*• Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Secţia de împrumut U/bia luntrea lui caron roman ediţie

47

în momentul plecării se adună într-atîta, că întinse mîiia şi asistentului.

în zilele următoare doamna Olteanu a mai trecut pe 1 j biroul meu seminarial. Aducea versuri noi de fiecare data. Erau în mare parte contrafăcute după poezii de-ale mele. Mai mult, erau un fel de „replici", abile si poetice, dar ..replici". Ea răspundea la atîtea din apelurile lirice adre­sate aceleia, pe care o numeam „prietena poeziei". Nu puteam să-mi. lămuresc cazul decît în sensul că do.fimn;i Octavia Olteanu, victima unui rapt de „transă", ţinea să se substituie acelei prietene a poeziei.

Doamna Octavia insista cu foc să-i întorc vizitele măcar cu una singură şi anume în localitatea ei natală din apropierea Sibiului, unde se ducea cu trenul în fiecare după amiază, şi de unde revenea la Sibiu cu întîiul tren de dimineaţă. O curiozitate neclară, mai mult decît atrac­ţia exotică, m-a minat într-acolo într-o după amiază. Doamna Olteanu mă aştepta la gară, precum ne înţejesese-văm. Pe aleea ce ducea în localitate, foşneau subt paşii noştri frunze uscate.

„Ce tînără sunteţi, doamnă Octavia, şi d-voastră accep­taţi o vizită atît de tomnatică ?"

„D-voastră sunteţi în afară de orice vîrstă", răspunde ea, ,,am' antone speciale pentru oamenii pe taie nu-i atinge timpul". ■

,,lmi atribuiţi, cu alte cuvinte, aspiraţii de viitoare statuie, şi vreţi să mă măguliţi !'' îi spun, cu oareşicare melancolie.

„Chiar aşa !"' face,-ea, prinzîndu-mă la braţ.

Conversaţia apucă apoi pe calea întâmplărilor coti-diane. Intrarăm într-o curte, cu casă în faţă, şi aripi lungi clădite pe ambele părţi. în curte nu era nimeni. Intr-o odaie, mai dinainte, a casei, fui prezentat de către doamna Octavia, mamei ei, bătrînica ce întreţinea o pioasă corespondenţă cu călugări necunoscuţi din lavre suspendate deasupra Mării Egee, şi care căzuse la mania de a strînge danii pentru Muntele Athos.

„De la ea am darul scrisului", ţinu să mă lămureoscr.i doamna Octavia, „de la tal a am nostalgiile".

„Ai şi aici o oglindă în faţa căreia îţi dansezi bucu­riile ?" întreb, trecînd la o conversaţie la persoana a doua singular, după ce mama ei ne părăsi pe motiv că ar avea treburi de descurcat la primărie.

48

•jN-arn nevoie pretutindeni de oglindă, lucrul princi-«al'este să nu pot dezbrăca, să fiu degajată, ca tahita-nele- Cînd mă simt despoiată — schiţez numaidecît dan­sul, dar şi cînd mă ia o mare bucurie, cum este bucuria mea, de-acum. Ce mult te-ai lăsat rugat !" Octavia îţi potrivi puţin veşmîntul, uşor, ca o horbotă, cfi-l purta, şi începu să danseze în faţa mea, care mă aşezasem comod într-un fotoliu. Era bronzată de soare şi după chip părea ;_ntr-adevăr 6 insulară, oceanică. Dansul ei se reducea însă la mişcări sumare, ce dovedeau mai mult elasticitate, decît graţie, şi cari nu prea aduceau a coreografie neo­zeelandeză, tip maori. Urmăream dansul şi-mi impuneam o jţiastă la rece. Octavia îşi repeta schematic şi cu Stfa-găcii colţuroase puţinul ştiut, fără a ajunge la improvi­zaţii ispititoare, în stare a mă smulge din .,indiferenţă". Nepăsarea mea părea, desigur, totală, dar era în bună parte jucată. După o goană dansată prin camera, Octo-via, uşor obosită, se aşeză pe-un scaun în faţa mea.

„Mă întreb cum încap într-o singură fiinţa atita te­ologie şi atîta nostalgie !" îi-spun zîmbind. ..Să ştii în că eşti foarte frumoasă !''

„Şi foarte dezmăţată, nu-i aşa ?" mă incită ea Iv vorbă. Şi vorbele treceau de la mine la ea şi de la ea mine. Mă anunţa — a cita oară — că în curînd se întoarce ]a Cluj. La soţul ei, profesorul de teologie, om învăţat, habotnic ca un rabin, şi brutal. Şi mi-l descria, nu prin epitete, ci prin fapte : ,.îl ia furia de cîte ori mă surprinde scriind versuri. Vezi pe tîmpla m<5a ace.: urmă de cicatrice ? Mi-a lusat-o el, aruncînd odată cu o călimară de metal după mine i"

Şi iarăşi cădea Octavia în transa ei lirică, murmurînd frînturi de fraze, versuri, refrenuri, cu tot atîtea înc cari, dibuiri, tatonări, în vederea aceluiaşi scop : voia, cred, să aiie cam ce sorţi de succes ar avea, dacă s-ar oferi :

„Ştii la ce m-am gîndit zilele acestea ? In curînd o să plec. Aş vrea să am ceva de la tine !" (Izbutise în sfîr-şit să mă tutuiască).

Arn exclamat : „Doamne, dar nebună mai eşti !"

Timp de o lună, de două, Octavia şi-a tot amînat în-toarceiea la Cluj. Intenţiona să treacă înapoi, prin pădu­rile Feleacului, travestită în ţărancă. îşi amînâ întoar­cerea in speranţa că „va avea ceva de la mine". N-aş

49

putea spune că nu era ademenitoare, dar de cîte ori o vedeam arzînd, ca-ntr-o pierzanie, mă stingherea că toate iniţiativele erotice erau de partea ei. Mă plimbam. uneori cu ea prin Dumbrava Sibiului, cînd îmi recita din versurile, ce mi le făcea. Umblînd, prin amurguri, pe multe cărări, se înghesuia în mine, ca o avalanşă li­rică, în care surprindeam, din cînd în cînd, crîmpeie d^:n poeziile mele. Din păcate, Octavia, foarte preocupată de dezvoltarea şi etalarea darurilor ei poetice, nu ţinea de­loc să mă stimuleze şi pe mine la o nouă poezie. Dim­potrivă, îmi spunea adesea :

„Tu nu mai trebuie să scrii nimic. Tu ai dat totu'.. Acum e rîndul meu să cînt".

într-o zi mohorîtă de noiembrie, bătu, totuşi, ce plecării. Din Feleac, Octavia îmi mai trimise o veste pe carte poştală : _);Peste un ceas voi lua-o spre vale, prin vâtttfa cucului. Mă voi cufunda în pădure ca nur-o a; tulbure, învălurată. Poate că mă va atinge un g unguresc. N-aş avea nimic împotrivă să mă tttăfiînc ■ furnicile"

I

Ţinînd telegrama Octaviei în mînă, îmi da^j; cît de repede s-au şters de pe discul de ceară al men riei urmele glasului. Nu puteam să i-l realcă: :

la îndemînă era ochiului rneu interior înfăţişarea ei, c zută. însă, şi aceasta în marea penumbră, spre care >." necă totul. Telegrama nu avu darul să mă mişte. I în palmă se mai păstra o amintire, ca de catifea, a e dermei oceanice.

Prin asociaţia firească a gîndurilor se trezi în' n amintirea capului blond al asistentului meu. Soarta h'î Simion Bardă îmi căşunase griji fără seamă în h din urmă. Doamna Octavia Olteanu se găsea încă la Si­biu, cînd Simion Bardă, după o amănunţită pere la domiciliu, fu ridicat de agenţii siguranţei. Arestarea lui stîrni mare vîlvă în tot oraşul, implicîndu-mă şi ţ" mine în cele mai deşănţate zvonuri. M-am interesat în­sumi la Şeful Siguranţei cu privire la motivele ce ai putut duce la senzaţionala arestare. Simion Bardă i acuzat, nici mai mult, nici mai puţin, decît de acţiuni subversive împotriva ordinei de stat. Trebuie să recu-

50

Ba

pr<

m re cu

jiosc că, din unele conversaţii amicale, ce le aveam une-_orj cu el, îmi era întrucîtva ştiut că Simion Barda se a&sea pe poziţii ideologice de extremă stingă.

închinat, cu intermitenţe, poeziei, şi unor probleme adiacente de estetică literară, absorbit de caznele scri­sului, muncit de cîte-o rimă, ce nu voia să se înfiinţeze, sau de cadenţa vreunei fraze, ce nu voia să intre în ti­parul dorit, trăiam pe-atunci mai mult în „tumuli meu imaginar, decît în spaţiul preocupărilor, de la o zi la alta, ale obştei. Chestiunile de ideologie politică şi de partid, ce se rezolvau în alternative brutale şi tranşa ite, găseau în mine mai mult un indiferent, decît un fei Registrul ideilor politice, pentru care optam, fără < angaja, era destul de larg, dar excludea exfafemismu! credeam că. bolşevismul poate fi o salvare pentru Din contră, într-o atare eventuală desfăşurare ve< pur şi simplu certa noastră pieire. Lui Si care era asistentul meu, i se înscenase din \ roruiui militar un proces senzaţional. Cu toi de ideile, pentru care Simion Bardă pleda ochi, i-am luat în cursul procesului apărări pasiunea şi cu riscul de a fi însumi implicai, . la care nu participasem în nici un fel, şi care îmi r. seseră necunoscute. Am procedat astfel, nu fiindcă fi crezut pe Simion Bardă cu totul nevinovat, ei pe dragostea prietenească, ce-i purtam. Făceam apo unei inteligenţe. Elogiam superlativ pregătirea ini tuală a unui tînăr în care eu vedeam mai mult un hege­lian, decît un marxist. Vorbeam cu entuziasm despre vi­itorul ce i-l întrezăream. In ciuda apărării abile, susţi­nută de diverşi avocaţi, care mi-au adoptat argumentele, Simion Bardă fu condamnat la opt ani închisoare grea. Această condamnare trebuia apreciată totuşi ca un suc­ces al apărării, căci în ajunul procesului zvonurile beau despre pedeapsa capitală.

Primind telegrama de la doamna Olteanu (O< ta\ transformase, pentru mine, din nou în doamna Olt' îmi reamintii cu îngrijorare de Simion. Potrivit imagini, ce stăruie în noi din veacuri de demult. închipuiam pe Simion în cătuşi şi în lanţuri, le, butuc, care la rîndul său era ţintuit de-o moară, care la rîndul ei era potrivită în podea',; ciului, ca o plombă uriaşă într-o

⁵¹

vor-

se hu)

nei

i-l

teatft însă, deocamdată, să încep nici o nouă acţiune pentru uşurarea stării incomode a lui Simion Bardă. Mai aşteptai vreo cinci săptămîni. cînd, dintr-un zvon, care torcea ca versul popular din gură în gură, aflai că doamna Marea Mureşanu, membră în consiliul de patro-căre iniţia şi organiza cu pricepere atîtea din ac­ţiunile de binefacere prin toată ţara, s-ar fi găsind de vreo cîteva zile la Alba-Iulia. Hotărîi să mă reped pînă in cetatea de pe Mureş. O intervenţie pe calea aceasta pentru o revizuire a procesului lui Simion Bardă nu mi se păru chiar lipsită de sorţi de izbîndă. Mărturisesc că la hotărîrea mea luată în grabă contribuia din plin şi dorinţa ce-o purtam prin tainiţele inimii, de a revedea pe doamna Ana Rareş. A doua zi plecam spre Alba-Iulia. La mijlocul lunii lui Cuptor mai plutea încă surî-S3.il lăsat de cineva, pe la sfîrşitul lunii mai, pretutiri deni, în peisajul de la Căpîlna.

Trecui, cum era normal, şi prin Cîmpul Frumoasei. ■ic-meu. Leonte, geamănul fictiv întru ale spiritu au era în localitate. Se deplasase, pe rute foarte lătu­ralnice, pînă la Iaşi, in chestiuni universitare, mi se spunea. Cfed că voia să-şi aducă o parte a bibliotecii particulare, ce mai rămăsese pe-acolo. Absenţa Im o interpretam ea un semn nefast, ca şi cum mi-ar fi ieşit ciru'V'a cu gol în cale.

La A3ba-Iuiia mi-am nimerit ţinta. Doamna Marga Mureşanu m-a primit cu vechea prietenie. Se interes» cam pe unde s-a pripăşit Leonte în aceste zile de risi­pite şi de destr-ămare a legăturilor, ce fac dintr-un nu­de fiinţe o colectivitate omenească. Mă iscodi şi cu privire la părerile, ce le avem, despre starea geaerală. (- sa răspuns, dînd din umeri, că ea cunoaşte mai bine-şt mai de la sursă termenii situaţiei. Aduc în dSâeuţie cazul lui Simion Bardă. Doamna Marga mă asigură că va căuta să iniţieze revizuirea procesului, li sta la în-demînă şi avea puterea, căci, doamna Marga. şefă a con­siliului de patronaj, avea, ca exponentă a unui super-mi-rusler, uşi deschise şi oameni cari o serveai;, în toate mi-;ek\ Ea făcea şi desfăcea miniştri. Ea conducea fi­nanţe şi comerţ. Ea călăuzea viaţa artistică, cu sfaturile ei, teatrul şi opera. Doamna Marga era verişbară de-a doua eu Leonte, şi originară de pe aceleaşi meleaguri.

52

p_e Lt'onte ea îl agrea aproape matern. Dar şi de trebu-ile mele ea se interesa îndeaproape. Pot intercala acum ¹i doamna Marga Mureşanu intervenise, la rugămintea triea, Şi ^ⁿ favoarea lui Simion Bardă, caz excepţional je delicat, şi anume chiar în cursul dezbaterilor proce­sului. Că osînda; ce-o primi Simion Bardă, nu era pe­deapsa capitală, cu care ameninţa Curtea Marţială, se datora, desigur, în parte şi cuvîntului doamnei Marga. în timpul cît discutam cu ilustra matroană*"de la pa­tronaj această chestiune, un post de radio anunţa aten­tatul de la Miinchen împotriva Fuhrerului. Postul în­cerca să atenueze gravitatea momentului, dînd ample informaţii asupra „miracolului", datorită căruia Fuhre-rul a rămas neatins. Se făceau aluzii consolatoare cu privire la simţul ocult care ţine subt pavăza sa pe „pro­videnţialul" conducător. Faptul însă că un atenta^ a pu­tut să aibă loc. fiind pus la cale chiar de oameni din anturajul imediat al Fuhrerului, constituia un grăitor simptom de început de descompunere a noii, ..milenare" ordini germane, şi a celui de al treilea imperiu.

Am mai rămas o zi la Alba-Iuiia, în atmosfera de ^aten­ţie mărită", care se transforma tot la un ceas. două, în vai-vîrtej, la cîntecul lugubru al sirenelor de alarmă. Doamna Marga ţinea stăruitor să-mi arate cum a ozv nizat, între zidurile cetăţii, instituţiile universitare şi căminele studenţeşti refugiate de la Iaşi, Priceperea ei clarvăzătoare, puterea de muncă, dibăcia, iniţiativele, mi-au smuls noi exclamaţii de admiraţie : ..Unde puneţi D-voasiră mîna, pune D-zeu mila", aşa i-am «pus, ros-tindu-mi în numele obştei unei ţări, recunoştinţa şi m ţumhxa.

Am tatonat, la întîmplare, unde se află profesorul Rarcş, cu soţia sa, exprimindu-mi dorinţa de a-i vedea, dacă s-ar găsi în cetatea de pe Mureş. Doamna Marga, abordînd un zîmbet, parcă s-ar fi gîndit la doamna Ana, înii dete un răspuns cules parcă de pe o hartă militară, pe care poziţiile ar fi fost însemnate cu steguleţe : „Nu sunt în oraş. S-au ascuns prin Munţii Apuseni, într-un sat nu departe de Zlatna, la Feneş'" — Astfel, cu isprăvi Pe jumătate, am fost nevoit să mă întorc la Capîlna. Escapada nu mi-a domolit dorinţa de a revedea pe doamna Ana. Mă întrebai, de astă dată foarte intrigat, de ce au preferat Căpîlnci o localitate din Muaţii Apu-

53

seni, care nu avea nici măcar avantajul apropierii. Mă supăra că Doamna Ana a acceptat schimbul fără a schiţa vreo Împotrivire. Nu găseam nici o raţiune în socoteala lor.

întorcîndu-mă la Capîlna, încercam să uit girea cenuşie de a nu fi întîlnit la Alba-Iulia pe doamna Ana. în ajun de potop mă agăţăm de surîsul ei ca Ga viaţă. Vedeam cu ochii minţii tot mai mult apropiindu-so un dezastru pe scară naţională şi la nivel istoric mon­dial. Vedeniile minţii, fronturi, tancuri, explozii, erau însă atît de străine de priveliştea patriarhală şi idili< A ce o vedeam cu ochii trupeşti în preajmă, -incit, spre no­rocul inimii, se evaporau problemaiizîndu-sc. Dar obse­siile reveneau, ca să mă stringă şi să mă sufoce. Fron­turi, tancuri, explozii, mă încercuiau, tot mai aproape, mai aproape. Mă întrebam : mai este undeva vreo scă­pare ? Subt pămînt — subt pămînt — subt pămînt — răspundeau surd bubuiturile, ce se repercutau, pe subt munţi, din Valea Prahovei. Toate astea, în fiecare zi, pe | la aceeaşi oră ! Subt pămînt — subt pămînt — subt i mînt ! Ce onomatopeică invitaţie, de a-mi lua locul Engă ' cei ce nu mai sunt!

Trăiam, totuşi, şi nu mă puteam hotărî să nu mai fiu. Singura contrapondere a coşmarului de zi şi noapte era zîmbetuî, ce desfiinţa toate poverile, al doamnei Ana. Dar zaTilciul se mutase în Munţii Apuseni. Şi nici o . veste nu venea din zarea lor. Veveriţa, acest lucru da nimic, evenimentul părelnic, de-o clipă, ce aducea o în­flăcărată destindere în încordarea ce mă ţinea, nu se mai ivea nici ea pe pripor.

Arca lui. Noe, însă, creştea. Lucram la ea de %or. Sim­ţeam imponderabile corespondenţe între situaţia reală şi situaţia din piesă. Arca trebuia să fie gala — în clipa cînd potopul se va dezlăntui.

Şi după un efort susţinut, de cîteva săptămîni, după o febrilă muncă de zi şi noapte, aveam să termin A rea. O marc linişte mă cuprins. Şi după isprava fciieî, tfeni scara. Iar în seara aceea rnă culcai mai dev, lecît

de obicei. . . —

54

După ce adormisem, trecerea spre altă lume se făcu . rru're linişte. Dormeam de vreo cîteva ceasuri, lin, '..jjnoiat ca de-o faptă salvatoare, cînd nişte bubuituri de pumn în uşă, mă treziră. îmi era însă foarte anevoie să mă desprind din starea de adormire. Donru'sem ca un buştean sau, mai potrivit spus, ca un copil. Dorrni-sem cu entuziasm. îşi are cîteodată şi somnul entuzias­mul isprăvii sale. Dar acum mă trezeam silnic, scuiurat de bubuituri în uşă. Am desluşit încă, prin somn, gla-- • - • " ---■> j:- -~i~ «*„„« _fio vesel:

acum

KaCUO. o-ci J,m;iicuit auuwuvuu .

Nu m-am ridicat din pat. Eram prea buimăcit de ves­tea ce mi se da. Pe urmă, treaz de-a binelea, am conti­nuat să rămîn în aşternut. Mă căzneam să refac, după cele vreo cîteva informaţii, o situaţie. Vestea a deschis porţile şi uşile, trecînd prin toate casele. Pînă la miezul nopţii ea ajunse chiar şi prin aşezările ciobăneşti de pe culmile de strajă din jurul nostru. Oamenii ieşeau pe uLţi. Se chiotea. Se dansa hora prin toate curţile. Toată noaptea, satul, ca un singur val-vîrtej, s-a îndîrjit în bucuria sa. Eu singur, cu familia, am rămas în mare muţenie între cei patru pereţi.

A doua zi aflam amănunte, pe măsura bănuielilor, despre cele petrecute. Un nou timp începea. începea cu capitulare fără condiţii şi cu o regrupare de forţe ală­turi de noii „aliaţi". Şi noii aliaţi ne eeieau sîngele ca protectori ai sinuciderii noastre. Cel puţin _tişa vedeam eu la acea vreme, situaţia. Cea-mai arzătoare dorinţă a mea era să mă înşel în aprecierile de ansamblu ale momen­tului. Aş fi dorit să am motive de regret pentru viaţ'i întreagă, motive de regret că nu am luat şi eu parte la iureşul de bucurie al obştei româneşti din noaptea de 23 August. Unul din oamenii noştri politici cei mai de seamă, singurul, care s-a priceput în timpul dintre cele două războaie, să se' impună conştiinţei publice prin ni­mic alt, decît prin morga sa mesianică, omul, care lua răspunderea pentru cele petrecute, declara într-un co­tidian, că este cea mai fericită a vieţii sale această zi, cînd poate în sfîrşit să semneze „capitularea". Am as­cultat uluit declaraţia reprodusă la Radio. Condiţiile de armistiţiu echivalau cu desfiinţarea virtuală a unei fi­inţe etmeo.

55

întorsătura ni-a smuls, fireşte, din toato ale mele. şi-rai stingea, cine ştie pentru cită vreme, condiţiile cre­atoare. Socoteam ca o izbîndă faptul că am terminat „Arca". Altfel — ar fi rămas trunchiată. După întorsă­tură n-aş mai fi putut să pun nici măcar punctul de în­cheiere după o frază ajunsă la capăt. Feţele, ce le înlîl-neam, erau de-o seninătate inconştientă. Acesta era do altmintrelea epitetul ce se potrivea cel mai bine stării de spirit, ce se lăsase peste ţară.

într-o dimineaţă de sfîrşit de august, mă întîlnii pe uliţa principală, cu dictatorul economic al ţinutului, cu bătrînul Loga, care tocmai se-ntorcea de la munte, de la stînile sale. Era zîmbitor, totuşi neliniştit într-un fel. Aflase cu întîrziere despre cele întîmplate. El, care în viaţă a calculat de multe ori cu neprevăzutul, era acum cel puţin nedunterit. Se încuraja singur cu părerea că totul va intra "m normal : ,,...acum, după ce ajunseră iarăşi oa­menii noştri la cîrmă". Pe Loga, care era ,,liberal", dar în acelaşi timp un ardelean neaoş, îi incinta îndeosebi că vedea in sfîrşit pe Brătianu şi pe Muftiu în aceeaş¹ combinaţie guvernamentală. ,,La cîrmă, ziceţi ?" îl în­treb, cu sufletul îndoit, „dar haide să-i zicem, «cîrmă-". Cirma asia va „fi ţinută deci cam şase luni, pe urmă vine altceva".

Eram în zilele acelea pe cale de a-mi forma un tic. Simţeam nevoia din cînd în cînd să mă uit la soare c-un singur ochi, cum fac unele păsări. Mă păştea, sen­timentul că intru într-o mare eclipsă. îmi consideram operele literare în perspectiva unui viitor foarte depărtat, sărind un secol, în răstimpul căruia vor fi puse în pa­ranteză. Cît mă priveşte personal, luam mereu, cel pu­ţin în gînd, măsuri testamentare. Unele îngrijorări Ic mai comunicam şi soţiei mele. Cele mai grele, le păstram pentru mine.

Uneori îmi mai trecea prin cuget şi altceva. Era datr> încă posibilitatea unei plecări spre apus, dar anii de răz­boi, refugiile, .schimbările, mutările, uneori cu înfăţişare' de bejeniei dintr-un loc în altul, mi-au dat un acut sim-tămînt, al vremelniciei .şi m-au obosit. Nu mai aveam ho-târîreu şi tăria, necesare unei emigrări, mai ales că însăşi starea de „emigrant" mă cutremurase pînă la Bfîşiere, de atîtea ori, în timpul şederii mele în străinătate. Ani cunoscut emigranţi caucazieni la Varşovia, emigranţi ruşi

56

paris, emigranţi ucrainieni în Elveţia şi atîţia alţii . ,_ea emigranţi evrei în Luzitania, proaspeţi emigranţi ^alfti în franţa. 4fmbre de oameni erau emigranţii, nu ^c\l_eni. Organismul meu refuza idejâ> chiar şi alunei j _o puneam în cumpănă cu pieirea. După ati).a pri­begie c'^'^{1 sc} adunase în amintirea mea, simţeam că este de preferat să te odincf^ti în pămîntul părinţilor. Şi alt-._eva nici nu mai doream. O disperare mută mă lu& SW tâpînire, apoi o melancolie echivalentă cu nepăsarea.

Pînă la trecerea frontului peste noi, găseam că e opor­tun ?ă mai rămînem la Capîlna. După toate socotelile, pe temei de experienţă, ale celor ce făcuseră armată şi care cur-oşteau îndeaproape condiţiile geografice, cătunul nos­tru urma să fie ocolit, atît de armatele ce se retrag, cît şi de cele ce înaintează. „O armată brează nu va încerca să troaca munţii în regiunea aceasta". Părerea tuturor experţilor era aceeaşi : vom fi ocoliţi.

Cîteva săptămâni a durat, spornică, ocuparea ţării. Si în răstimp ne veneau veşti din vale. Neliniştitoare. Derutante. Aflam prin radio : comisia pentru semnarea itiţiului, care de mult trebuia să fi ajuns la Mos­cova, era reţinută prin alte localităţi. Şi tot prin radio luam cunoştinţă de comunicatele de război ale armatelor, ce e-upau ţara. Aveau toate acelaşi stereotip Tefren : după crîncene lupte a fost ocupat oraşul cutare. Un ase­menea comunicat laconic, nu pentru a fi pe măsura faptelor, ci din motive calculat-diplomatice, s-a dat şi după ocuparea Sibiului, cu toate că oameni care au fost de faţă spuneau că nu s-a tras un glonte. Marea Min­ciună începea să-şi desfăşoare ilara frazeologie cu aju­torul căreia se pregătea, sub firma „eliberării", reoU-f-erea unui popor la cea mai cruntă şi mai tragică robie. După tergiversări, cel puţin curioase, ce aveau loc în le­gătură cu primirea delegaţiei române trimisă la Mos­cova, să iscălească armistiţiul, se învedera că nu ni se îngăduia să semnăm, decît după ce ţara va fi ocupată în întregime, „după crîncene bătălii". Aceasta ca să nu se poată spune, că armatele noastre ar fi contribuit în vreun fel la „eliberare". Contribuţia de sînge ni se ee-

57

rea cu prisosinţă, dar nu trebuia să se vorbească de pre ea.

Trupele germane, în retragere, n-au mai putut y, organizeze o rezistenţă mai serioasă, decît în nordu] Transilvaniei, ocupat de unguri. Ieşirea României din frontul german a fost pentru unguri un prilej, cam di -perat, dar binevenit pentru moment, de a încerca să ocuj şi Transilvania de sud. Şi, într-adevăr, dinspre Cks; trupe maghiare, răzleţe, au pătruns, după un plan inv provizat, şi fără de o acoperire ce ar fi căzut mai şerif pe cîntar, prin mai multe puncte pe teritoriul, răvaş;' de evenimentele politice şi militare în eurs, al Transi.¹ vaniei de sud. Se zvonea ea pe la Uioara şi apoi aproaj < de Aiud s-ar £i înejns sporadice- încăierări între trupei româneşti şi trupele maghiare. Căruţe moţeşti, de be jenari, soseau la Căpîlna, şi o hiau de-aci şi mai de­parte, pe valea Sebeşului în sus. Veneau de pe la Alba Iulia, din satele pe unde trece „Moeăniţa", trenul lili­putan, ce duce la Zlatna. Exodul se explica mai apăsat prin dezorientare.

După veştile, ce ne soseau, armatele ruseşti, care au cucerit Sibiul, se ramificau în diverse direcţii, prinţi altele şi spre Alba-Iulia, pe şoseaua naţională. Previ­ziunea noastră că vom fi ocoliţi, începea parcă să prind. fiinţă, şi respiram, cu această speranţă, uşuraţi. Era vorb.T acum tocmai de momentul eritic al trecerii frontului pesi< noi. Cum se va face această trecere ? Şi de unde putere să luăm vreun sfat, cum trebuie să ne comportăm în atari împrejurări ?

în dimineaţa zilei de 10 septembrie sosi, cam în goan;\ un cioban, de la munte, în cătun. De la el sări vestea c<>. două divizii ruseşti se apropie, după ce au trecut pe clinul ceştălalt al munţilor, de Căpîlna. Avanposturile ar putc-i să intre în cătun, de la o clipă la alta. Orientîndu-ri. încă tot după părerile experţilor întru cele militare, cîntă-ream cu neîncredere cele auzite. Ne sfătuirăm, totuşi în ogradă, cu privire la cele ce ar fi de făcut. Pentru o aseme nea eventualitate am făurit, încă de mai înainte, cu părintele Bunea, planul de a trimite fetele pe vîrful Blidarului, un munte ce se ridica pînă la o mie do metri, chiar la marginea cătunului. Ţinteam cu gîndul la o casă ciobănească, izolată acolo sus, într-o pădurice de fagi. Adăpostul pe înălţime ne era la îndemînă, dar şi ferit

58

I

j._e ochii ;-»Lwlsi ai stepei, ce s-ar aventura paste mu-.⁴!. f_a cîlcva clipe fiică-mea şi studenta, fiica părintelui L:-j-₃₎ au şi luat-o la picior.-Ajungmd pe rîu, în sus, la cutmi-iurâ de unde urmau să urce poteca şerpuitoare pînă 1" _tfîrCul Blidarului, ele văd la o zvîrlitură de săgeată, în căruţă cu ostaşi ruşi. Fetele, astfel surprinse, s-au ascu fără a-şi pierde prea mult cumpătul, după nişte tu£e ciulini- Ootavii fuşi, de-o înfăţişare blajină, aceştia, Ijg-cemarcat şi i'*-au făcut semne cu mma, rîzînd, cSm la cum s~^{ar rî}$^e & ^în gfaiul nostru. Căruţa rusească nu s opri, ci o ţicu în jos, pentru ca după întîia cotitură să in­tre în cătun. Pînă să sosească căruţele următoare, fetei .• s-au desprins din raza vederii celor de jos, avîntîndu-se ţ_n salturi de căprioare, pînă la casa din vîrf. Căruţe cu soldaţi ruşi începură să se scurgă, venind din munţi, priii cătun, încă de&tul de resfirate. Din vale, dinspre Sebe,-Alba şi Alba-Iulia soseau, în sens opus, căruţe româ­neşti, ce se retrăgeau din faţa trupelor maghiare, despre care se spunea că ar fi ajuns pînă nu departe de Aiud. Se prevedea o învălmăşeală în cătun, ai cărui localnici se arătau cupiinşi îndeosebi de grija de a-şi mînlui purecii undeva prin desişurile cu ghindă. Ne-am sfătuit cu părintele Bunea şi cu alte familii de intelectuali şi hotă-rîrăm sâ nu stăm în drumul puhoiului aşteptat. încotro era să pornim *? Spre casele ciobăneşti, pe podişul Blidaru­lui. Grosul diviziilor ruseşti, ce coborau din munţi,, prin valea Sebeşului, urmau, după toate socotelile, 54 treacă prin cătun în cursul nopţii. Nu era în nici un fel oportun sâ rămînem locului. Printre bejenarii ce soseau de la Alba-Iulia se găseau şi profesorul Rareş, cu soţia sa. Se întoar­seră, deci, oamenii noştri, la Căpîlna. N-au mai tras la casa lui Loga, căci aceasta era, acum, reţinută pentru un general rus, comandantul diviziilor, ce coborau luîndu-ne în răspăr toate prevederile. Cei hotărîţi să ne retragem pe vîrful Blidarului, ne pregăteam tocmai de mînecare. Am trimis un cuvînt apăsat profesorului Rareş şi Doamnei Ana, să apuce neapărat şi cît mai grabnic, şi ei, spre aceleaşi locuri din înalt. Le dam a înţelege că rămînerea în cătun nu e recomandabilă.

Pe înserate ajunserăm la ţintă. Ne-am adunat vreo douăzeci do persoane, printre ele şi doamna Ana, la vatra din vîrful Blidarului. Piesa de rezistenţă a aşezării ciobă-tie^ti era aci o veche casă de bîrne, cu o curte interioară,

59

închisa de toate părţile. Chipul era al unei tv^-ţi primi­tive, de lemn. Gospodarul deretica ceva pe- lingă vati« clădită în mijlocul micii curţi, subt cer soni.i. Curte;¹ aceasta avea un aer patriarhal, şi, deşi subt cev deschis. se integra ansamblului ca o încăpere. Ne aşezarăm cu toţii în jurul focului, ce pîlpîia pe vatră. în una din încăperile casei, gospodarul, prevenit, aşternuse paie pe jos că într-un staul. Aci urma să .ne odihnim. îmbrăcaţi cum eram, strînşi unul într-altul, ca scrumbiile ; cei ce n-aveau să încapă, puteau să stea de pază în curtea interioară, lîngă focul vetrei.

Se întuneca. Şi era rece. Se povestea despre eeîe multe întîmplate în cursul zilei şi fiecare-şi desfăşura cronica peripeţiilor sale.

Mă apropii de doamna Ana şi-i spun în şoaptă : ,J\\ am pn.¹ văzut întîlnirea în actst loc, dar este palpitair oiicum. Mai palpitant, decît s-ar fi putut visa : ne-cun :ntois în evul de mijloc, ca pe vremea năvălirii tătarilor. Piobabiî că în altă viaţă, anterioară, ne-am întilnn în îm­prejurări la '"el. Gospodarul trebuie să fie acelaşi. Nu-ţi aminteşti '! Uite vatra. Şi flăcările. Aceleaşi ca şi atunci". ,.întâmplările ne ţin cu sufletul la gură, dar D-voastră du.) poezie şi acestui ceas", îmi răspunse doamna Ana. „Poe­zie, e tot ce alină", zic eu, „poezie dă acestor înîîrnpl:¹ . prezenţa ta. Absenţa însă, aceea, da, aceea poate k-j li. t pe cineva cu sufletul la gură". Aceasta mi-a fost replia Pîlpîirea flăcărilor ne acoperea şoaptele.

în vale, chiar subt poalele Blidarului, se iu au ur­letele, chiotele, pocnetele cu şuier prelungit, ">uşc;> şi cele scurte, cu repetiţie, ale armelor aul *te, m sunetele de pitpalac metalic ale mitralierelor. Jtv.te pă-îeau înceţoşate de-un fel de cîntec ce ieşea din mii de piepturi. Se auzea yn gîlgîit ca de ape de potop, copleşit de ţipete, de urlete, de tropotul cailor. Un iureş primi­tiv, sălbatic, umplea, nemailăsînd loc ecourilor-, toată valea. Parcă s-ar fi înghesuit subt noi toată Asia. Barbaria mi­leniului se înălţa de jos pînă la nivelul podişurilor, ca într-o uriaşă ecluză, spre a împinge numai cu larmă munţii, ce trebuiau răsturnaţi peste şesuri. Ceasuri şi cea­suri, noaptea pînă la eîntători, şi alte ceasuri, a durat scurgerea monstruoasă şi înspăimântătoare a noianului. Urmăream de sus prin beznele din vale vinzoluea oştiloi'. De şapte sute de ani n-au mai pătruns pînă în pragul