■■■ eveniment Contemporanul · 125

■■■ eveniment

Contemporanul · 125

Nicolae Breban

Contemporanul la 125 de ani
O revista literara este ca un steag al literaturii  – dar si al natiunii! – care flutura mai ales in momente de primejdie, furtuna sau adanca desnadejde. Atunci toate privirile si uneori si sperantele se intorc spre ea, scriitorii, ei insisi, firi atat de „ciudate” si orgolioase, isi gasesc ca prin minune o coeziune ce anunta fapte mari si sperie pe tiranii vremelnici, natiunea „tresalta” si apar, ca prin miracol, mari nume, de care rad burjuii si belferii, un Heliade, Maiorescu, Arone Pumnul, Iosif Vulcan, un tinerel pe nume Goga ce scoate o foaie la Budapesta, in 1905, si altii, si altii, niste „zanateci si nebuni” ce viseaza o tara si o unire, un spirit national si o patrie a limbii, in indiferenta boierilor care-si disputa privilegii si a puterilor mari din preajma care fac aliante peste capetele noastre de parca am fi fum si parte a reliefului ce li se cuvine pe drept. Apoi, inca o data Maiorescu si cativa boieri luminati, un Negruzzi, Carp si Pogor care scot o foaie si fac un cenaclu unde se pune prima piatra de altar a unei viitoare mari literaturi; si, infrigurati, sosesc in jurul ei cativa „originali”, din buzunarele dubioaselor lor surtuce curgandu-le foi mazgalite – viitoare abecedare ale mintilor romanesti, un „hatru”, nesigur de sine dar sarcastic cu vorbele, Creanga, un tinerel cu fata osoasa si ochii sclipitori, arogant, care il uimeste pe „profesor” cu un vers ciudat intr-o poema, altfel conventionala – „Ideal pierdut in noaptea unei lumi ce nu mai este...”, ca si un ciudat vizitator, tot la Iasi si la  Viata Romaneasca, acum „tinuta” de un domn armean pe numele sau Garabet, un greculus despre care se spune ca tine un birt unde artistii beau pe gratis, care scria nuvele si piese de teatru, dar care va veni si cu baietelul lui, pe nume Matei, care, el insusi scria poezii numite Pajere. Ibraileanu care, se spunea, putea vorbi o noapte intreaga despre rochia de bal a Anei Karenina, drept judecator si prieten al acelei falange literare, care, prima, il va urca pe umerii ei pe Eminescu: un Vlahuta, St. O. Iosif sau Cosbuc creand astfel un prim mare ax al culturii „naive si sentimentale“, dupa asprii, doctii, D.Cantemir, fratii Hurmuzachi, Xenopol, Hasdeu.

Azi, inca o data, unii „belferi” sau „noi boieri” se pare ca nu mai au nevoie de aceste „drapele nationale” in jurul carora s-au strans la Bucuresti, Iasi, Sibiu sau Oradea creatorii limbii de azi nationale, inghetand-o in opere durabile si daruind unei populatii de pe ambele versante ale Carpatilor certitudinea ca este, ca a fost si ca radacinile sale adevarate si afunde sunt in spirit; deoarece stejarii culturii nu se nasc nici pe nisip si nici aiurea, ci aici, pe pamantul care a supt si a primit, cum zice Goga, patimirea noastra de veacuri! Contemporanul lui Dobrogeanu Gherea si Sofia Nadejde, ca si al altor spirite „de stanga”, marxisti avant l’heure, preocupati de „probleme sociale”, salutati de Marx insusi a avut, atunci, in contra-ponderea Junimii si a Convorbirilor literare momentul sau de glorie si de interes. Dupa al doilea razboi, George Ivascu, care colaborase inainte la Iasi la Jurnalul literar al lui Calinescu, a facut din aceasta foaie o prestigioasa tribuna a culturii si stiintei, in limitele inguste ale stalinismului si post-stalinismului romanesc.

Eu am preluat in Aprilie’90 Contemporanul, ruinat binisor de ultimii ani ai dictaturii, i-am adaugat sub-titlul Ideea europeana spre a marca directia revistei care a fost timp de cateva decenii si a mea si a generatiei mele – modelul artei si literaturii Apusene!, si am propus o revista sobra, de studii si ample fragmente filosofice si literare, opusa ca formula revistelor tip magazin, mai gustate de tineri si de veleitari. Oarecum in spiritul Vietii romanesti, a prestigioasei reviste Die Zeit de la Hamburg. Fara sa ma si sa ne sperie interesul atatat al lectorilor anilor de imediat dupa revolutie pentru „actualitate”, anecdotica sau politica de zi cu zi. O forma a „inactualitatii” decise, consecvente, asa cum o fac si in textele mele ample, convins ca literatura, ca si intreaga cultura nationala, trebuie sa-si urmeze traditia, in formele ei cele mai inalte si clasice, dupa modelele care ne-au format, franceze, italiene, germane sau ruse. Am oferit unor tineri talentati si inimosi, care m-au convins, inca inainte de ’89, de credinta lor in literatura si in propriul lor talent, si unii dintre ei, desi rupti de ispitele noi ale politicii si jurnalismului, m-au urmat – un Traian T. Cosovei, Ioan Grosan, Ioan Buduca, Victor Scoradet, Florin Sicoie, care, alaturi de inimosul si extrem de competentul grafician si pictor, Mircea Dumitrescu – pe care, glumind, spun ca l-am „mostenit” de la „atelierul” mesterului Nichita Stanescu – si de „mister Contemporanul”, alias Calin Caliman, redutabil cronicar decenii la rand si sustinator al mereu suferindei cinematografii romanesti. Criticul si istoricul literar Henri Zalis, profesorul G. G. Constandache care a trecut in revista, cativa ani buni, marile scoli de filosofie si corifeii lor despre care nu s-a putut vorbi in Romania culturii o jumatate de veac. Adrian Mihalache, spirit viu si fermecator, eseist de marca si, last but not least, poetul si trubadurul Augustin Fratila, care, dupa cativa ani de Contemporanul. Ideea europeana, a creat la prestigioasa editura All unde se afla si azi ca director, o colectie puternica de texte semnate de scriitorii romani contemporani – stiind el, ca si, din pacate, putini alti editori, ca o editura devine cu adevarat o insitutie prestigioasa nationala cand scoate de sub tipar in primul rand carti de scriitori vii, poeti, prozatori, critici si istorici literari, dar si sociologi sau filosofi, eseisti de toate tendintele, psihologi si istorici, sustinand si creand astfel o scoala nationala si vie de atitudine si gand! Mai ales azi, cand statul a parasit, financiar vorbind, literatura si scriitorii ei vii si morti sub pretextul unui foarte ciudat „liberalism”, pe care-l punem intre ghilimele deoarece e o proasta copie dupa liberalismul statelor apusene, care, desi se bucura de un formidabil si maret imperialism cultural, nu contenesc, articulatiile administratiei in primul rand, sa sprijine limba si spiritul care au facut posibile ceea ce numim cultura si modelul francez, englez, german, spaniol, rus sau italian.

In decursul celor vreo 15 ani am oferit conducerea si responsabilitatea revistei unor tineri inimosi si promitatori, doritor ca generatiile „ce vin” sa continue ceea ce noi, generatia saizeci, indraznisem in vremuri mai dificile. Prozatorului Florin Sicoie, romancierului Catalin Tarlea si, in ultimii ani, poetei Aura Christi. Poeta cu puternice efluvii lirice, care „indrazneste” de a reveni la prozodia si regulile artei clasice, azi, cand in Romania si aiurea poetii scriu, chiar si cu talent, de parca ar fi uitat marea si prestigioasa traditie si tehnica a liricii europene, sub pretextul post-modernismului ce pare a intuneca nu putine minti, parand a le „libera”. Excelenta eseista, romanciera de mari ambitii tematice, Aura Christi, impreuna cu fratele ei, Andrei Potlog, sosit si el din provincia suferintelor romanesti, Basarabia, au avut, de vreo cinci ani, curajul nebun si inimos de a infiinta o Editura – Ideea Europeana –, sprijinind si revista noastra si convingandu-ma si pe mine de a nu o abandona, obosit de un dispret afisat cu un snobism stangaci, provincial, al unor colegi care vor sa ne dea lectii de management cultural si de post-modernism, uitand ca Breban a fost printre primii care, in anii ‘70 inca, in cateva romane, a lansat germenii acestui curent din care unii vor sa faca o moda absoluta, de un fanatism usor comic. Ei bine, cu toate acestea, noi, cei cativa – si nu suntem putini, inca o data! – credem intr-o renastere a interesului pentru geniul national; ele, acele spirite exista si creeaza in Bucuresti si in marile capitale ale provinciei, excelente reviste literare, care nu rareori, apar prin jertfe personale, de timp, bani si chiar de carti nescrise! – continuam utopia noastra, ii asteptam pe tineri sa navaleasca pe culoarele modestelor noastre reviste – cum faceam noi, in prima noastra tinerete! –, ii ascultam cu atentie pe poeti, controversam cu putinii critici care „mai citesc”, ne suparam uneori pe comentariile adesea grosolane ale unor alti tineri, ascunsi sub pulpana ziarelor de tiraj si care, vioi si usurel inculti, ne dau lectii, strecurand si cate un nume american, asa cum in anii stalinismului, erau numele „mari” sovietice care voiau sa ne dea lectii, ba, mai suportam si atacurile brutale ale unor gazetari „de frunte”, care, cu o dezinvoltura mitocaneasca il „ataca” pe Calinescu, si, printre altele, propun nici mai mult-nici mai putin decat sa punem pe foc opera celui mai mare poet roman – si unul dintre cei mai mari europeni! – dupa razboi: Nichita Stanescu! Ciudatenii, nu-i asa, ca si vremea pe care o traim, o vreme a libertatii, cert, visata de noi si coborata se pare cu oarecare bruschete, deoarece, iata, ne gaseste nepregatiti de a o gera, aceasta libertate si de a o folosi in scopurile si cu mijloacele adecvate unei reale normalizari, ale unei redresari nationale in economie, administratie, politica. Unii, chiar si scriitori sau simpatizanti ai lor se intreaba daca mai e nevoie de reviste literare? Da, raspundem noi si o dovada ca este asa este existenta acestora ca si faptul ca atatea zeci si sute de spirite harnice si competente lucreaza la izvodirea lor. De parca am trai un alt moment de... furtuna, primejdie, criza sau, mai stii – o alta si tenace clipa a unei alte mari uniri nationale. O unire a spiritelor, o amintire vie si luptatoare a stramosilor natiei, limbii si literaturii, artelor si stiintelor, o unire reala a unei credinte vii intr-o Romanie de maine – si inca de maine dimineata! –, alta decat cea pe care o innegresc unele ziare streine sau unii Romani, dezamagiti prea iute, de-aiurea. Deoarece, revenind mereu pe pamantul acesta, marturisim si prin aceasta slujirea unei mari literaturi, care a fost, este si trebuie sa fie cea romaneasca! Multumind celor care ne citesc, care cred in idealurile care ne anima, si carora le uram sa nu-si piarda in nici un fel speranta, in cultura vie si in soarta natiunii.

Ora noastra, o credem, se apropie!