*• Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Secţia de împrumut U/bia luntrea lui caron roman ediţie

513

„JRevisţa d*¹ istorie şi teoii- literară'' şi l-am considerat potrivit.

Cred că scrierea acestui roman,,,comunicarea cu hîrtkr a fost pentru Blaga o eliberare din suferinţele morale prin care a trecut în anii '50 cînd s-a simţit umilit şi ne dreptăţii Niciodată însă nu a fost părăsit de profundul său patriotism şi de dorinţa de a-şi aduce contribuţia la dez­voltarea culturii româneşti. Acesta a fost şi motivul pentru care nu s-a gîndit niciodată să emigreze. în acest sens, la ..Muzeul literaturii române" se află, în arhiva Blaga, un manuscris original, cai*e a fost publicat de revista „Manuscrip tum".

După moartea tatălui meu, în arhiva sa de „sertar" se a^f!i aprcJmativ jumătate din opera sa. în condiţiile is­torice date de atunci, cînd autorul nu mai trăia, şi nu ar­mai fi putut să-şi rescrie lucrările, dacă acestea ar fi ,,dispărut", ce puteam oare face altceva, pentru a o salva de la dispariţie, decît să încerc să o public ? Şi aşa a înce­put lungul şi istovitorul drum al „audienţelor" şi „memo­riilor" .şi al publicării, în „paşi mici",

Abia în ediţia de ,,Opere" (complete) publicată de mine conform dorinţei autorului au apărut : toate poeziile nc-cenzurate. în ordinea şi paginaţia dorită de autor, opera dramatica integral şi ,,sistemul'' său filozofic (din care nu a fost eliminat un cuvînt). Este adevărat că pentru ulti­mele volume a funcţionat jocul subti! al planurilor edito­riale „ferme" şi de „rezervă", aşa încît memoriile mele au devenit practic inoperante, şi volumele 8-l1 au apărut distanţat în timp. Cred că printr-un consens dirijat, nu s-a scris aproape nimic despre această ediţie, prin care de fapt a fost salvată de la dispariţie una din cele mai impor­tante opere ale culturii româneşti. Ea a pătruns totuşi în conştiiţa oamenilor, s-a păstrat în biblioteci din ţară şi străinătate (particulare şi publice). De fapt tot viitorul stă acum în faţa specialiştilor pentru a scrie despre Lucian Blaga.

Romanul de faţă este una dintre ultimele mari lucrări care, dacă nu ar fi avut loc fericitele momente din decem­brie 1989, nu ar fi văzut lumina tiparului.

514

In transcrierea textului ortografia a fost adusă la zi, ■vpăstrîndu-sc numai unele forme fonetice şi sintactice Spe­cifice autorului.

Mulţumesc pe această cale Domnului GABiui^L Li-ICEANU care a avut iniţiativa publicării sub formă de volum a acestui roman, precum şi Doamnei Acad. Zoe Du-^; tritrescu-Busulenga şi colectivului de la „Institutul G. Că-ilinescu" cu care am lucrat începînd din primăvara 19!î:) f]a transcrierea manuscrisului în vederea publicării m „Re­vista de istorie şi teorie literară" sub formă de fragmente.

DORLI BLAGA

aprilie 1990
POSTFAŢA
Publicarea unei opere literare de o importantă majoră după mai multe decenii de la elaborarea sa nu este, din ; nefericire, un fapt accidental în cultura română a ultimei [jumătăţi de veac. Asemenea restituiri sînt. oi;unde în lume (sau măcar într-o însemnată parte a ei) fitesti. atunci kînd au la bază descoperiri spectaculoase ale unoi ma-r nuscrise de mult piex'dute sau despre a căror existenta au ştia nimic. Contextul istorico-politic căruia cultura *oastiă a trebuit să-i reziste de la încheierea ultimului s azboi mondial şi pînă de cui înd a impus însă şi o altă motivare'' absenţei unor cărţi din circulaţia valoiîlor spiritului : limitele ideologice stabilite de dochiru ofi­cială, teama funciară a sistemului defunct de libertatea ideilor, de forţa intelectului, ..dialectica" absurcTă a ..mo­mentelor" favorabile şi (mai ales) nefavorabile pentru edi­tarea unei cărţi .,cu probleme" — toate acestea m încă ,s!te prejudecăţi stupide ndicate la rang de principii ne-,m ■dus în situaţia de a înregistra, în anul de graţie 1990, xistenţa unei întregi literaturi da sertar ; sînt opei e care parţin unor mari nume ale spiritului românesc si caro îşi . >teap!a reintrarea în rosturile lor : acelea de a ii citite 'i evaluate, pentiu a-5'i găsi locul pe care îl mei ită în -■tructma mentală a naţiei. Fenomenul restituirilor lite-au¹ tinde să devină, în atmosefra noastră culturală de • astăzi, unul de proporţii fără precedent (în treacăt fie Lspus, în afaiă de operele scrise ..pentru sertar'' în ultimii 1,40-45 de ani, există încă destule texte de mare valoare ■ale scriitorilor interbelici, încă inedite). Publicul se găseşte

517

astfel în faţa unei situaţii speciale, critica literară, la fel ; citind texte scrise în urmă cu mai mult decenii, se impune, îa paralel, şi un proces de reintegrare a lor în contextul literar şi social în care au fost create, de înscriere în seri;, istorică din care fac parte de drept.

Romanul publicat acum, singurul scris de Lucian Blaga. se găseşte şi el în această situaţie : scris în deceniul ai şaselea (numit pînă mai ieri „obsedant", dar iată că numă rătoarea istoriei ne-a pus în faţa mai multor decenii caiv merită acest calificativ), Luntrea lui Caron ne obligă, după atîta timp, la o lectură orientată spre trecut. Ţinînd

• vseamă şi de „caracterul memorialistic al cărţii, lectorul âv astăzi trebuie să realizeze conexiuni cel puţin în trei direcţii : cu momentul social şi politic al genezei roma­nului, cu opera blagiană în întregul său şi cu aspectul general al prozei româneşti interbelice şi contemporane. Rostul acestor pagini este tocmai de a schiţa cîteva obliga -torii repere de lectură. Pătrunderea romanului în conşti­inţa publică şi receptarea sa critică vor fi acelea care îi vor fixa poziţia în orizontul literaturii române.

• Fără îndoială, caracterul vădit memorialistic al roma­nului va fi cel dintîi care va atrage atenţia, poate şi dato­rită gustului contemporan pentru ceea ce americanii nu mosc ,,non-fiction" (iar îndelungatul „stagiu de sertar" nu face decît să accentueze această tendinţă — firească — a cititorului). Luntrea lui Caron este, întîi de toate, o

• lungă confesiune a unui spirit superior confruntat cu o istorie potrivnică. Cititorul familiarizat cu unele aspecte ale biografiei poetului va observa, desigur, similitudini între datele reale îndeobşte cunoscute şi evenimentele prin care trece eroul-narator, Axente Creangă : activitatea diplomatică dinainte de război, eliminarea de la catedră şi repartizarea într-un modest post de bibliotecar, campa­niile din presă asupra caracterului „mistic" şi „metafizic" al creaţiei sale etc. Mai mult decît atît, girul de auten­ticitate este conferit şi de creaţiile blagiene atribuite lui Axeste Creangă, de la Arca lui Noe la poemul Grădişn-din final. Este evident că asemenea identificări cu bio­grafia poetului n-ar fi, totuşi, suficiente pentru a îndrep­tăţi constatarea că substanţa memorialistică e definitorie pentru aspectul general al romanului. Intervin însă şi elementele de context, între care sînt de luat în seamă în

518

[primul rînd personajele. O inevitabilă „cheie" va funcţiona [în procesul lecturii pentru cititorii care cunosc şi alte date biografice ale autorului : anturajul, prietenii, persoanele ?are au avut un rol în viaţa sa după 1944*.

Cel dintîi nivel al lecturii va fi, aşadar, unul „de su­prafaţă", care va înregistra dimensiunea memorialistică şi >nfesivă în accentele sale dramatice. Martor şi victimă unei epoci de răsturnare a valorilor tradiţionale, Lucian Jlaga scrie asemenea unui cronicar neliniştit aj veacului, jrofund marcat de disoluţia morală a societăţii româ-îeşti. Dincolo de drama personală, naratorul devine, pe sarcursul multor pagini, un comentator al evenimentelor )ciale şi politice. Textul evoluează, pe alocuri, spre un [adevărat eseu pe teme sociale, cu un permanent substrat Imoral. Descoperim în Lucian Blaga un analist lucid al realităţii, avînd o mare capacitate de a discerne sensul [evenimentelor şi de a atinge semnificaţii generale pornind [de la datul concret. Fără a părăsi, deocamdată, cîmpul .memorialistic, să observăm în selectarea şi înlănţuirea faptelor o primă treaptă a procesului de elaborare, o primă manifestare a conştiinţei auctoriale. Există o anume stra­tegie a ,. montaj ului", care porneşte, de obicei, de Ia amă­nuntul persoîfal al vieţii cotidiene, trecînd printr-o acută observare a colectivităţilor umane (din Căpîlna şi din iSibiu, de pildă), pentru a ajunge la judecata de ansamblu asupra societăţii. Mai întotdeauna însă evenimentul bio-i'ic este determinat de o schimbare la nivelul Eveni­mentelor copleşitoare ale istoriei acelor ani. Se* creează astfel o interferenţă continuă între existenţa individuală (sublimată în existenţa creatoare de care vorbeşte perma-snent naratorul) şi istoria pornită în ritm galopant spre o ţintă străină firii. După 23 august 1944, Axente Creangă meditează cu lucidă amărăciune : „întorsătura m-a smuls, fireşte, din toate ale mele, şi-mi stingea, cine ştie pentru -cită vreme, condiţiile creatoare. Socoteam ca o izbîndă, faptul că am terminat ^Arca>>. Altfel — ar fi rămas trunchiată. După întorsătură n-aş mai fi putut să pun nici 'măcar punctul de încheiere după o frază ajunsă la capăt''.

* în acest sens, vezi cartea lui I. Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani. Dialoguri adnotate (Minerva, 1933), care, cu mi­nuţie documentară, reconstituie profilul poetului prin prisma evo­cărilor făcute de cei mai apropiaţi prieteni şi cunoscuţi.

519

Confruntarea cu istoria — sau, mai curînd, refugiul din faţa a ceea ce nu mai era în concordanţă cu legile isto­riei — duce, aşadar, la crearea a două tensiuni : una interioară, a spiritului, alta exterioară, a evenimentelor orientate tot mai mult spre anularea Fiinţei. între ele — o complicată dialectică : o aparentă conjuncţie în planul funcţionării, dublată de o categorică disjuncţie în natura lor constituantă. Refuzul istoriei ce începea să se scrie cu ajutorul forţei şi al dogmei înseamnă asumarea unei faze „concrete" a existenţei, din care spiritul creator e voit eliminat. Aura memorialistică are, în acest caz, un mie?: grav, nu departe de un anume sentiment al tragicului, datorită scindării între existenţa creatoare şi condiţk omului social. Luntrea lui Caron este, înainte de toate, documentul unei conştiinţe agresate de lipsa de sens a istoriei.

Raporturile individului cu „noua istorie" trec însă şi dincolo de destinul ecoului-narator. Majoritatea personaje­lor pune aceeaşi problemă. Biografiile sînt expuse sintetic de obicei o dată cu prima apariţie a personajului, printr-o digresiune care e un procedeu romanesc tradiţional. Tu­turor, evenimentele le-au modificat traiectoria firească a existenţei, obligîndu-i la o ,.prise de conscience" (de pildă. Alcxe Păcurariu, bătrînul Loga, Simion Bardă, Marga Mureşanu). Unele personaje nici nu-şi au un rost bine stabilit din punct de vedere strict epic (cum ar fi Alina Stere sau Marius Borza) ; sensul lor este de a ilustra convulsiunile epocii, care tind să anihileze individualită­ţile, în economia strictă a discursului romanesc, unele apariţii episodice^ pot' părea parazitare pentru cititorul (încă) obişnuit cu desfăşurările epice bazate pe conexiuni strînse şi convergente, îndreptate în mod logic şi legic spre un ,,final". Personaje precum Lae Niculae, doctoriţa Malva Mogor, avocatul Gruia, chiar dacă nu reprezintă momente semnificative în ordinea „povestirii", sînt de o deosebită importanţă în constituirea „discursului". Aceste prezenţe (şi, desigur, altele) au o funcţie de primă impor­tanţă chiar prin biografiile lor : ele reprezintă, în diverse grade, anumite relaţii individuale cu istoria, cu procesul de disoluţie a valorilor morale de care vorbeam mai îna­inte. Interesante în sine (şi pornind, desigur, de la cazuri reale), aceste personaje sînt semnificative, întîi, prin so-

520

[uţiile personale de a se .,salva" din faţa evenimentelor, şi poi prin raportarea lor la poziţia naratorului. Fiecare intre aceste treceri meteorice stîrneşte, din partea lui jxeste Creangă, reflecţii de ordin general şi, de fiecare ată, noi şi noi întoarceri spre sine. Astfel, el devine cu fcdevărat o conştiinţă a epocii, iar drama sa îşi' extinde substanţa asupra unui orizont uman, larg cuprinzător. Iporindu-şi vibraţiile şi depăşind cu mult „efectele'' strict personale. Pe de altă parte, multitudinea persormjelor epi-Jpdice, chiar dacă nu se înscrie în mod necesar în structura facţiunii", alcătuieşte un spectacol uman de o nebănuită consistenţă. Descoperim, nu fără surprindere, 5r mode­larea acestui univers, asimilarea unei întregi tradiţii a fcrozei, la care se referea profesorul Mircea Zaciu în cel TBintîi studiu despre acest roman, fixînd cîteva repere esenţiale, între care „presiunea subconştientă a memoriei unor lecturi din tradiţia (prin excelenţă didactică) a roma­nelor germane despre destinul unor eroi-artişti, de la Schlegel, Novalis. Goethe, Eichendorff. E.T.A. Hoffmarm, Keller, pînă la Thomas Mann, Hesse, Werfel sau Was-serman...'\ Tot Mircea Zaciu oferă o caracterizare suges­tivă a tehnicii portretului : „...Blaga excelează într-o por­tretistică savuroasă, între pasta balzaciană şi grotescul expresionist, pamfletar, caricatural, de la figura echivocă a popii Vasile, faun şi mistagog, la aceea a Malvei, a Olgâi Baba, Margăi Mureşanu. Simion Bardă şi alţii mtjjji"*. Dar atît „realismul" de tip tradiţional, cît şi tendinţele expre-[ nioniste, rnergînd uneori către limitele extreme ale gro­tescului (vezi cazul Olgăi Baba) sînt puse sub semnul spî-rkului meditativ al lui Axente Creangă, eroul-narator, care judecă oamenii sub spectrul istoriei, comentînd istoria în funcţie de răsfrîngerile pe care le are în oameni. Există, apoi, şi o a'nume tacită — şi, mai rar, declarată — accep­tare a predestinării ; evoluţia fiecăruia devine, astfel, o robă edificatoare în procesul ce poate fi intentat unei torii care, ieşind din tiparele tradiţionale ale omenes­cului, nemaiavînd alt obiect decît instaurarea cu orice preţ dogmei, se autodiscrediieazâ,

* V. Mircea Zaciu, O amplă proiecţie narativă, în Revista de istorie şi teorie literară, an XXXVII, nr, 1—2, 1989, p. 185.

521

Regimul personajelor este impus, aşadar, în primul rînd, de reflectarea lor în conştiinţa eroului-narator. Mai mult poate decît prezenţele episodice, acest principiu este ilustrat de cele cîteva personaje care capătă extensie în structura romanului, în special cele două femei care inter­vin în biografia lui Axente Creangă (Octavîa Olteanu şi Ana Rareş) şi, evident, „dublul" său, filozoful Leonte Pătraşcu. Dacă „montajul" secvenţelor narative, funcţio­narea portretisticii şi „subordonarea" ei unei teme funda­mentale a romanului modern — raporturile individului uman cu istoria — ne permiteau să observăm, depăşind nivelul pur memorialistic, o primă treaptă a elaborării. aceste trei personaje ne obligă, oricît s-ar încăpăfîna punctele de plecare reale să ne „deturneze" atenţia, să păşim hotărît într-o lectură care să ţină seama de conven­ţiile specifice ficţiunii.

Chiar şi la o privire sumară, putem constata că planu­lui istoriei i se opune, în biografia lui Axente Creangă. planul Eros-ului. E, desigur, o divizare schematică a ma­teriei romanului, dar o facem din pura intenţie de a-i adînci cît mai mult semnificaţiile. Octavia şi Ana Rareş sint, cum s-a observat, două ipostaze ale feminităţii. „Afrodita Pandemeiană" şi cea „Uraniană" *. Transpunînd faptele în alt plan şi prcluîndu-le mai ales în semnifi­caţia lor abstractă şi simbolică, j±}^ riguă femei pot fi considerate (evident, cum grano salis) întruchipări ale celor două tipuri de cunoaştere teoretizate de Bl ap a în-tr-una dintre Trilogiile sale : cunoaşterea paradisjacă şi cunoaşiecea-feeiferică^ în_ grice^eaz, îăT*eîaţia lui Axente cu Octavia există fixare asupra „obiectului", care este exterior, „găsit în faţă într-o totală prezenţă", iar senzaţia care primează este absenţa problematicului. De cealaltă . parte, Ana Rareş pare a însufleţi pe deplin însuşirile cu-| noaşterii luciferice, şi anume, „un -mister» care de o parte \ se arată prin semnele sale şi de altă parte se ascunde după semnele sale", „riscul şi eşecul, neliniştea şi aven­tura...". O asemenea apropiere între o coordonată funda­mentală a gîndirii filozofice a lui BJaga şi realitatea unei _________I____ t

• Mircea Zaciu, op. cit., p. 184.

** Am citat din Lucian Blaga, Opere, 8, ediţie îngrijită de Dorii Blaga, Ducureşti, Minerva, 1383, pp. 316—317.

522

ţtoaşe clădite pe fapte biografice poate părea neade-evată, fir, dincolo de speculaţie, ea dă seamă (încă o daţii, şi itegrînd şi singulara creaţie pe care o comentăm aici) Jgspre unitatea şi ^coerenţa deplină cave, în structura ţie fcdîncime, caracterizează tot ce a întreprins spiritul bla-jgian. Este încă un motiv care ne determină să plasatn JUunlrea lui Caron sub semnul Creaţiei, să identificăm un nucleu ideatic se sublimează faptul trăit în structura ge­neratoare de sens a operei de ficţiune. Şi aceasta "ehia» dacă, aşa cum afirmam şi la începutul acestor rînduri, stratul memorialistic este extrem de transparent şi pro­voacă, inevitabil, la o lectură „cu cheie" — posibilă, justi­ficată, dar total insuficienta şi, deci, păgubitoare pentru o înţelegere adecvată a romanului.

Cele două prezenţe feminine generează, poate, cele mai frumoase pagini ale cărţii. Octavia, fiinţă complicat;":, nu lipsită de mister feminin (dar de o feminitate provoca­toare şi asiduă, dublată de o vitalitate aproape primară). Închide în evoluţia lui Axenie Creangă etapa îndoielilor asupra propriei fiinţe şi, mai ales, a încercării de a se „adapta'" la noile legi ale istoriei. Soţia preotului-brodnic este, într-un fel, prelungirea în Eros a „fazei concrete" din - existenţa personajului-narator, cînd spiritul creator e I abandonat iar căutarea unui echilibru interior devine, din dorinţă difuză — necesitate imperioasă. Atmosfera din jurul Octaviei este oarecum exotică, iar sfîrşitul ei tragic, prezentat în cîteva magistrale pagini bîntuite de duhul marii proze fantastice (episodul trecerii lupilor cu brodut urmat de dispariţia ciudată a femeii) nu face decît să sublinieze valenţele stranii ale acestui personaj apa­rent „plat", care dă impresia dezvăluirii totale de la început, păstrînd totuşi pînă în final o nuanţă incontrola-bilă de mister. Gradaţia bine stăpînită în care evoluează relaţia lui Axente cu Octavia este un semn clar al pă­trunderii ferme în teritoriul ficţiunii romaneşti, iar epi­sodul trecerii lupilor cu brodul are un evident substrat simbolic. Elementele gîndirii arhaice aduse în prim plan în această secvenţă ar merita o analiză aparte, care să stabilească multiple conexiuni. Nu este, desigur, locul cel mai potrivit pentru a o întreprinde. Să remarcăm, totuşi, că pe lîngă trimiterile clare la orizontul mitologiei autohtote şi la gîndirea magică (Nefîrtate, trecerea apei,

523

lupii, oile, monedele etc), însuşi sfîrşitul Octaviei se în-.serie în acel orizont poetico-simbolic caracteristic mai aJe.s teatrului lui Blaga. Dispariţia Octaviei capătă, pentru Axente, sensul unei desprinderi de contingent, al necesi­tăţii unei strădanii către regăsirea de sine.

Ana Rareş este. categoric, prezenţă feminină cea mai complexă a romanului. De la prima sa apariţie, ea de­vine o aspiraţie obsedantă a eroului, pentru ca în final >•& întruchipeze drumul său către echilibrul interior şi (ătre redescoperirea ..existenţei creatoare". Dar dincolo de rolul ei în constituirea cetor două planuri interferenţe in biografia naratorului (care sînt şi temele fundamentale nle cărţii : istoria şi dragostea), secvenţele care circumscriu trecerea Anei Rareş prin existenţa lui Axente au o valoare i-xtrorn de importantă în configurarea straiului profund al romanului : unul de esenţă mitico-simbolică. Există. în primul rînd, două scene aproape simetrice care intro­duc în Luntrea lui Carnn dimensiunea simbolică : este vorba de refugiul din fata ,.armatei eliberatoare", de la începutul romanului, şi de călătoria finală la Grădişte. spre ,,adevăratele izvoare'. Amîndouă secvenţele au loc pe un plai, ..adică un plan înalt, deschis, pe coamă verde de munte, scurs mulcom la v;ile" . In prima secvenţă, oamenii se refugiază din calea năvălitorilor, care sînt pri­viţi ca expresie a glasului stepei şi a ..evului de mijloc", la o stînă. în jurul unei vetre din vîrful Blidarului. Intra­rea în scenariul mitic se face abia perceptibil, prin cîteva detalii descriptive (în specia] menţionarea ..punctelor de .■. iVrinţă" dintotdeauna — Calea laptelui. Drumul robi­lor —, dar şi aspectul de spaţiu închis, protector, al stîrtei) şi pi'in replici răzleţe : „Probabil că în alia viaţă, arfţe-rîoară — îi spune Axente Anei — ne-am înlîini! în îm­prejurări la fel. Gospodarul trebuie să fie acelaşi. Nu-ţi aminteşti ? Uite vatra. Şi flăcările. Aceleaşi ca şi atunci". Să mai observăm că drumul pînă pe coama Blidarului este ultima etapă dintr-un refugiu cure cunoaşte trepte succesive : mai intîi de ia Cluj la Sibiu, apoi. de la Sibiu îa Căpîlna (de la oraş la sat) şi, în sfîrşit. din obştea sa­lului într-un loc aflat la un stadiu purificai ai existenţei umane. Se reface astfel, în sens invers, întreaga evoluţie a societăţii omeneşti, pînâ la ..ieşirea din timp" prin recu-

* Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, în Opere, 9, Bucureşti, Mi-nerva, 1985, p. 1.91.

524

rărea stadiului originar. Această regresiune apare ca dcă modalitate de a înfrunla anomalia istoriei. Ret vecinătatea stelelor, adică în matricea spirituală a po-irului român, Axente Creangă se cufundă în anistoric : îă simţii din nou transpus în vremuri de matriarhat t^;au , mai vechi". Din acest loc privilegiat, evenimentele z)lei fat judecate în semnificaţia lor ultimă : sosirea „armatei liberatoare" e pusă în analogie cu „barbaria mileniului", b ,.năvălirile asiate'". O replică zguduitoare a ciobanului le la stînă reinstaurcază istoria în datele ei concrete începe vreme grea pentru domni..." Nu e vorba de pre-honiţie, desigur ; e doar acea judecată limpede a omului Amplu, pornită dintr-o ordine spirituală perfectă, dintr-un echilibru interior în acord cu marile mişcări ale Cos­mosului,

Această secvenţă de la începutul romanului deschide ■rumul unei lecturi care nu poate pierde din vedere o ■bmponentă simbolică, fie ea şi subiacentă. Pe- parcursul Raraţiunii, elementele mitice revin, cînd şi cînd, în prim ilan, conferind comentariului asupra faptelor mai multă j^dîncime. Un asemenea moment este. între altele, episodul Şbre relatează viaţa brodniciîor de pe Mureş. Faptul că jărintele Vasile e comparat cu miticul Caron nu ţine. îvident, doar de o similitudine exterioară, ci închide în­tr-un nucleu semnificaţii răsfrînte atît asupra existenţei «lui Axente, cît şi asupra transformărilor din societatea ■românească : e vorba, şi într-un caz şi în celălalt, de tre-terea dintr-o lume în alta, dintr-o zodie a speranţei şi a pmenescului într-una a dogmei şi a lipsei oricărui orizont. Iar faptul că trecerea e pusă pe seama unui preot nu este, ţarăşi, întîmplător, ci se înscrie în aceeaşi tendinţă de a idînci sensul faptelor prin relevarea rădăcinilor lor as-lunse. -

Dacă urmăm linia unei lecturi marcate şi de trimite-.lle spre cîmpul simbolic, finalul devine cu atît mai rele­vant. Călătoria întreprinsă de Ana şi Axente la Grădhle ichidc în ea un sens major, care depăşeşte cu mult simpla .■amă erotică. Să nu uităm, în primul rînd, etapa ante-■ioară a relaţiei celor doi, desfăşurată la Căpîlna, Acolo, ntr-un nou Paradis (şi chiar trăind, în spirit, o existenţă ra-radisiacă), Axente îşi redescoperă „existenţa creatoare" u ajutorul Anei, care întruchipează aici însuşi Principiul 'eminin. Drumul spre Grădişte (spre „adevăratele iz-

525

voare") echivalează atît cu o ascensiune spre zone]_e înalte ale spiritului, cît şi cu o coborîre în zorii istoriei. Spaţiul privilegiat îşi pune din nou pecetea, ca şi în scena de la început, asupra Timpului, anulîndu-i cursul. Pentru Axente Creangă e momentul unei apoteoze : acordul de­plin cu spaţiul şi timpul, împreună cu prezenţa dragostei în cea mai înaltă aspiraţie a sa îl duc, prin creaţie, la regă­sirea totală a sinelui. Şi în ascensiunea pe culmile Grădiş-tei, coincidentă cu o coborîre în timp (ca şi în refugiul pe vîrful Blidarului) putem identifica acelaşi duh al spa­ţiului mioritic, sintetizat aici în însăşi fiinţa regăsită a eroului-narator. „De fapt orizontul spaţial al inconştientu­lui şi sentimentul destinului le socotim aspecte ale unui complex organic, sau elemente, care din momentul nunţii lor, fac împreună un elastic, dar în fond inalterabil, cristal"*.

Poate că expresia cea mai elocventă a spiritului în care a fost scris romanul (ca proces de elaborare pe baza unor puncte de referinţă în realitate) îl constituie figura filozofului Leonte Pătraşcu, „geamănul" naratorului. Această separare realizată de Blaga între cele două aspecte fundamentale ale spiritului său îşi va fi avînd, desigur, multiple explicaţii, cu atît mai mult cu cît opera blagiană e un întreg care a oferit totdeauna exegeţilor ocazia de a sesiza interferenţele de substanţă între poezia şi filozofie. Ceea ce interesează însă deocamdată este nu atît motivaţia exterioară a acestei „scindări", ţinînd de geneza romanului, ci consecinţele ei asupra semnificaţie: textului. Leonte Pătraşcu este conştiinţa lucidă a istoriei ; el încearcă să descopere, prin cugetare, un sens noiloi' evenimente. Faptul că „şi-a pierdut destinul" trebuie in­terpretat în conotaţiile sale cele mai ample, prin prisma rosturilor sale de cugetător.- Moartea sa în Rîpile Roşii (sugestivă denumire !) reprezintă, poate, cel mai acut protest social din tot romanul. Anularea fiinţei cugetăto­rului prin cufundare în geologic echivalează cu reducerea la nefiinţă, în cadrele noii ordini sociale, a cugetării în­seşi. De acolo, din adîncurile inerte ale materiei, cugetarea nu mai poate renaşte decît reluînd totul de la capăt, de la „adevăratele izvoare". Poate părea ciudat, dar destinele lui Axente Creangă şi Leonte Pătraşcu, atît de diferite la

* Lucian Blagn, Spaţiul mioritic în ed. cit., p. 106.

526

Juprafaţă, se regăsesc în acest drum către izvoaţ-e. m [ortul lor de a recupera marile origini ale spirituiui. dnuciderea Filozofului şi regăsirea de sine prin dragoste | Poetului sînt, fiecare în parte, justificate, ca doua lormc-distincte de a se abstrage, de a refuza o istorie care, jrieRtnd creaţia şi valorile spiritului, neagă însăşi viaţa.

Este destul ck- dificilă o încercare de a fixa Luntrea lui Camn într-o tipologie a creaţiei romaneşti. Prin te-Bmatică, prin surprinderea pe viu a „pulsului" anilor '50, fel rse apar" astăzi înrudit cu cîteva dintre curţile funda-Bnentale ale literaturii contemporane legate de „obsedantul Ldeceniir. Ca modalităţi narative, folosirea persoanei (, ■luxul confesiv, inserarea documentului personal în text fcermit conexiuni cu o întreagă tradiţie interbelică. Func­ţionarea, chiar şi subconştientă, a unor modele literaro universale, începînd cu proza romantică germană şi sftr-şind cu Thomas Mann, poate fi şi ea invocată. Există, apoi, în Luntrea lui Caron, un orizont foarte larg de probleme (cîte poate cuprinde o existenţă) şi o gamă con­sistentă de tonalităţi stilistice, de la eseul social cu sub-₍text etic, trecînd prin pamflet şi „reportaj", pînă la u i ■ Ini cile clusire ale romanului realist. Cît desprş filonul ■memorialistic, el formează una dintre eodrâohaţi ''*.;>> Btnoderru' (chiar dacă integrat într-o ,,pâslă"' narativă de altă f <-tuî:'i). Sub acest raport. Luntrea lui Canm riu este departe do ceea ce critica literară nuriîe'şte astăzi romu.n total. Fără a încheia, deci, cu o judecată de ansamblu (ea urmînd să rezulte din ecourile cărţii în public şi în ■Critica literară), limitîndu-ne la reperele de lectură expuse rpînă aici, să remarcăm, în final, că recuperarea acestui roman are o dublă semnificaţie : restituit istoriei literare, el este. în egală măsură, reintegrat conştiinţei româneşti.

MIRCEA VASILESCU

B. C. U- CIuj-Nr. ibv.'Oa	Napoca

'Tehnoredactor: MARIANA BADUJ ES< ii -^VV^tî;^;' Î4 <84. Coli tlpat S3

151

Combinatul Poligrafic l'murcşli

piaţa Presej W! '•. Bucureşti

ftO ■. i rîA

Prct: 108 lei -f 2 ici timbra Ut< tai :i i iei