*• Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Secţia de împrumut U/bia luntrea lui caron roman ediţie

36

î-matei- Vă stau la dispoziţie cu orice informaţii aţi dori. qtiţi-- p'-'fitru Regele Carol eu îmi trădez şi patria». Fraza ■m era rău ticluită, dar am zîmbit. Şi, arătînd spre harta Europei, ce atîrna pe peretele biroului, îi zic : «Vedeţi, domnule doctor, aici e Luzitania, dincolo, tocmai la, capătul epus, e România. Nu am nevoie de nici o informaţie se­cretă' despre ţara d-voastră. Sînlem români şi sîntem lu­sitani. Şi nii se pare că împăratul Traian, naşul limbii noastre, a fost, şi el, luzitan. N-avem nimic de'¹"împărţit. Dar cît mă priveşte, iată, eu am venit aici numai ca să admir frumuseţile ţării d-voastră, şi să cunosc gloria unui mic popor, care a fost în stare să cucerească o jumătate de glob pămîntesc».

Cît timp am rămas în Luzitania, doctorul Ribeira tre­cea, cu maşinuţa lui, în fiecare zi pe la legaţie, mereu la aceeaşi oră, cu exactitate de antică clepsidră. Şi se inte­resa, dacă n-am vreo dorinţă. Punea în glas un accent şi un ton, cu care voia parcă să-şi sublinieze conştiinţa de fidel, deşi numai virtual, cetăţean al unei ţări, prin care nici­odată n-a umblat şi nu va umbla. O dată, mai tîrziu, cînd s-a întîmplat să mă găsească mai degajat în raport cu si­tuaţia mea diplomatică, întrebîndu-mă ca de obicei, dacă n-am vieo doiinţă, i-am răspuns : «Nu am nici o dorinţă. Ba da», revenii eu, «am totuşi una. Adică, mai curînd soţia mea, ar avea o dorinţă. A îndrăgit grozav şi cu un soi de alean vechea faianţă luzitană. Avem o Singură bucată de „corda seca", şi nu ştiu cum am putea să ne mai procurăm vreo cîteva». «Lucrul cel mai simplu», răspunde doctorul.

Se scurse o săptămînă, cînd într-un amurg oglindit roşu pe olanele clădirilor, doctorul veni cu vreo cîteva bucŞt]_ de faianţă. Nu erau «corda seca», dar veche şi frumoasă şi aceasta, din secolul XVII. Apoi, în altă zi pe la amiază, el se înfiinţa cu un aer destul de misterios : «Să veniţi cu mine, vreau sa vă arăt ceva*.

Am urcat în maşina lui. Am luat-o pe-un mare bule­vard, la capătul căruia străjuia statuia albă a lui Don Pe-dro, rege al Luzitaniei şi împărat al Braziliei. Am oprit intr-o stiăduţă laterală. Ne-am dat jos. Am urcat cu ascen­sorul într-o clădire, la al ciî^Sea ciaj, cam aşa cum în ziua aceea caniculară trebuie ^a fi urcat şi argintul viu în termometru. Doctorul dtMl.i'-e o uşă, cu o cheie scoasă ^din buzunar, ca la el acasă. Ani intrat într-un coridor, ^unde circulau persoane necum i.cute, caie parcă orbecăiau

37

îd, nedumerit, din o dau jos de

plină zi. Doctorul, fă ' -adus într-o cameră

i găseam. Camera era căptuşită

znş din secolul al XVIII-!

«Vă place faianţa ace:

«Da, îmi place*, răsp

«Atunci, o puteţi avea

«O, nu*, mă grăbesc, făcînd un gest oare

. i, «n-am ce să fac cu atît Si».

«Atunci alegeţi. Faceţi, rogu-vă, cîte-un semn, cu i nul, pe bucăţile ce vă plac. Vi le aduc în lăzi pe ţnă împachetate şi sigilate. Restul — va fi aruncat la gun

\ mă îndemna, luat de zel, doctorul.

Mi-arn ales după inspiraţia momentului vreo cil

0 de bucăţi. Faianţa înfăţişa, pe fond gris-mat, în

1 albăstriu* flori, păsări, cetăţi, corăbii. Cînd am i destul de nedumerit de vizita ce-o făcurăm într-o ^;

i stranie pentru antenele mele, am cerut doctoru

ilicaţil : Unde am fost ? Al cui era apartamentul ? cui clădirea ? Cine erau oamenii, care circii¹

«Nu vă faceţi griji*, zise doctorul, «am f institut de orbi, al cărui medic sunt. Nu v-a ifc, d nimeni şi nimeni nu va vedea nici mîne, nici j .

faianţa a dispărut de pe pereţi»,

N-au trecut patruzeci şi opt de ore, şi mă t

:-. cu faianţa rînduită în vreo zece lăzi pe măsură.

După alte douăzeci şi patru de ore doctorul veni nou, de asiădată uşor alarmat : «Ştiţi că propriei:". a descoperit că am dat jos faianţa. Şi acum cere bi

«Dar cum se făcu că a aflat ?» întreb. Ca să 3' tăspuns ; «Proprietarul a remarcat pe grămada ds din curte bucăţile aruncate. D-voastră sîntcţi de vi* , buia sa le luaţi pe toate. Dar să nu vă faceţi griji. Mă voi aranja cu cumva cu proprietarul clădirii».

Nu mi-am putut stăpîni îngrijorarea de a fi amestecat într-o contravenţie la legea monumentelor naţionale într-o ţară străină, unde reprezentam pe suveranul ţării mele.

După alte vreo cîteva zile doctoiul descinde : i-

i,a sa, la legaţie, ca să-mi spună : «M-am lu

i^rietarul».

«Dai eurn ?»

*Foarte s>implu. l-am spo& ,m doborît faianţa fiindcă ,-j-a oricum, prea veche. Şi i promis să zugiavesc în-căperea într-o culoare modein.. .

Vedeţi, doamnă Ana, aceasta c povestea lăzilor,»în care vîlvele din Munţii Apuseni şi-au vărsat cloştile cu pui de aur. Acestea sunt nepreţuitele comori ce le aduserăm în _rădvane. — Dar încă nu am încheiat. Basmul (JpetoiMlui luzitan» al vraciului de la institutul de oibi, mai pre un sci^rt> dar foarte interesant adaos. Nu mai lîrziu decît doi _ani de la numirea, ce i se făcuse pe o cale atît de regală, la noi s-au produs^precum vă amintiţi, cunoscutele schim­bări în conducerea ţării. Regele din basmul nostru a ajuns între pietrele de moara ale istoriei. Nevoit să abdice, ci pleacă în surghiun, pe care dorea să şi-l petreacă pe co? apuseană a peninsulei iberice. Vă amintiţi, doaa Ana, cum, ajuns în Spania, el fu reţinut şi închis într castel. Generalul Franco n-a autorizat trecerea mai . parte a Fegelui. O jumătate de an mal tîrziu aţi citit de­sigur şi d-voastră, în ziare, că regele a evadat din Spania şi c!ă evadarea i-ar fi fost pregătită cu multă grije de un medie luzitan. Nu credeţi, doamna Rareş, că sînt îndri­tuit să bănuiesc că acel medic luzitan era doctorul care, pentru regele României, se declara gata a-şi tiăda şi patria ?"

Excuibîa pînă în Cîmpui Frumoasei începută de "dimi­neaţă, pe jos, o făcurăm, eu şi cu doamna Ana Rareş, mai tîrziu, în bună parte cu un autobuz doldora de excursi­onişti. Vehicolul sforăitor oprise să ne ia şi pe noi, ce( j ce ne reduse din osteneală, dar în acelaşi timp şi din plăcerea, cu nimic de asemuit, a cutreieratului, pe jos, pe lîn«ă apă, şi iaiă?i pe 5îngă apă, care râmînea merea aceeaşi apă.

*

Le

In Cîmpui Frumoasei ne primi, în curtea casei părin­teşti, Leonte, cu expresia lui de blîndeţe detaşată de cek-vremelnice. Doamna Ana îi spuse chiar din primul moment că pe drum a fost întreţinută din paVte~mi cu basme din cea mai recentă istorie a ţării. întrebarea cu care filozoful o primi pe doamna Ana fusese : .,Ce mai faci, fiică a lui Paraeels ?" Aflam pe această cale că Leonte

39

îi acorda epitetul ca un veşmînt ce-i venea bine penii-aerul ei, dar şi pentru preocupările, ce-o localizau în alt timp, pe la sfîrşit de ev mediu. Călăuzită de principii i paracelsian că pentru orice boală s-ar găsi un leac secn • în natură, doamna Ana Rareş se specializase, mai înainlo cu vreo cîţiva ani, la o universitate din Germania, în studiul plantelor medicinale. Ea secunda astfel, cu o pasiune feminină, cercetările mai ample ale soţului t i, naturalistul.

Leonte ne-a condus prin casa în care s-a născut şi unde â copilărit. După un popas odihnitor prin răcoarea încăperilor, am coborît iarăşi în curte. Doream să văd suria. Intrînd în şură, mă izbi întocmai ca altădată mire; dt> trifoi uscat, de unelte, de fîn, de duhot, do paie, rt grajd. Da, la fel ca odinioară, prin anii de demult. î; copilărie ne jucam adesea pe stogul de snopi de grîu. păstrat aci să se usuce în răstimpul de la seceriş ! treierat. ,,Sîntem în 1944, dar mirosul acesta e din 190 cînd am călcat ultima dată peste pragul şurii", remarc e Am trecut în grădină. în mijlocul ei mă surprind, coroană uriaşă de verdeaţă, un nuc măreţ, care cuprind . cu umbra lui toată lăţimea grădinii. Trunchiul e gro , nu poate fi cuprins cu braţele.

„Stai puţin, Leonte, să ne gîndim o leacă. După cîî îmi amintesc, voi n-aveaţi în grădină nici un nuc !"

..într-adevăr, cînd am plecat în 1908. din sat, nuc ^:

nu era", întăreşte Leonte.....a crescut singur, din vrv

nucă scăpată de cioară, cum spune lelea Safta. stapîiv. de astăzi a grădinii".

Nu ne puteam mira îndeajuns de această privelişte Nucul uriaş, cu verdele său dens, cu aroma lui aţnăruie, înceta să fie nuc, el devenea timp, timp palpabil. întru­pat în faţa noastră. Şi-un acelaşi cutremur ne zgudui pe tustrei, un cutremur metafizic al sufletului pus pe neaşteptate în faţa timpului întrupat.

Intorcîndu-ne, ajunserăm din nou, trecînd prin şură. în ogradă, unde în col(ul casei se înălţa odinioară un castan uriaş, care acum nu mai era. Iată iarăşi — timpul, făcut încă o dată palpabil, de astă dată prinlr-o lipsă.

Căutam să îndrum conversaţia într-altă parte. Vorbim despre aceşti ani de refugiu, despre ciuntirea hotarelor, despre groaza cotropirilor din afară.

40

Ni se macină sufletele, zi cu zi. şi noapte cu noapte "ntr'e pietrele de moară ale imperialismelor", zic, „dar încercăm să uităm. Dacă mi-ar fi spus cineva mai de mult prin ^c^^e încercări vom trece cu toţii, aş fi crezut câ asemenea suferinţi nici nu pot fi îndurate la nivelul con­ştiinţei treze. -Şi totuşi le îndurăm. Şi printre picături _ne mai încearcă uneori chiar şi cîte un surîs, şi printre sfîşieri cîte-o bucurie. Cum se face că-n împrejurări ca _si-n situaţii ca acestea, cînd ar trebui să punem capul ia pâmînt sau să ne urlăm în patru vînturi amărăciunile, se produce totuşi pentru cîte-o clipă", miracolul uitării ?"

„Miracolul uitării", completează Leonte, „se produce la fel şi faţă de-o situaţie mult mai gravă şi permanentă, în faţa morţii".

Hotărirăm să ne plimbăm puţin prin sat. Arătam doam­nei Ana Rareş alîtea din locurile de joacă ale „gemenilor". Acolo e moara cu bulboana, în care se înecau uneori, apucaţi de vîrtejuri, copii de aceeaşi vîrstă cu noi. Colo e şcoala comunală. Lîngă ea casa mea natală, din care mi-am luat drumul în lumină. Prin faţa caselor, de o parte şi de alta a uliţei, se grăbesc clipocind, două pîraic, d;n care adie o agreabilă răcoare, ce mă invită parcă să mâ dezbrac pînă la piele. Mirosul acestei ape, co-şi are obîrşia în rîu, trezeşte în mine amintirea unei întregi epoci, care s-a dus, s-a dus.

„Cînd, copil, umblam desculţ şi mă bălăceam" prin pîraie de apă vie, nu prevedeam ziua aceasta,-aleasa, să vâ aducă în satul meu", îi spun doamnei Ana. în răgazul de-un moment, cînd Leonte, 3ăsîndu-ne singuri, intră ta preotul din sat, să întrebe de-o chilie de dormit peste noapte. Ca să urmez : „Dacă aş fi prevăzut atunci ziua aceasta, aş fi adormit desigur în aceeaşi clipă, căzînd în­tr-un somn lung, de poveste, ca să mă trezesc acum cu ochii la D-voastră". PuneamMn vorba mea. ce se alegea de la sine, un ritm de versete. Buza de sus a Doamnei Ana Rareş se ridică într-o parte, descoperind uşor un Şir de dinţi, fără prihană, într-un obraz transfigurat de ^vrajă. - !

In noaptea aceea dormii într-o odaie din casa natală, demult, părăsită de acei, pe care altă dată îi numeam ai ^rnoi, şi care cu toţii au ajuns subt glie. Doamna Ana găsise cuib în casa popii. A doua zi după amiază ne în-_v

41

toarserăm cu un autobuz la Căpîlna. Soţul doamnei An sosise în cătun încă înainte de amiază, ca să-şi duc; soţia la Alba-Iulia. Profesorului Rareş îi devenise foari incomodă naveta săptămînală între oraşul de pe Muri şi satul de munte.

II

După

de rigoa

a neaşteptată şi cu totul în afara formelor amnei Ana Rareş la Alba-Iulia, satul, î i care sâlâşUnam, îşi micşoră parcă zarea, încît nu m puteam să-i spun decît cătun. Vorbind despre formei' ie rigoare, fac aluzie la împrejurarea că doamna A; pleca, fără de-a mă anunţa şi fără de a-şi lua rămas bun, cam ia o oră, două, după ce sosiserăm împreună d Cîmpui Frumoasei. Cum? A dispărut fără a-mi trimit un cuvînt ? N-a avut răgazul de a trece măcar o clipă pe îa noi ? îmi era învederat că plecarea avu loc la dorini;; soţului, dar cum se face că ea n-a mai fost în stare s ceaşcă pretextul pentru o vizită de adio ! Felul disp:-riţiei da de bănuit, şi zile de-a rîndul sufletul mi-a umbl mohor. Boarea, ce bătea prin cătun după asiinţ/. îd toată frunza în dungă, va avea de-acum un sun' I . Ciudat că mai înainte cu vreo cîteva săptămîr

cătunul nu mi se păruse deloc pustiu. Dar cîteva întîlni

Ea «'-o zi împreună umpîuseră peisajul cu suri-sul (î An?, Prin plecarea ei s-a produs în peisaj

ic dureros. Dar nu-mi arătam nimănui rea. Mi-am spus : trebuie să lucrez. în gradina de pe pripor, în cadrul căreia veveriţa m-a ajutat să mă integrez cu simplicitate elementară, mă du­ceam în 1 i, mai ales înainte de amiază. Piesa mea de teatru avansa. Mă pusei în curent cu răutăţile cătu-

jurul

dintre sti-

hiile morale ale lumii, aşa cum le arăta legenda. Fabulaţia lua o dezvoltare neaşteptată, atrăgînd în "--aiura ei amă-

_nte gospodăreşti, cereşti-suave sau de-un realism gro-sc To:ite aceste detalii urmr.u să fie organizate într-c

42

o-

teSC. XOMte uv-t-aic uv-wui unu^u* „^ .„ —_o---------- ------O

viziune de ansamblu ideală şi de semnificaţii cosmice. Un aer mistic trebuia să plutească peste toate. Iar pentru ca ansamblul să dobîndească o notă de verosimilitate, fabu­laţia trebuia să se pătrundă de-un fin umor, 'care să întreţină în spectatorul, care ar urmări acţiunea, un anume scepticism cit priveşte intervenţia repetată a mira­culosului, intervenţie ce totuşi se produce, spre cofîster-narea minţii sănătoase, la fiece pas. Piesa era concepută pe joc de nuanţe, ea cerea, de la un capăt la altul, mij­loace simple, primare, dar în acelaşi timp de suprem rafinament, atît ca întruchipare cît şi ca expresie. Fan­tasticul urma să dobîndească virtuţi cu totul fireşti, iar evenimentul bont, cotidian, trebuia să primească o impon­derabilă aură magică. Aşa-mi simţeam piesa, şi ea creştea vertiginos, ca dintr-o sămînţă iniţială, în care pînă mai ieri, alaltăieri, palpitau doar latenţe.. Cu asemenea gînduri îmi petreceam ceasurile pe pripor. Şi în răstimp desluşeam uneori, cu auzul, jos în apa rîului, saltul ţîşnit al păstră­vului, şi adesea, cam pe la aceeaşi oră, bubuitul vag, subteran, cu care se repercutau parcă subt tălpile mele bombardamentele din Valea Prahovei.

Pusesem cu hotărîre pavăza cîtorva munţi între mine şi istoria ce se făcea cu atîta vărsare de sînge şi foc pe atîtea întinsuri cîte încap pe scoarţa pămîntului.. Eveni­mentele, cel puţin cela mai însemnate, îşi trimiteau însă, pe diferite căi, ecourile, pînă în urechea mea. Nu rareori eram astfel sces din drama lui Noe şi atras în cealaltă dramă, a vieţii istorice. înaintarea piesei mele cerea uneori noi elanuri, ce se voiau pregătite prin reculegeri. Atunci o luam la plimbare, pe rîu în sus, pînă la Cetăţuie. Pe-un virf rotund de munte, nu departe, ieşiseră la iveală în anii din urmă, de subt tîrnăcoape harnice, rămăşiţele unai cetăţi străvechi, te făcea parte din sistemul centră!, de apărare, al strămoşilor noştri daci. Călcînd peste cioburi de vase, de lut ars, alunecam cu închipuirea. împotriva vrerii, în altă dramă, de cotitură, pe cale de-a începe. Era vorba despre soarta stirpei. Mă frămînta întrebarea, dacă nu cumva ne apropiem de o răscruce asemănătoare aceleia, ce şi-a lăsat vestigiile subt tălpile mele ? îmi spuneam uneori că în trecut condiţiile au fost toi uşi altele decît astăzi. Poporul nostru a reuşit în trecut, de

43

VTftO cîteva ori, să se retragă in preistorie. Erau pe munţi. şi în codri, locuri destule, unde procesul de reculare si putea consuma într-o nepăsare totală ~faţă de mărfii* „du-te-vino" al „istoriei", ce ce îmbulzea pe cimpiile noastre. Dar astăzi ? Vor mai îngădui formele civilizaţi i ţi tehnica modernă dăinuirea unor atari locuri ? Şi dacă mi, atunci ce se va întîmpla ? Întrebările de acest soi erau multe şi se amplificau, stîrnind în sufletul meu o panică, ce mă silea să cobor de pe cetăţuie, aproape în salturi. Eram urmărit de avalanşa pietrelor dezlănţuite de mine însumi, sărind în jos de pe-o stîncă pe alta. Soseam acasă abătut şi deveneam pentru ceasuri în şir ursuz şi monosilab. Această mare amărăciune, în care amestecam îngrijorări de stirpe, era sporită de atîter; tristeţi personale, pe care numai surîsul doamnei Ana le-ar fi putut alina. Dar doamna Ana găsea probabil că şi-a îndeplinit misiunea : şi-a risipit surîsul in peisaj şi s-a înapoiat, la dorinţa soţului, la Alba-Iulia. ,

In ziua de 7 iunie primii o telegramă de la Cluj, de la doamna Octavia Olteanu. Mă felicita de ziua mea nat*la tare trecuse neremarcată de cei din jurul meu. Dar sşiua mea era pentru doamna Olteanu, probabil, mai mult un pretext să-mi dea un semn că „trăia" şi că nu a căzut victimă bombardamentului, căruia Clujul îi fusese supus în ziua cînd, de la Căpîlna, urmăream, printre funigei de staniol, retragerea masivă a bombardierelor angio-anit-ricane. Doamna Olteanu era tînăra soţie a unui profesor de teologie. Perechea rămăsese în 1940 la Cluj, hotărîlă să îndure ocupaţia maghiară, pe care cu toţii o pţeşimţeau efemeră. în toamna anului 1943 doamna Olteanu trec; îh chip clandestin frontiera, prin vama "cucului, printr-o pădure, pe dealul Feleacului. Dorea să-şi viziteze mama într-o localitate nu departe de Sibiu, dar totodată să-şi domolească dorul cam romanţios de lumea româneasca cuprinsă pe-atunci, datorită ciuntirilor de hotare, de-o re­crudescenţă a patriotismului inimos. Doamna Olteanu se încerca în versuri dc-o labilitate stilistică ce-o si tun înfre ..sămănătorism" şi poezia ,,modernă". Din Clujul , t ea îşi trimitea versurile la Sibiu, la reviste ce apa-aci. Nu am cunoscut-o, cît am stat la Clu] înainte

44

rj_e refugiu. Versurile ei învederau sclipiri de talent. Cu _ocazia escapadei, în care se aventurase clandestin pînâ » la Sibiu, mă trezii într-o zi cu vizita ei, în locuinţa ce-o _aveam nu departe de Dumbravă. Doamna Olteanu ştia să se facă interesantă prin discuţiile cărora ea se pricepea să le păstreze un aer de improvizaţie. Era de curînd licenţiată în teologie. Studiile şi le-a făcut la Cluj, cu puţină întârziere, dar cu reală pasiune. ^ --.

Femeile cu studii teologice erau o apariţie nouă pe meleagurile noastre, şi cazul mă interesa prin ceea ce putea să ilustreze. Ca o instigaţie la replică, am rostit o părere cu privire la relaţia dintre poezie şi teologie : „Edu­caţia întru teologie poate fi foarte fertilă pentru un poet, cu condiţia ca poetul să nu rămînă în ea'". Şi adăugai : Teologia poate fi un mare izvor de inspiraţie, dacă poetul îşi păstrează, faţă de ea, distanţa necesară şi liber­tatea creatoare''. Părerile mele, am înţeles aceasta numai-decît, echivalau pentru doamna Olteanu cu o blasfemie. Ceea ce reieşea de altfel şi din replica ce mi-o servi : „Faţă de revelaţia divină nu avem nici un drept la libertate creatoare". Vedeam din replica aceasta că ea îmbrăţişa întreg corpul doctrinar al ortodoxiei cu o cre­dinţă de habotnică. Nivelul ei intelectual ridicat, avea totuşi ceva „provincial". Cînd a dat să plece, înduplecat de plăcuta ei înfăţişare feminină, i-am spus că intenţio­nam şi eu să ies, că vreau, deci, s-o însoţesc pînă în oraş. Pretextam că aş avea ceva de lucru la Universitate. Doamna Olteanu, degajată prin mişcări şi de-o prospe­ţime fizionomică, pe care teologia nu izbutise s-o dărîme, se arătă deosebit de bucuroasă de scurta plimbare, ce aveam s-o facem împreună. Am condus-o pînă la locuinţa la care a tras prieteneşte, la o familie sibiană.

Pe drum îmi mărturisi, trecînd peste inhibiţii şi făcînd aluzii, pe un ton combativ, la discuţia noastră anterioară, că în operele mole poetice a găsit multe elemente teo­logice. Această descoperire a transformat-o în secretă „admiratoare"' : „Numai această admiraţie m-a făcut să trec frontiera, travestită în ţărăncuţă. Am venit la Sibiu anume ca să vă cunosc şi să iau îndrumări întru poezie". Răspun/înd. mi-am precizat punctul de vedere : „Este Pica adevărat că prin operele mele poetice circulă şi I elemente teologice, dar acestea le utilizez în spiritul li­bertăţii creatoare, şi nu în spirit dogmatic. în aspiraţia

45

mea de a-rni transpune trăirile metafizice în simboluri modific după necesităţi poetice toate elementele teo¹ la care se-mîmplă să recurg rîteodată". Credeam la despăr­ţire că nu ne vom mai întîlni şi a doua oară.

A doua zi — mă trezii însă cu vizita doamnei Oîteanu în biroul meu seminarial de la Universitate. Suind trep­tele a adunat în obraji nu ştiu ce paloare. Părea, în orie caz, neliniştilă. Aşezîndu-se pe-un scaun în faţa mea, îmi ceru iertare că abuzează de prietenia cu care am primit-o : „Mai stau doar puţine zile, şi nu vreau să pierd nici un prilej de a sta de vorbă cu D-voastră, cu toate că voi con­tinua să rămîn pe poziţia mea dogmatică, cît priveşte teologia". „Părerea mea", îi răspund, „rămîne şi ea ace-caţiei nu-i prieşte decît libertatea".

„V-sra adus nişte versuri", urmă ea, ,.pe motive din volumul ultim al d-voastră. Le-am scris astă.noapte după întUniroa de ieri. îmi daţi voie să vă scriu versuri ? Şti.; ră aţi închinat versuri şi unor femei. Nu aştept să-mi scrieţi şi mie. Aş fi îneîntată să fiu întîia femeie, caic vrea ea să vă închine versuri".

„Rolul acesta m-ar cam stînjeni", îi răspund, „şi să vedeţi de ce !" Mă oprii puţin, căci nu prea întrezăream cum trebuia să-mi formulez perplexitatea dilematică, i enr'e m-a adus cu oferta ei. „Ştiţi, eu credeam pînă acu: : că numai femeile pot să inspire poezie. Şi acum mă simi foarte deranjat. E ca şi cum mi s-ar fi schimbat sexul, pc-ate rarisimă şi de ordinea miracolelor, la care, pîni astăzi încă, nu m-am gîndit, niciodată".

Am rîs sacadat amîndoi, în acelaş ritm. Dar în clipa următoare, doamna Olteanu recăzu în starea ei echiva­lentă p;.lorii din obraji. Punea în glas un ton care aproape? că nu mai era expresia unei stări obişnuite de luciditate. uri de fraze, ce se desprindeau ca dintr-i de .transă'¹. Că se găsea în transă sau în ceva ase-

se dovedea chiar atunci printr-o coincident ută. In birou avea să intre asistentul meu, Si-Puţin cam surprins de prezenţa necunosci-oape uluit de expresia de extaz a vizitatoare matinale, el luă loc la biroul său, de unde putea să urm.', rească în voie scena, făcîndu-se că nu observă ceea ce ' petfece. Doamna Olteanu aproape că nici nu lua acţ d intrarea asistentului. Continua să vorbească, în şoaptă mo­notonă, ca intr-un liric „de profundis", în fraze între-

46

te, sfîşiate ca de-o suferinţă şi de nostalgie, despre ^rt0iosi"era apăsătoare în care e constrînsă să respire 11 Tlui. şi despre eliberarea sufletească ce o simte de clnri străbătut desişul verde al frontierei : „De ieri,, din clipa cînd v-arn cunoscut, sînteţi pentru mine totul, cu toiale I nu am deloc intenţia de a capitula cît priveşte teojo gia". — în condiţiile date era cazul s-o scutur puţin. Şi o făcui cu mănuşi. I-am cerut voie să-i prezint pe asistentul meu. După formalitatea de rigoare a prezentăiji, ca*e nu avu darul s-o trezească, ea se îndîrji să vorbească, răpită, ea-n limbi de rusalii, şi nelăsîndu-mă din ochi, parcă ar fi luat în slăpînirea vederii ei nu ştiu ce comoară, pe care n-ar rnai fi voit s-o piardă. încercai pe-un ton rece s-o îndrum spre un subiect susceptibil de-o discuţie, pe cît cu putinţă în contradictoriu, dar îndrumarea nu prinse. Schimbai strategia şi mă căznii s-o scot din monolog, atingînd un punct sensibil al vanităţii ei feminine. Dia­logul nu se înfiinţa nici acum mai cu temei, dar cel puţin o trezii ;

„Vă tot privesc, doamnă Octavia, şi trebuie să coa-stat că aveţi în înfăţişare nu ştiu ce linii tahitanc !"

„Găsiţi ?'■ îmi răspunse ea, „să ştiţi 'că aţi g": ceva".

„Cum adică ?" o întreb mirat, în timp ce îmi spu­neam : s-a prins.

„Vedeţi, cu sunt, omeneşte vorbind, o stranie corcitură, ma e româncă neaoşă, Tată-meu însă, pe care n-av.ui rocul să-î cunosc, era chiar din Oceania, un ofiţer care a colindat ps-aici, cu trupele aliate, la sfîrşitul' primului :boi mondial, un neozeelandez, care avea însă în el svărat sînge de insular. Ei a plecat, precum a venit, ca cîntee languros din lamă de metal, adus de vînt, şi dus de vînt. Mama singură, m-a crescut, Mama e o femeie 'gioasă, care mai întreţine şi astăzi asiduă corespon­denţă cu nişte mînăstiri atonite, pentru care strînge danii de la credincioşii satelor. Ereditatea mea e dublă, şi-i 'ină de teologie şi de nostalgii oceanice. Ieri am apărat, numele uneia din eredităţi, teologia, faţă de neînţelege-iea D-voashă, astăzi la îndemnul celeilalte mă voi în-"ce în odaia unde locuiesc, la prietenii mei sibieni. 'înd voi rămînea singură în odaie, mă voi dezbrăca şi-mi "oi dansa în faţa oglinzi* bucuria de a vă fi cunoscut. tar ftiîine vă aduc alte versuri". îmi întinse mîna şi plecă,