■■■ eveniment Contemporanul · 125

Olimpiu Nusfelean

Contemporanul ca o istorie

Este uimitor cum o revista, care ambitioneaza intotdeauna sa se mentina in cea mai clara actualitate, care da spiritualitate actualitatii, devine istorie. Si in acelasi timp iese mereu din chingile istoriei. Straduindu-se sa se mentina in suflul timpului imediat, sa dea suflu timpului, zdruncinata de hartoapele drumului, se incarca de experienta, de cresteri, de traditie. Nu-ti vine sa crezi ca revista Contemporanul a devenit o troica trasa prin orizonturile spiritualitatii romanesti de bidiviii inaripati ai trei secole. Trei secole care aduna atatea minti luminate, atatea condeie diverse care si-au asternut cuvintele de invatatura si de frumusete in pagina tiparita. Incerc sa-mi imaginez paginile revistei tiparite de-a lungul timpului intinse intr-un „camp tiparit”, cu un relief seducator, din care nu lipsesc, desigur, locurile obscure, dar in care gasesti locuri izbavitoare, si, mai ales, acel fluviu de idei ajunse in cele din urma convergente ce iriga devenirea unui popor.

Am aflat mai intai de Contemporanul dintr-un manual de liceu – o informatie terna, care nu prea ma prindea – apoi din evocarea colorata si cam sarcastica a lui G. Calinescu din Istoria… sa, am citit o vreme un Contemporanul eterogen, inegal, dar atractiv, caci consacra mereu literatura printre domeniile de mare interes ale tarii, m-am legat oarecum sufleteste cand, intr-un articol generic, Laurentiu Ulici mi-a pomenit debutul printre cele meritorii ale unui anumit an, ca mai tarziu sa devin un colaborator constant al revistei, cu poezie, proza sau eseu, dupa ce Nicolae Breban, ajuns la Bistrita, s-a aratat interesat sa ma publice acum cand provincia se dizolva in orizontul Internetului.

Pentru un scriitor, o revista este importanta prin spatiul tipografic oferit, dar, mai ales, prin autoritatea programului urmat – declarat sau nu –, a redactiei, a exigentei fata de textul dat cititorului. In noua formula, Contemporanul – ideea europeana, chiar daca mai mult subzista decat exista – datorita situatiei financiare, a mecanismelor de difuzare precare ce afecteaza revistele literare –, este o revista care isi construieste autoritatea din reflectarea spiritualitatii europene in ceea ce aceasta are esential, din anvergura literara a directorului ei, romancierul Nicolae Breban (pe care, insa, l-am astepta mai implicat in construirea sumarului), a unor condeie scriitoricesti care tin viu interesul pentru pagina scrisa, din atragerea unor colaboratori de varste si experiente literare diferite, din, in cele din urma, lupta constanta pentru revista si editura a Aurei Christi.

Contemporanul. Ideea europeana e, poate, mai putin o echipa, mai putin un program explicit, dar este o atitudine, un centru de interes sau de referinta intretinut tacit, cat si dovada ca marile ambitii literare pot sa existe si sa dainuie, ca literatura se poate transforma in istorie de calitate si ca, din aceasta istorie, revine mereu si ne incita pe caile-i inconfundabile. Fie ca, la aceasta venerabila varsta, Contemporanul sa nu fie decat un flacau voinic, care sa aiba puterea sa dainuie mult si bine, contemporan cu alte si alte secole, a caror spiritualitate sa o oglindeasca profund si glorios, ca un lac limpede si adanc al inaltimilor nepieritoare!

Anca Pedvis

Reflexii pe marginea unei comemorari

Nu putine sunt, in economia sufletului meu, castigurile de pe urma exilului. Cel mai important, mi se pare a fi detasarea de tirania egoului care-si reclama posesiunile in timp si spatiu, cu ferocitate. Acasa, egoului ii e bine. Acceptarea sau rejectia de catre ceilalti, importanta sau lipsa de importanta sociala, sunt inca cuantificabile, manipulabile, reversibile. Ele definesc si masoara prin raportarea la un context familiar. Si aceasta raportare constituie insasi masa identitatii noastre.

Intre straini, cel putin pentru o vreme, individul e redus la un anonimat vecin cu neantul. Istoria sa personala, oricare va fi fost ea, atarna ca o piele moarta, pe care, tot incercand s-o umple, constata ca i-a ramas mica. In final, pe masura mintii si puterilor sale, el trebuie sa-si teasa o piele noua, care sa-l acopere fara sa plezneasca pe la incheieturi. Este un proces alchimic, care forteaza transmutarea unei substante impure, grele – in cazul acesta orgoliile, simtul de proprietate, egocentrismul – in substante mai usoare, cum ar fi situarea sensibila a sinelui fata de necuprins, relativizarea egoului, altruismul si impacarea cu propriul destin.

Numai ca, in vapaia retortei mai pier si alte substante pretioase si irecuperabile. Dintre ele, cele mai importante mi se par a fi traditia si continuitatea.

Traditia – secretata timp de secole, de porii si glandele unei comunitati – in absenta acesteia, risca sa sece. Afluenta si vitalitatea ei nu depind de individ, decat in masura in care acesta ramane strans legat de contextul sau originar, care le alimenteaza, sustine si legitimeaza, zi de zi, luna de luna, an de an, secol de secol. Fara acel context, chiar repetate cu obstinatie, gesturile traditionale, sacre candva, devin gesticulatii.

Cat despre continuitate, exilatul se va raporta intotdeauna la momentul de fractura al plecarii de acasa. Viata sa va fi pururi scindata intre “inainte” si “dupa”, fara ca acestea doua sa aiba prea multe in comun.

Dar, cum natura are oroare de vid, alte gesturi si alte moravuri se impun, mai mult sau mai putin insidios. Treptat, fiinta hibrida a exilatului e mestecata de falcile uriase ale existentei si transformata. Traditia care-i irigase candva identitatea, devine un element exotic in mitologia personala a urmasilor sai, a caror asimilare va fi totala, cu numai o generatie mai tarziu.

Cu totul altfel stau lucrurile in ce priveste soarta unei comunitati. Pentru o comunitate, traditia si continuitatea constituie insesi functiunile ample, tonice, vitale, care i-au dat nastere si o mentin. Chircirea sau uscarea frecventa a unor organe si membre din trupul ei, o vor destabiliza, facand-o vulnerabila la tot felul de influente de import si mode efemere. In absenta unei traditii solide - care sa remodeleze influentele dupa chipul si asemanarea ei, dotandu-le cu particularitate si inventie - acestea nu vor fi decat niste excrescente grotesti pe trupul comunitatii.

Aceste reflexii, pe alocuri involuntar amare, mi-au fost prilejuite de comemorarea a 125 de ani de la nasterea Contemporanului, eveniment cu atat mai remarcabil cu cat acesti ani s+au scurs intr-un spatiu ca al nostru, aflat la rascrucea tuturor vanturilor si a carui vitalitate a fost constant sabotata de o istorie ingrata.

In ce ma priveste, am o relatie de suflet cu revista Contemporanul. Ea a gazduit toata suflarea de aur a culturii romanesti, in timpul tineretii mele, de la Tudor Arghezi, la Tudor Vianu, la Nichita Stanescu, Alexandru Paleologu, Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, St. Aug. Doinas si multi, multi altii, de aceeasi inalta statura. Apoi, cum as putea sa uit ca in paginile ei mi-au aparut primele versuri si ca astfel a inceput prietenia mea de-o viata cu marele poet si asprul, dreptul judecator de poezie care a fost Geo Dumitrescu? Nu vreau sa fac din Contemporanul un soi de talisman personal, dar sunt sigura ca istoria fiecarui scriitor care a debutat in paginile lui, are o incarcatura emotionala similara.

In sfarsit, incepand din 1990 - condus de romancierul si ganditorul de exceptie care este Nicolae Breban, avand-o la dreapta sa pe brava si pasionata Aura Christi si competentul lor colectiv de redactie - “Contemporanul - ideea europeana” a continuat sa ne aduca, saptamanal si apoi lunar, tot ce e mai bun in cultura nationala si universala: scriitori, savanti, pictori, muzicieni, clasici, contemporani si in devenire, rusi, nemti, sarbi, albanezi, evrei, moldoveni, basarabeni, francezi, americani, exilati sau nu - intr-o desavarsita egalitate de spirit si avand un singur criteriu de selectie: calitatea operei lor.

Am sa mai spun un singur lucru: Contemporanul apare lunar prin munca titanica si pasionata a colectivului sau si prin efortul generos al colaboratorilor sai permanenti, care scriu pentru revista fara nici un fel de retributie. Este un fapt deosebit de miscator in lumea de un materialism feroce, in care traim astazi.

In fine, pentru noi toþi, cei plecati, cei ramasi si cei in tranzit, Contemporanul inseamna traditie si continuitate. Ma bucur sa pot spune ca, din punct de vedere al traditiei, Contemporanul este batran. Pentru ca din punct de vedere al continuitatii, el este tanar: el renaste in fiecare luna. De douasprezece ori pe an.

Multi inainte!