei mele. Izbutiserăm cu stă­ruinţele noastre să menţinem la masă şi pe Ana, a cărei suavă prezenţă era melancolic subliniată de culorile toam­nei refugiate în viţa de vie, ce-o vedeam prija fereastră pe" o casă vecină.

La masă veni vorba încă o dată despre cele petrecute în ultimele săptămîni. Căzînd cuvînt despre întîlmrea mea cu „partidul", reproduc sumar discuţia ce avu loc. Leonte era, şi el, de părere că întîlnirea au căutat-o oamenii de la conducere, în legătură cu distincţia ce era să cadă asupra mea din ţara de la Miază-Noapte. Leonte îşi arăta mulţumirea :

„în momentul de faţă cînd scriitorii români au capitu­lat în chipul cel mai lamentabil în faţa «liniei», tu ai salvat demnitatea tagmei. Atitudinea ta corespunde întoc­mai substanţei spirituale, ce-ţi vine din veacuri, din Cîmpul Frumoasei. Este în ea, într-un fel, satul nostru. Să nu-ţi închipui că tu eşti altceva decît satul nostru. Un sat eşti tu. Un sat ridicat la nivelul azurului. Am venit din Cîmpul Frumoasei să-ţi spun acestea. Pentru o singură dată mi-am călcat hotărîrea de a nu mai trece hotarul satului".

Ne-am îmbrăţişat cu elanul de altă dată al copilăriei. Şi noi, .şi fiecare dintre făpturile, ce erau de faţă, ana cîte-o lacrimă între pleoape.

La Albrs mă întîlneam acum foarte adesea cu doamna Ana Rareş, pe calea cu caldarîm, ce duce în serpentină din urbe în vechea cetate. Aflasem în sfîrşit un lucru, pe Care de atîta timp aş fi putut să-l descopăr prea lesne, dacă o anume sfială nu m-ar fi oprit să întreb sau si iscodesc. Sus în cetate, alături de vechea, minunata cate­drală catolică, unde sunt mormintele Huniazilor şi sarco­fagul reginei Izabela, se găseşte o seculară clădire, prea frumoasă şi ea, grea de amintiri istorice : reşedinţa epis-

299

copaia. GîMirea aceasta fusese 5n veacuri do -demult lăcaşul p." incipilor transilvani. Aci a locuit şi Mihai Vodă cel Viteaz, un r&stimp, după ce-şi întinse domnin peste marc-prlncipatui Transilvaniei. De vreo două secole încoace stau aci episcopii catolici. Ce aveam să aflu în sfîrşit ? Un lucru foarte simplu şi îneîntător : laboratorul. în cave lucrează Ana, se găseşte, şi el, în această vecho. domnească şi vlădicească clădire. Laboratorul pentru cercetarea plantelor medicinale ocupă o întreagă aripă a reşedinţei episcopale, şi anume aripa de către poartă. Ana lucrează în acest laborator condus de soţul ci. Ilustrul profesor Rareş fusese îndrumat prin ucaz sâ lucreze aci ca „tehnician", încă de acum cîţiva ani, <ânâ a fost „epurat" de la Universitatea din Iaşi. Laboratorul aparţine unei mari întreprinderi de stat, ce caută sa promoveze exploatarea plantelor medicinale, şi care are, deci, nevoie şi de o secţie de cercetări ştiinţifice.

Am aflat piintr-o simplă întâmplare că Ana se ducea la laborator cu oareşicare întârziere faţă de orarul impus tuturor salariaţilor, şi, deci, şi faţă de orarul căruia şi eu îi eram supus ca slujbaş al bibliotecii Batyaueum, Biblioteca se găseşte şi ea tot în Cetate, sub, nu departe tocmai de Laboratorul pentru cercetarea plantelor medici­nale. La ora cînd Ana o lua agale din urbe spre Cetate, «ni puteam permite să evadez pentru o jumătate de ceas de la Batyaneum. Puteam să-mi fac de luau prin cetate şi să-i ies în întâmpinare, fie pe vreo străduţa din apropierea catedralei catolice, fie prin parcul din faţa cazărmii, fie mai jos, pe şoseaua în serpentină. Şi astfel, de la o vreme ne întâlneam, ne opream o clipă, schimbam un cuvînt, două. Niciodată n-o însoţeam. Pretextam că am de lucru, că trebuie să mă întorc de grabă la bibliotecă. Cîteodată Ana îmi comunica ce mai ştia despre Leonte. îmi făcusem obiceiul să o salut cu cîte-un nume de plantă de leac, de fiecare dată cu altul. Ce mai faci, Odoleano ? Ce veşti albastre, Dedeţelule ? Ce ştiri din lumea largă, Ciuboţico ? încotro te legeni, Cerceluşo ? îmi aţii calea, Lamura pămîntului ? Pe cine cauţi, Mîngîierea apelor ? — Şi ca să rămîn în atmosfera şi în vocabularul laboratorului ei, îi spuneam divers, după cum îmi venea bine : Lămîiţă, Nalbă, Rînduniţă. Stânjenel, Vindecuţă... Ea accepta poreclele 2Îmbind.

300

După vizita, ce o hotărîrâm şi o făcurăm împreună la Cîmpul Frumoasei, relaţiile dintre Ana şi mine au luat, în sfîrşit, totuşi, o altă înfăţişare. Nu făcuseră umerii mni cunoştinţă cu tălpile ei goale în via lui Gruia, în faţ-t caisului ? — Mai apoi prin întâlnirile din Cetate, s-a născut între noi, încetul pe încetul, dar în curs de abia cîteva săptămîni, un fel de intimitate azurie, ce căuta şă se rostească într-un mod dens şi lapidar. Nu Iă3am să treacă zadarnic nici una din puţinele clipe hărăzite aces­tor mereu „întâmplătoare" întîîniri. Ana nu mă mai evita nici jos în urbe. S-a terminat cu ocolirile. Dacă i-ar fi fost cîtuşi de puţin neplăcute sau nedorite aceste întâlniri, Ana ar fi putut să apuce spre laborator pe alte străduţe, sau la altă oră. După cîteva săptămîni ajungeam deci 1 un fel de înţelegere tacită, câ-n fiecare zi, sau aproape, ne vom întîlni la fel. Aceste întîîniri nu aveau, din păcate, _t nici durata unui cîntec popular, de dor. Ca un apropos îa vio⁽ff6??arginea acestor scurte opriri, îi spun Anei într-o zi ; | „Cred că voi începe să scriu iarăşi poezii, cum de mult 1 n-am mai scris. Dar poeziile nu vor fi mai lungi decît I* aceste întîîniri, ce ţin cît un suspin !" „Ar fi epiţni-matice", răspunde Ana, „şi mie nu-mi plac epigramele !" „Nici mie nu-mi plac", îi spun, „dar cum am putea k-l remediem neajunsul acestor instantanee, ce nu îngăduie nici o desfăşurare lirică ? Poate că întâlnirile acestea, al--noastre, ar trebui să fie lungi ca baladele, cîntece ea scările înalte ale ciocîrliei, poveşti fără încheiere "precisă, născînd alte poveşti..."

„Nu-i aşa ?" zice ea, încercînd să plece, dar mîna îi rămîne în mîna mea o clipă mai mult fcecît de obicei. Se pierduse Ana într-un cîntec lung, ce începea.

într-altă zi, cînd am salutat-o cu numele de Mîngîiere;i Apelor, Ana îmi dă o replică, ce mi se păru aproape o provocare.

„Sunt curioasă să văd cînd ai să-mi spui «Nebu-nâriţă»- ! ?"

„Poate că nu va mai trece mult şi-i auzi şi aceasta poreclă. Trebuie să mai aştept. încă nu ai binemeritat-o".

Am remarcat cu timpul că Ana se găsea într-o foarte bună dispoziţie sufletească îndeosebi a doua zi, după ce se întorcea duminica seara din Cîmpul Frumoasei, îmi aducea de la săptămînă la săptâmînă veşti tot rrr;i îmbucurătoare în le.rjătură cu starea sufletească a lui

301

Loonte. Aflam astfel că în această perioadă de timp. caracterizată prin cascada tuturor nivelurilor, Leonte se ' 'xîobîndea. Se redobîndtm Leonte. Dar într-un fel destul 'o ciudat. Aproape paradoxal. Leonte continua să vor­bească în accente tot mai grave despre timpul de f aţii, cart-i nu de mult i se părea nesigur şi demoralizant dar acum de-a dreptul infernal. „Geamănul" meu pare. re de altă parte, că s-ar redobîndi, totuşi, încetul cu înce­tul. Ana îmi împărtăşeşte frânturi din ceea ce ii spune el. ftrînturile sînt variaţiuni pe aceeaşi temă, Întoarsă şi pe faţă şi pe dos. Aprecieri fără menajamente asupra timpului de faţă. Materia îşi întinde puterea. In veacuri de demult neamul nostru mai avea, la răscruci, o salvare : retrage-'• 'a în preistorie. în condiţiile de azi nici retragerea aceasta rubt frunză verde. în colibele plaiurilor, şi la amnar, nu rr.ai e cu putinţă. Se distruge totul, cade totul. Suntem transformaţi pur şi simplu în mase de robi, la dispoziţia unui nou Genghis, care are însă la îndemînă cea mai ansată tehnică de distrugere. Noi, ca neam, am respirat ■-a decenii în libertate, şi am început să arătăm ee-am ,2&. Acum eo urmăreşte distrugerea sistematică a ritului care a luat trup printre noi. Se. urmăreşte des-iţarea memoriei. Se retează, brutal şi cu fierăstrăul. fce valorile, pentru ca urmaşii noştri să nu mai găsească

1 un. sprijin spiritual şi nici un temei de mîndric nicăieri şi în nimic. Mîine va fi totul la pămînt sau ras

şi cum nici n-ar fi fost vreodată. Se macină conştiinţele cumpără cugetele. Şi Leonte nu vede nicăieri nici un

• iid semn că va mai fi cîndva altfel. Se pare că lumea occidentului este o lume a asfinţitului, a prosperităţii CUprinsă de dorul de moarte, a amurgului care nu mai

2 voinţa de a face istorie. — în ciuda unor atari păreri apre timpul de faţă, Leonte sporeşte mereu, lăuntric.

Sufleteşte el e mai tare decît orieînd. Nu se mai simte nici bolnav, nici pierdut. Ar vrea să biruie doar într-atît eh să îndure totul cu stoicism, să se domine, să poată lua la nevoie, hotărîri, la rece. Să nu-l mai atingă, afectiv nici o împrejurare, oricare ar fi ea. Acum cînd mat^rir. : înnebunit, dorind să pună stăpînire pe tot ce există, I. ar vrea să dea dovada că materia nu l-a învins.

302

Brodnicii continuă să facă un fel de frondă instinctivă faţă de situaţie. Le repugnă, desigur, orice adaptare la lumea, zisă nouă, ce se înjghebează, siluind în tipare anapoda toate sectoarele vieţii. Dar brodnicii se com­porta necerebral. Fronda lor se istoveşte, rapsodic, în reacţii organice, negîndite.

Octavia îşi va transforma şi pe mai departe easa în adăpost pentru trecători, adesea necunoscuţi, şi de prefe­rinţă pentru aceia, care printr-un aspect sau altul al" fiinţei lor izbutesc să iasă din normă. Pe la început de toamnă ea mă surprinde cu o nouă cunoştinţă. O femeie brunetă, oacheşă, se statorniceşte la han pentru nu se ştie cîlă vreme. „încă o pripăşită", îmi spun resemnat. St ăina nu-mi inspiră nici o încredere, dar accept, cu voie, fără voie, noua prietenie a Octaviei. Femeia, încă destul de tînără, pare inteligentă, are ochi vii, negri şi linii ca pot să fie într-ădevăr ale unei „italience", drept ce se dă. Descinde de pe la Arad, unde după spusele ei, în timpul celui de al doilea război mondial, a pus temei unei mari ţesătorii, cu zeci de războaie. întreprinderea ar fi fost naţionalizată nu de mult. Şi acum femeia umblă din loc în Ioc, să se căpătuiască. îşi găseşte un refugiu în hanul brodnicilor. Are o graţie de ţigancă. Susţine sus şi tare că ar fi singura rămăşiţă a unei familii de italieni, care în timpul primului război mondial s-ar fi stabilit" într-un sat de pa la Arad. Tatăl ar fi fost pietrar. Amîndoi părinţii i-ar fi murit de gripă spaniolă în timpul unei epidemii de pomină, cu aspecte de ciumă. Rărnînînd singură şi fără scut, ar fi fost crescută, încă de copilă, de-un preot român fără odrasle, dar doritor de copii. Mai povesteşte femeia despre sine că a fost măritată, că soţul i-a murit în împrejurări triste cam un an înainte' de izbucnirea celui de al doilea război mondial. Deşi văduvă, ea a reuşit să înliripe şi să ducă la înflorire, cu ajutorul popii (tatăl ei adoptiv) marea ţesător ie. Din chipul cum povesteşte anume frînturi de viaţă, se desprinde lămurit că femeia priveşte asupra unor întîmplări şi fapte, care, dacă ar fi lost reale, ar transforma trecutul ei într-un roman de aventuri. Italianca are o fabulaţie vie, un simţ autentic al pitorescului, o înclinare spre amănuntul-mărturie, încît cele spuse de ea par aievea petrecute, nimic născocit, cu

303

toate că, după cum aveam să aflu mai tîrziu totul- < născocit şi nimic aievea petrecut. Femeia izbuteşte 6& adune simpatia, prietenia, ba dragostea brodnicilor. La han ea se vîră cu îndrăzneală firească în toate treburile, ostenindu-se ca la ea acasă, dereticînd mai mult chiar decît e nevoie şi ajutînd cu sprinteneală de zvîrlugă. Pentru a cîştiga încrederea şi inima celor de ia brod, „italianca" mai născoceşte o poveste, menită, aceasta, t-k cucerească „definitiv" pe părintele Vasile. dar mai ales pe Octavia. Zvîrlugă li se destăinuie, în sîîrşit, pe şop­tite, că ea ar fi „aceea", misterioasa, legendara femeie, care apare, cînd într-o parte, cînd în alta a ţării, înti-oţinînd focul românesc. Femeia „aceea", adică văduva unui cunos­cut şi eroic fruntaş din mişcarea legionară, soţia unuia dintre nicadorii care pieriseră în de toţi ştiutele tragice condiţii ale toamnei 1938. Este acesta un amănunt, pe care brodnicii aveau să mi-l treacă subt tăcere, căci, după părerea lor, „vestea" ar fi fost de natură a mă face să nu mai dau pe la han. Octavia va păstra, deci, un „secret", faţă de mine, şi aceasta ffU-ă a Se îmbolnăvi. într-o zi „italianca" dispare de la hon, pe furiş, în timp ce Octavia lipseşte de-aeasă, fiind plecată îa Alba, chemată ne urgenţă la căminul elevelor de liceu (se îmbolnăvise Lelia). Impostoarea ia cu ea, pe lingă mărunţişuri, zahăr, slănină, ceapă, şi un palton căptuşit cu blană, al Octaviei. Prelinsa văduvă a nicadorului era deci o hoaţă de rînd. Dar dacă ar fi fost numai atît, n-ar fi fost nimic.

într-o sd de sfîrşit de octombrie, cu brumă, se înfiin­ţează în biroul meu, la Batyaneum, un necunoscut, care îmi cere, implorîndu-mă aproape, să-l ascult, căci are multe de toate a-mi povesti. Necunoscutul mă roagă să n.u-l întreb de nume. îmi mărturiseşte fără înconjur şi chiar de la început că este un om fără carto, avînd doar două clase de liceu, că în noile împrejurări „atît de vitrege pentru tot neamul", el a fost nevoit să intre încă de acum cîţiva ani în serviciul securităţii. Mă ştie „din nume", precum îmi spune, „ca un mare poet". în ciuda ticăloasei slujbe, el n-a încetat să fie un bun român. I se taie puţin răsuflarea, cînd îmi declară că a dat bu?na în biroul meu ca să mă prevină asupra unui pericol : „Este foarte primejdios pentru D-voastră de a mai urma cu vizitele la vadul brodului! Tot ce se petrece la han, tot ce se vorbeşte acolo, ajunge subt formă de note Informa-

304

t,ive la securitate. Cuci, printre pripăşiţii, ce-au găsit ji puii găsesc acolo adăpost, eînt şi agenţi de-ai securităţii. Cele mai firave informaţii au fost furnizate securităţii de-o falsă italiancă, o pe-jumătato ţigancă, travestită în cucoană, care, pentru a intra subt pielea brodnicilor s-a dat drept văduva unuia dintre cei mai cunoscuţi „eroi ai neamului".

Cu un uşor tremur în glas mulţumesc necunoscutului pentru cele ce îmi comunică şi pentru intesenul "ce-mi poartă. îi arăt însă că relaţiile mele cu brodnicii fiind de natură prietenească, nu prea văd de ce vizitele mele la brod ar constitui o primejdie pentru mine. Necunoscutul mă surprinde cu o replică, la care nu mă prea aşteptam : „Viaţa nimănui nu mai este particulară ! Orice trai şi orice relaţii interesează de aproape noua ordine întinsă ca o plasă peste ţară".

„Ştiu, ştiu, ştiu", îi răspund, „totul, viaţa şi relaţiile, ziiele şi nopţile, truda şi odihna şi mai vîrtos munca fie­căruia interesează de aproape noua ordine, dar nu pot să admit subt rtici un motiv controlul de stat asupra inimilor !"

„Din stima ce vă port, am ţinut să vă previn". Cu aceste cuvinte necunoscutul plecă.

încă în după amiaza acelei zile m-am grăbit spre hanul brodnicilor. Acestora le-am repetat în grabă conversaţia, ce-o avui cu securistul. Puteam să controlăm întrucâtva bunele sale intenţii, confruntînd destăinuirile lui cu tăi­nuirile Octaviei.

„E adevărat că zisa «italiancă» se da drepf văduva unui cunoscut erou legionar ?"

Octavia îşi aplecă fruntea.

„Adevărat. Cînd a dispărut deunăzi, mi-am dat seama prea tîrziu, că era o impostoare. Şi-o hoaţă de rînd".

„Impostoare ? Hoaţă ? Nu numai atît. Ţiganca era şi iscoadă !" intervin cu ca să rezum situaţia. „E foarte regretabil că nu daţi urmare niciodată bunelor sfaturi! Ar trebui să creaţi prieteniei un mediu de linişte şi pru­denţă. Detest ostentaţia inutilă şi negîndită".

Eram în acea clipă profund mîhnit de imprudenţele Octaviei, de înclinarea ei uşor conspirativă. Prin tempera­ment, prin lipsa simţului realităţii, ea umbla mereu pi cataligi, dar călca oarecum în străchini. Octavia era, dupâ cele ce ieşiseră la iveală, atît de tulburată, că mi se f#cu o dată mai mult milă de ea. După ce părintele Vrtsile i~n.

305

r

chemat la brod de nişte trecători, îi mai spun Octaviel pe-un ton liniştitor : „Voi continua să vin la voi. Fiindcă na pot să admit amestecul din afară în asemenea treburi". Şi după oareşicare tăcere : „Voi continua să vin, făptură exaltată şi naivă ce eşti ! Ca să înţelegi în sfîrşit în ce primejdii duci oamenii, pe care îi iubeşti l"