*• Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Secţia de împrumut U/bia luntrea lui caron roman ediţie

98

e de urgenţă la Cluj. Universitatea se transferase Hp din toamnă în capitala Transilvaniei, după ce acea-rovincie îşi reintegrase, odată cu terminarea războ-. şi părţile de miazănoapte. Din pricina dificultăţilot iasare a instituţiilor, din lipsă de localuri şi de locu­inţe pentru corpul didactic şi personalul administrativ ersitatea îşi amîna deschiderea pînă la începutu anului 1946. Familia mi-o lăsam deocamdată la Sibiu Ajuns la Cluj, mă văzui nevoit să taag la una dintre clinici, unde întîmplător am mai găsit o cameră liberă Soseam cam pe la amiază, dar mă lungii, îmbrăcai Hm eram, pe pat, să mă odihnesc de oboseala drumului P^B unui drum ce începuse parcă mult înainte de

p de la Sibiu. Somnul nu voia însă nici acum să m

HHpfiinţeze subt pleoape. O senzaţie de frig mi se răs-Hndi pe toată întinderea epidermei, subt care fiinţa ar-Ha totuşi. Discuţiile cu Simion," acelea care au premen ■Sasului rău», îmi reveneau în minte, încă o dată, încă HjHată. şi încă o dată. Era ca o învîrtire pe loc a conştiin-P^Hare, prin natura ei, nu trebuie să stea locului. Unele P^Huri luau formă obsesivă ; în jurul lor se iscau vîrtejur ^■uciditate. Şi după ore de frămînt plumburiu, într-o ca-^R tristă, de clinică, prin faţa căreia răsunau paşi de şi de bolnavi ieşiţi în cîrji, îmi amintii, printr-o re- faţă de mine însumi, că poate mi-ar face bine o vi-■K la doamna Octavia Olteanu, care trebuia să fie Ir Malitate. Adresa îmi era ştiută. M-am du^ pe la ora cine ?ă amiază, s-o văd. Cînd am intrat, doamna Octavk îmbrăcată de stradă. Voia tocmai să iasă în oraş. Ci iii ei vii, cu faţa de-o paloare, ce se accentua în clip; Şederii, Octavia era neapărat frumoasă. ,

„Cînd ai sosii ?" mă întrebă ea, fără a-şi mai puiet Ipîni emoţia, ,,Pe la amiază", răspund.

„De ce n-ai venit la noi ? Prevedeam că te vei întoarce Cluj, zilele acestea, şi în penuria de locuinţe ţi-am pic |tit o cameră la noi", căuta ea să mă înduplece;

,,Va trebui să rămîn cîtva timp la clinică, nu mă sim cmai bine", i-am răspuns, şi după o tăcere scurtă, an iugat : „Pe urmă vom mai vedea. Neapărat că aş f ngrijit aici".

99

ara ar.

,. păta

.i\ în fraze cînd prea a din

Şi am trecut Ia ceea ce. «iă aud sacadate, rostite cu un glas. cînd pr stins, cu glas de clopot sfîşiat de vin

ultimele zile.

„Da, am auzit", zise ea, ..să ştii a a pro-

dus o impresie dintre cele mai dureroase asupra opini; i noastre publice. Noul partid este, după toate semnele, o formaţiune la remorca partidului comunist, o încercare de a induce în eroare obştea românească".

„Şi eu cred acelaşi lucru. Nu mă feresc s-o mărturi­sesc. Am căzut într-o cursă. Am fost indus în eroare cu privire .la natura partidului ce avea să se înfiinţeze". Şi tăcui iarăşi. „Nu mai dorm de atâtea nopţi. Nu e bine", mai adaug apoi. făcînd un gest, prin care-i dau a înţelege să vorbim despre altceva.

Octavia luase în sfîrşit loc. eu mă aşezasem într-un fotoliu încă din momentul revederii. Aparent îmi păstram calmul, dar anevoie, căci tulburarea nrea răbufnea în cîte-un gest necontrolat. Arătam probabil extrem de obosit. O umbră de îngrijorare peste Eaţa Octaviei ■

„Ştii, am o întîlnire. Dar nu mai piei de vorbă".. Mă adunam, cum se pu mereu într-artă parte. Palincii'. în ca nu erau o frînă. Octavia mă uiţm să mă îmbrăţişeze cu privirea, şi pe urn un alt fir întrerupt de mult :

„Groaznic am suferit, după despărţiri

ales pe urmă, aici, subt ocupaţia ungurească. Nu sosea

de la tine nici un semn. O singură scrisoare mi-a venit''.

Nu m-am scuzat pentru tăcere. Dar am sărit pîna la

capătul cestălalt al firului, ce ea voia să-l lege iarăşi :

..Şi uite, în ce condiţii de destrămare ne întîlnim din

u", îi spun, pc-un ton, parcă aş fi rugat-o să renunţe la

explicaţii, cel puţin pentru moment.

„Eu aş continua să te iubesc cu aceeaşi putere, orice ar fi. chiar dacă ai deveni comunist" zise ea.

„Nu e nici o primejdie să-mi trădez fiinţa". îi răspund, ă găsesc, totuşi, într-o cumplită încurcătură. Să vorbi rh spre altceva. Voiai să pleci. Vin altă dată, mîine. I vrea să te laşi aşteptată".

„Aveam o întîlnire cu cineva. îmi poartă un mari teres. îl cunosc de pe cînd lupta împotriva nemţilor prin

100

Vre

indu

pai

tăm luau

ilele.

la Sibiu, şi mai

Tatra, de unde mă cam asalta cu scrisori, cu cadouri, pi ^Hlat", mă lămuri ea, bagatelizînd, prin ton, persona si circumstanţele despre care îmi vorbea,

„înţeleg. Coloneii şi generalii au mare trecere astăz spun, încurajînd-o prin ton, să-mi arate mai de aproa] spre ce este vorba. Octavia nu naga, ci dimpotr: ifirma aluziile mele, printr-un zîmbet. Zîmbetul, cs . femei este de obicei tăinuitor, era la ea ca o desfăşuri mărturisiri explicite. Eram însă şi^prea» abătut şi pi sosit de a mă ocupa de descifrarea unui zîmbet, care, jine şi prin sine, spunea mai mult decît orice cuvî Jctaviei îi voi da însă prilej de vorbă, îndrumînd-o să jţeschidă sufletul în voie, şi fără a ţine seama de vi isceptibilitate de-a mea. O întreb ce a făcut şi pe uri umblat cînd frontul a trecut pe-aci.

Octavia îmi descopere că nu se găsea, atunci, la CI | la Cojocna. Frontul se oprise cîtva timp, şi ea a

să urmărească viaţa de tranşee, chiar prin preaj: în care se refugiase. Noaptea ea se adăpostea /iua trecea de pe pragul casei de-a dreptul ţie acum ce este războiul. A învăţat să urn chiar zborul obuzelor, după felul sunetului. Pov >re cele întîmpjate prin preajma ei în timi i se păru dintr-o dată că Octavia îmi ts :i de-ale firii ei. Mi se av 3 îi veneau în cale cerute pan. csita

lingă leagăn. Şi mi se mai. ară- :^soa:

•ea desigur în aventură şi spiectacc

a, mereu, involuntar, erau c ie fii;

loc ca să se împlinească scriptura. Ajui ivia nu se sfia să recurgă la mijloacele erau la îndemînă unei tinere şi frumo experienţa slăbiciunilor masculine. Şi >poi să facă uz de experienţa ei — nici râul luptelor cu noroc schimbăcios din preajma ca: i adăpostit pe-o coamă de deal, la Cojoc 'rm si ploaie, prin frunze tomnatice, prin Ir

i de grenade şi pocnete de mitralieră, ea pendula în proiul tranşeei şi încăperile casei ciuruite de gloar ^!emeii, cu părul plin de moloz şi de păienjeniş de pivn h oferi în răstimpul unui episod de cîteva ceasuri un salvare, pe rînd şi alternativ, după cum se alei pruinţa unui.. iltuia, atît din partea unui t:

101

ofiţer neamţ, cit şi din partea unui ofiţer român mai în vîrstă. Românul lua locul. Şi apoi invers. Pentru ca la a treia repriză să rămînă învingător colonelul român. Aceeaşi femeie, care obişnuia să caute asemenea întîmplări tari şi primejdioase, nu tocmai cu voie, dar printr-un îndemn al ursitoarelor, sta acum în faţa mea : o tînără doamnă, mîndră de versurile patriotice, ce le scrisese cu atîtea luni mai înainte, inspirată de apariţia ofiţerului român, care-i mai purta interes şi cînd lupta prin Tatra. şi, precum se pare, chiar şi în momentul de faţă, cînd el se găsea în aşteptarea Octaviei, pe undeva. Octavia îmi recita, cu vibraţie patetică, din aceste versuri ale ei, sperînd să smulgă elogii din gura mea. M-am cules, ce-i drept, de prin văile depresiunii mele, dar numai spre a-i spune, că cel mai dificil gen de poezie lirică mi se pare cel patriotic, şi că nu cunosc reuşite mai mari în acesl gen decît vreo cîteva, la intervale de secole pe o întindere de două milenii şi jumătate : Pindar, Petrarca, Holderlin. „Nu te supăra, draga mea, versurile ce mi le recitiţi sînt ca de pe vremea luptelor românilor cu turcii, la Plevna şi prin alte redute", îi spun. Octavia avea suficient umor să rîdă şi ea de hazul ce-l făceam pe tema versuri­lor ei patriotice. Ştia ea de altfel că nu eram eu omul care să se lase corupt în conştiinţa sa poetică ; ştia ea că nu mă las corupt nici chiar de propriile mele sentimente patriotice, cînd este vorba de aprecierea unei poezii, cu atît mai puţin de patriotismul oarecum hormonal al unei femei, care-şi doza un nobil sentiment cu aventuri erotice de circumstanţă.

„S-ar putea totuşi", îi spun, „ca împrejurările istorico prin care trecem, să ne facă apţi pentru o poezie patrio­tică de altă esenţă". Şi încheiai degrabă orice discuţie în legătură cu acest sfînt subiect. (Mai tîrziu aveam să aflu despre o slăbiciune aproape bolnăvicioasă a Octaviei : ea aştepta „recunoaşterea" valorii versurilor ei din partea oricui. Şi tot mai tîrziu aveam să aflu, în subsidiar, că o „recunoaştere" era în stare s-o exalte pînă la lepădare de sine. Deocamdată îi dibuiam slăbiciunea doar vag, i-o treceam însă cu vederea, socotind că orice poet suferă^ mai mult sau mai puţin, de acelaşi morb. Vanitatea Octa­viei — nu era pentru mine o piedică de a o privi cu simpatie. în cele din urmă, Octavia mai are, în afară de talent, şi multe slăbiciuni, şi atîtea alte calităţi feminine,

102

■daiorită cărora poate să se constituie în motiv de inti

fci de atracţie pentru orice bărbat încă nemorţificat.i

[concluzie îi spuneam că lirica aceasta a reduteloi

preţuiesc mai puţin decît alte caiete de lirică ale

^Făceam cu aceasta aluzie la aleanurile ei oceanice, ca

- îndeamnă uneori să-şi danseze bucuriile şi exaltărili

raţa oglinzii.

„Acolo văd eu izvorul cîntecelor tale. Acolo, dincolo, în elanurile tale religioase moştenite de la m, 1. Mai întreţine şi acum corespondenţa cu stareţii d luntele Athos ?"

,,S-a curmat odată cu sfîrşitul războiului". „Păcat".

„N-ai vrea să vii mîine la masă, la noi, la deju; ia întrebă Octavia. „îl vei cunoaşte pe soţul meu, i joreşte, de altfel, foarte mult, să te muţi la noi, jamera de către stradă. Ţi-am rezervat-o într-adins iţi-o mai păstrăm cîtva timp, dar să te hotărăşti, căci sîn mereu solicitaţi", îmi spune Octavia, în timp ce eu ridicai, ca să plec.

„Viu la masă", îi răspund, „dacă veghea şi conşti

•.nu-mi vor produce tulburări ce m-ar desfiinţa, căci ^

această întîlnire cu tine m-a cam tulburat. Am gk

fee socoteala versurilor tale ; nu trebuia — căci patrie

mul tău, fiziologic într-un fel, e simplu şi clar, şi ti

tăria de a-i face faţă. Pe mine mă cam macină c

"Bânuieşti, probabil, despre ce e vorba. Şi n-aş vra

iviu la masă ca o simplă umbră." în d'ezbaterea şi în

cea va, ce le am cu mine însumi, noaptea, ce se lasă,

l'putea să fie hotărîtoare pentru viaţa mea şi pentru

viitorul meu".

„în orice caz noi te aşteptăm", repetă cu insişti | Octavia.

Şi am ieşit în noapte cu sentimentul că am ajuns scruce, unde totul îmi era pus în Joc.

O pîclă deasă se lăsase din Valea Someşului peste c

negură grea şi plumburie, care-mi amorţea mişcă

laintam încet, trebuia parcă să înving o împotrh

xiciumul din ultimele zile m-a depărtat într-un fe

imenii, cari altfel îmi erau totdeauna prezenţi. C

103

gindind Leonte despre fapta mea ? Şi Ana R, i.esc

ei ceva din frămîntul meu ? El, care a fost de aţftea ori conştiinţa mea ! Ea, care, de-un an şi jumătate, de cînd n-am mai văzut-o, se transforma tot mai mult pentru mine într-o existenţă simbolică şi în imagine înaltă a aspiraţii­lor mele ! Ei nu cunosc decît fapta brută, care, luată în sine, separată de tot ce i-a premers şi de tot ce pare a-i urma, apare ca o hidoasă tîrîşenie. Ei nu bănuiesc nimie nici din premisele şi nici din contextul faptei. Pe unde s-ar fi găsind acum ? La Iaşi ? La Bucureşti ? în turbu­lenţa obştească pricinuită pe meleagurile ţării de eveni­mentele şi de prefacerile din ultimul timp, Leonte şi Ana şi-au pierdut orice urmă. Şi pentru sufletul meu ce mare nevoie aş avea de sfatul lor ! Sau cel puţin dacă ar sla acum lîngă mine, în tăcere, ca simpli martori — ai con­textului !

M-am înapoiat cu umerii aplecaţi, ca de-o mare povară, în camera mea de la Clinică. Şi, deşi era încă foarte devreme, pe la întîia schimbare de strajă, m-am culcat. Nu mă puteam încălzi subt păturile unui pat. în care s-a bolit infinit, şi nici între pereţii goi şi daţi cu vopsea, ca să poată fi spălaţi. Vopseaua lucie da o senzaţie de frigorifer. Epiderma mi-o simţeam arzînd pe tot corpul, dar cînd mă zvîrcoleam, mă încercau fiori la orice atingere cu cearceaful de cînepă. Mi se agitau, subt farul lucidită­ţii, alaiurile de gînduri. Şi-mi repetam a mia oară : în fond am fost atras într-o cursă — într-un moment de „absenţă". Dar de abia rosteam pentru mine însumi cuvîntul „absenţă", că acest cuvînt îmi apărea ca un foarte căutat eufemism. Poate că ar trebui să i se spună, totuşi, altfel acelei stări, în care am acceptat discuţia cu Simion Bardă. Drumul, ce mi-l deschidea ceasul rău, putea să însemne desigur o salvare a existenţei creatoare, dar — ce mai puteam începe cu ea, dacă drumul însemna o rene­gare iNÎmi salvam într-adevăr existenţa creatoare ? Sau îmi salvam numai existenţsp? Absenţă ? Absenţă ? Nu. Altceva a fost. Situaţia îmi apăru clară şi în toată goli­ciunea ei : îmi salvam numai existenţa. Existenţa simplă, pe care de atîtea ori, încă din adolescenţă, la atîtea răscruci ale vieţii, am dispreţuit-o. De atîtea ori în viaţă am fo.=t adus să-mi arăt preferinţele, să aleg între existenţa sirr<

104

^H|iră, animală, şi ^

K n-am optat oare totdeauna pentru cea de a doua ? ^Kfe se face că în ceasul rău, subt pn că aş alege

ienţa creatoare, am ales existenţa pur şi simplu ? C< . orbit într-atîta ca să nu văd ce mi se pregătea '.' Nu cumva laşitatea mă făcea oarecum să privesc lucruril-n.intre gene ? Acesta ar putea să fie adevăratul nume al aşa zisei mele „absenţe". Da, a fost o laşitate că am îngăduit să discut cu Simion Bardă, aşa cum am discutat. Un moment de laşitate, nu de absenţă, s-a furişat în dezbaterile noastre, făcîndu-mă să cred că drumul ce mi se deschidea ar fi — posibil, sau chiar — un drum al conştiinţei. Un strop de laşitate, mare cît o lacrimă, şi-a H&cut jocul funest cu mine. acoperindu-mi ochii în faţa ■jUaţiei date. Voi putea să scap din impasul în care am ftns ? Voi putea să ies din marasmul moral, în care ^^■Jăşurarea evenimentelor m-a azvîrlit ? Poate, dar aceasta numai _tprintr-o nouă hotărîre, care să anuleze isprava laşităţii, ce a pus stăpînire pe mine subt masca absenţei. Ajuns la acest punct al frămîntărilor, un alt alai de dezbateri pornea să mă pustiască. îndemnul de a lâ isprava putea să mă ducă pînă la hotărîre şi pînă i faptă. Şi apoi ? Care ar fi consecinţele ? într-un fel tu altul : desfiinţarea mea, ceea ce ar însemna şi desfiin-irea existenţei mele creatoare. Trebuia deci să mă împac I primul rînd cu gîndul că pe linia existenţei creatoare tf-am spus ultimul cuvînt. Ceasul rău .a fost punctul B încheiere al acesteia. Eram acum luat de-o panică a [jiritului. Să renunţ la tot ce simţeam că mai am de pus ? La toate alcătuirile ce aşteptau să fie ridicate din line ? în această sfîşiere lăuntrică apucam repede să mă jitreb : ce alcătuiri vor mai fi acestea ? Fi-vor ele în pire să răscumpere lacrima, ce m-a orbit ? Evident, cu $ari întrebări o luăm pe drumul unei cazuistici sterile. |imţeam, în sfîrşit, că nu voi redobîndi liniştea şi echili-ul sufletesc, decît dacă urc la altitudinea unei ţinte, prin ire să-mi înfrîrîg anxietatea de temelie a fiinţei, anxie-te, ce m-a manevrat să accept drept „posibil" un drum, ! care conştiinţa îl vedea — „imposibil". Recunoşteam în ine însumi — a cîta oară ? — că existenţa creatoare, mumele căreia am alunecat în discuţia cu Simion Bardă,

105

un simplu pretext, în dosul căruia lucrau instinctele .'flexele simplei mele existenţe, care se dorea salvată. Nu mai găseam nici o scuză slăbiciunii mele. Se luptau în mine, acum, ruşinea şi cu spaima. Şi încă o noapte de insomnie trecu. Şi dimineaţa mă simţii bolnav. Organic bolnav. O migrenă cumplită, cu izbucnire de sudori reci pe frunte, mă sili să mă ridic din pat. Străbătui camera în diagonală, de vreo cîteva ori, şi, apoi, bălăbănindu-mă, larg, în toată amplitudinea dilemelor ce mă măcinau, mă întinsei iarăşi pe pat. M-am intoxicat de mine însumi. Un singur lucru m-ar scoate din marasm : dispariţia mea în neant.

In cursul dimineţii cîţiva dintre membrii improvizaţi ai noului partid au încercat să ia contact cu mine. Desigur in vederea acţiunii de organizare a noului partid. Căutau oare să ia contact cu mine după indicaţii primite de la centru ? Probabil că da : şi nu-i exclus că veneau să-mi ofere conducerea noului partid pe-o întreagă provincie. Noul partid avea oricum nevoie de numele meu. Pe motiv de boală am refuzat să primesc pe aceşti membri improvizaţi ai improvizatului partid. „Nu voi sta de vorbă cu aceste lichele", aşa-mi spuneam, mişeîndu-mi în tăcere buzele uscate. „Lichele", acesta era epitetul, ce li—1 dam pentru o faptă, de care, într-un fel sau altul, mă făcusem eu însumi vinovat.

Nu m-am mai ridicat din pat spre a mă duce, precum

promisesem vag, la masă, la familia Olteanu. Printr-o

noră de la clinică am dat o telegramă soţiei mele la Sibiu

vie de urgenţă la Cluj. Credeam că în criza morală,

prin care treceam, prezenţa ei îmi va face bine. Contactul,

dar şi acela virtual, cu cei cîţiva intelectuali, ce doreau

mă vadă, agrava însă starea. Mă simţeam bolnav şi-mi

\pnmam dorinţa să fiu lăsat în pace. Simţeam nevoia

l« a mă izola ca să-mi rezolv singur problemele de con-

ştiinţă. A mai urmat o noapte de totală insomnie.

Dimineaţa, sosi soţia mea, care, încercînd să mă liniştească, se contamina, încetul cu încetul, alternativ de agitaţia şi depresiunea mea. Cu inima strînsă, ea ceru medicilor să fiu examinat. Se descoperea oareşicare revăr­sare de uree în sînge, dar altceva nimic. Asemenea revăr­sări de sucuri inoportune în sînge am mai avut în viaţă,

108

dar fără simptome neliniştitoare. Acum acest aspect '■fiziologic îmi venea oarecum bine : puteam să mă declar 'bolnav, şi să cer un lung concediu. Un lung concediu, [pînă la sfîrşitul anului universitar, sau chiar şi mai mult.

Cîteva zile mai apoi plecam cu soţia mea din nou la Sibiu, cu intenţia de a ne îngriji de-un singur-»lucru : să ne readucem, pe-o cale oarecare, somnul, în fiinţa noastră. Vom încerca să-l ademenim cu pulberi albe, prudent dozate, sau chiar cu descîntecul autosugestiei. Izgoniserăm somnul din noi printr-o defecţiune a cugetu­lui, eu din pricina vinei de a mă fi lăsat copleşit de-o clipă de absenţă a vegherii asupra mea însumi, ea din pricina vinei de a se crede părtaşă la vina mea. Era probabil, deci, încă de atunci, că nu ne vom putea readuce somnul în casă, decît tăindu-i pîrtie printr-o reacţie do natură tot morală. La Sibiu m-am închis în casă, să-mi consum criza şi să-mi deznod conştiinţa între cei patru pereţi. Mă complăceam subt scutul boalei, căci subt pretextul acesteia puteam să mă izolez.

In val-vîrtejul zbuciumului lăuntric reveneau aceleaşi gînduri : unde am greşit ? Cum voi putea să ies din viitoarea, pe apele căreia luciditatea de-o excesivă acui­tate, cu toate că nespus de obosită, mi se învîrţea pe loc ? Intr-una din zile sosi Simion Bardă la Sibiu, pe neaşteptate. Urma să ţină în sala Teatrului local o confe-Kinţă despre programul şi rostul noului partid. Am tri-■nis-o pe Dora la conferinţă. Mai mult ca să-l poftească Re Simion pînă la noi, decît să asculte o conferinţă în \ legătură cu ceva ce alungase somnul dintre zidurile '"noastre.

Simion veni. Aflase din zvonuri, cam încurcate şi contradictorii, despre starea în care mă găseam, şi-şi făcea drum pînă la Sibiu nu atît pentru a ţine conferinţa, ci pentru a sta de vorbă cu mine. Simion îmi recunoscu chiar din primul moment al întîlnirii că noul partid n-a prea ieşit după chipul şi asemănarea aceluia despre care îmi vorbise şi pentru care îmi ceruse adeziunea. „Dar",

107

spum i(l în împrejurările actuale nu se putea f t.™ altceva Şi-a dat seama despre acest lucru de abia in cursul adunării celor cîteva sute de „burghezi", cate puneau bazele noului partid. Din punctul de vedere al atitudinii reale, ce o lua adunarea, înfiinţarea noului partid avea semnificaţia unei totale capitulări. Progra­mul stabilit nu e în stare nici măcar să camufleze jalnica realitate : noul partid care o lua la drum cu surle şi ţambale, nu era altceva, decît un loc de întîlnire, relativ comod, al tuturor burghezilor care doreau să moară ele moarte naturală. Erau chiar cuvintele lui Simion. care îc i mai şoptea pe tonul unui uşuratic şi cinic realism : ..O l-lalţi burghezi, care vor continua să rămînă în cădi partidelor istorice, vor muri de moarte nenaturală, lupta de exterminare, ce se profilează la orizont'', h t^{1 1} ocmai pe-atunci începeau să se ţină, pe ici. r

vşe, prin mahalale, dar şi la sate, adunări i viitoarelor a'egeri parlamentaro

Ude erau de obicei risipite de că' c-3 ru ciomege şi cu drugi de fi ^

lor ntare ,.istorică". Capetele '

ide ⁱ şuetă, care, după părerea h u». u

avi i drept ia '.iată.

iţia cu Simion o începeam -' 1. ' "a

ap formă nrulcomă, să-i înfăţi" v li ' "'

I-pi ⁿ ' ' că ai avut cele mai bu: ^n' _^îf

ni a ^aie să recunosc că ,

«s, ea de a adera 1 ^i

nu i 'tcord cu conţii-

mn L, luat de-un vîrtf ,'

înti „ ' nn fără capăt şi < "i¹ •

Nu po i un fel sa asimilez conşt' '\s

petrecuoo. _vi sunt că nu voi ieşi din ^ ^vr-"^r

dîndu-mi dtmisia din noul partid, la a cărui ii <*

programatică şi la a cărui organizare nu am p \\

de altfel cu nimic".

Simion părea zguduit de cele ce air/ea din parte-mi Şi .aceasta o înţelegeam după neliniştea 1 cupii-încerca prin roi lămuriri să mă reţină de 1 1 > ce in' ţionam a L'c Se -> r i înti-iin chi^ v>sdn!

103

Jul s-a născut în afară de previziunile sale, dar în şi timp îmi arăta şi riscurile unei eventuale demisii. O demisie a D-voastră în faza de organizare a partidu-li o lovitură catastrofală pentru cei ce au înfiinţat iul. Gestul D-voâstră ar putea să fie socotit ca o raţie de non-solidarizare cu mişcarea, care s"e găseşte în fruntea revoluţiei pe cale de a institui o nouă orînduire". Aşa îmi vorbi Simion. în replică i-am arătat că am cîntărit toate acestea pe toate feţele, că am învins fel nune ce aveam de învins, că mi-am şters lacrima, ce m-a orbit, că sînt împăcat cu tot ce ar putea să urmeze, şi că-l rog , să anunţe preşedinţiei noului partid demisia mea. Am ţntins lui Simion scrisoarea, ce-o alcătuisem, înainte cu Hbva ceasuri, imediat după ce luai cunoştinţă de pro-^Kţunea sa de a trece pe la mine : „Deoarece nu te iezavua, că mi-ai anunţat adeziunea la noul pari ici. r._:. v a ieşit cu totul altfel decît cel plănuit de închipuirea tră, primesc şă motivez demisia mea cu boala, caro ■mi face cu neputinţă orice participare la viaţa politică. ■ Aceasta o scriu şi în scrisoare. Personal — poţi să le araţi m adevăratul motiv : nu pot asimila conştiinţei mele — ^Kr petrecute !"

Simion Bardă a ieşit din casă cu ochii în lacrimi şi cu isiunea că va proceda potrivit dorinţei mele. Era i dată că-l mai vedeam. Căci încă în cursul lunilor rmatoare, el avea să fie trimis în străinătate în talita^l-.⁵ Ie consilier la o foarte impdrtantă legaţie a ţărti noastre, in occident.

S-a făcut că în noaptea aceea am dormit cîteva ore. am trezit, întîia oară după atîtea săptămlni, fără de ighi în coşul pieptului, fără de junghiul, care mereu mă zea de cîte ori se întîmpla să alunec spre somn. Şi team dintr-o dată să gîndesc fără încordare la atîtea l motivele ce av%seră pînă ieri darul de a-mi grăbi cnirile inimii. Imaginam fel şi fel de izbelişti, măsuri teroare fizică, de care aş fi putut să fiu atins din :tea acelora, care pentru poezia mea mistică şi metafizică , puneau în rîndul criminalilor de război sau al trădă-ilor clasei muncitoare. Toate, fără deosebire, mă lăsau nepăsător. Cît priveşte noua mea hotărîre de a ■, orice echivoc ce ar mai pluti în jurul atitudinii

109

mele „politice'', am încheiat socotelile. 'Mi-am rezolvat cu o lovitură, ce tăia nodul, problemele de etică intimă, ce mă munceau. Nici chiar simpla „existenţă" nu mă mat interesa, din moment ce am izbutit să-mi iau rămas bun de la „existenţa creatoare". Iar la aceasta renunţam, după părerea mea de-atunci, oricum : şi aşa, şi altfel. De-o existenţă creatoare nu mai speram să mă bucur vreodată, în nici un fel, nici ca membru al vreunui partid, nici * ca om în afară de orice partid. In focul problematicii intime, sau de sens general, sufletul meu s-a călit, deve­nind steril ca pămîntul ars.

*

Somnul mi-ar fi revenit, încetul cu încetul, şi cu el liniştea, dacă viaţa n-ar doza înaltele ei drame cu fapte mărunte, şi cu unele foarte meschine, de-ale locului, de-ale zilei, de-ale curţii, de-ale ceasului. Într-adevăr fapte cu totul „casnice" interveneau destul de enervant de la o vreme, ca să-mi întrerupă odihna de noapte. Proprietara casei, unde locuiam, profesoară de zoologie la un liceu de fete, se hotărî să ţină pentru găinile ei un cocoş, şi aceasta chiar subt ferestrele mele, la parter. La ceasuri fixe cocoşul mă trezea cu un strigăt ce-mi intra ca o lamă de cuţit în inimă. Pe la două noaptea somnului meu i se punea capăt, şi Doamne ! cît de binefăcător mi-ar fi fost lăudatul somn în lunile de refacere sufletească. Protestam, în fel şi chip, prin scrisori glumeţe în versuri sau prin adrese tragice trimise la etaj proprietarei : ceream desfiinţarea cocoşului. Demersurile mele rămîneau, din păcate, zadarnice ! Proprietara voia să ne silească pe această cale la mutare. De ce nu luăm drumul Universită­ţii la Cluj ? — ne întreba ea prin fata de serviciu. Ştia ca prea bine că sînt în concediu, dar se îndîrjea să-şi ţină cocoş la curte şi motiva muierişte, după o ştiinţă populară, cu aceea că, altfel, găinile nu ouă. Aducea mărturie şi părerile savantului sovietic Pavlov cu privire la rolul scoarţei cerebrale în reflexul condiţionat. Din parte-mi o asiguram că, după modestele mele cunoştinţe de fiziologie animală, găinile ouă şi fără cocoş. Nu ■ cum mi-o fi răstălmăcit spusele, dar după vreo cîteva zile auzeam din oraş că doamna profesoară s-a plîns in anume cercuri că i-am adus injurii comparînd-o cu o

110

găină. Lansat, cu multă bunăvoinţă, din acelaşi izvor, pornise să circule prin oraş zvonul că boala de care sufeream ar fi o gravă „psihoză". Şi zvonul se răspîndea în cele mai deşănţate versiuni, luînd proporţii tot mai spectaculoase, pe toată întinderea ţării. Confraţi întru ale literaturii născoceau la Bucureşti altele : că vizitatori­lor ocazionali le-aş cere închinare ca o întrupare aievea a sfîntului duh ! Eu, care de luni de zile nu mai acceptam vizita nimănui. — Zvonuri că, după ce mi-am ars Joate manuscrisele, m-aş fi sinucis, umblau din gurS în gură cînd numai în oraş, cînd prin ţară. Rude mai apropiate savi mai depărtate, veneau din alte localităţi să se intere­seze de starea mea. In asemenea condiţii nu totdeauna lipsite de umor, îmi refăceam totuşi temeliile somnului, pregătind, pe temeiul unui material mai de mult cules, cursuri universitare, pe care nu aveam totuşi certitudinea de a le mai ţine vreodată. Intermitent mai aflam din oraş şi alte veşti cu privire la interesul obştesc ce mi se purta. Astfel, odată mi se spuse că nişte preoţi, pro­fesori de teologie, au ţinut în taină, fără a fi rugaţi de cineva, o slujbă pentru însănătoşirea mea. Ingînam .în ■ sinea mea că o atare slujbă nu poate să strice nimănui, nici mie, nici celor ce o făceau. Altă dată a bătut la uşa noastră trimisul unei întreprinderi de pompe funeb care-şi oferea serviciile. Se zvonise încă o dată că aş ii

decedat.

Sosea deci clipa să dezmint, prin simpla mea apariţie pe străzile Sibiului, toate aceste basme. întrs-o zi de .început de primăvară, de-o căldură intempestivă, hotărîi Hă ies din izolarea, ce mi-o impusesem. Cînd m-am pre-Kpntat la liceul frecventat de fiică-mea, spre a cere unele ■feformaţii cu privire la situaţia ei şcolară, am simţit Brin birourile liceului o forfotă, şoapte, mirare, priviri curioase, dar şi surîsuri bucuroase la vederea unui om care a murit şi a înviat. Unei profesoare cunoscute, care venea fericită spre mine, spre a-mi spune un cuvînt de bune urări, i-am zis : „Vedeţi, cam aşa arată, în veston de primăvară şi fără pardesiu, o întrupare a sfîntului duh. înălţimea 1 m. 83, greutatea 76 kg". Profesoara îmi lua mîna între palmele ei. îmi primea gluma cu o respiraţie de uşurare, se uita lung la mine, şi parcă nu-i venea să creadă că mă vede, cum mă vedea,

111