* la mormântul lui aron pumnul

Cum negustorii din Constantinopol

Întind în piaţă diferite mărfuri,

Să ieie ochii la efenzi şi popol,

Astfel la clăi de vorbe eu fac vârfuri

De rime splendizi, să le dau de trampe,

Sumut o lume s-astfel ochii lor fur.
Dactilu-i cât, trocheele sunt stambe,

Şi-i diamant peonul, îndrăzneţul.

Dar astăzi, cititori, eu vă vând iambe.
Şi mare n-o să vi se pară preţul:

Nu bani vă cer, ci vremea şi auzul.

Aprinde-ţi pipa şi aşază-ţi jeţul
La gura sobei cum o cere uzul ;

Citeşte cartea ce îţi cade-n mână

Şi vezi de nu-i mărgăritar hurmuzul
Ce-n mână-l ai de-acum o săptămână.

* ÎN CĂUTAREA ŞEHERAZADEI

În mări de nord; în hale lungi şi sure

M-am coborât şi am ciocnit cu zeii,

Atârnând arfa-n vecinica pădure.

M-am îndulcit cu, patima femeii,

În stele i-am topit aurul din plete,

În poale-am scuturat piatra cameii,
Din ochi i-am sărutat priviri şirete,

De-umeri-i rezemat am râs cu dânsa

Şi-am potolit din gură-i lunga sete
De-amor. Apoi m-am dus - ea plâns-a,

Mi-a deschis marea porţile-i albastre

Şi Nordul frig durere-mi caldă stins-a
M-am dus spre sud - und-insule ca glastre

Gigantici se ridic din sfânta mare,

C-oştiri de flori, semănături de astre.
Şi şi-a îmflat eterna mea cântare

Aripele de pară-n cer pornite

Pân-am pierdut pământu-n depărtare,
De unde-albastre scândure-s unite.

De gânduri negre-i grea antica-mi navă:

Nu ştiu pe vane căi-s ori menite?
Viaţa mea-i ca lanul de otavă:

E şeasă făr-adânc şi înălţime.

Vulcanul mort şi-a stins eterna lavă
Dar ah, ce văd? E vis? O-ntunecime

Ridică colţi înalţi din frânta mare.

Cine îmi spune ce minune-i? Nime?
Din ce în ce un rai în depărtare

Se desfăşoară dintre stânci trunchiete,

Plesnite lin de undele amare.
Munţii înalţi la cer străbat, se vede;

Văi cu izvoare s-adâncese sub soare

Şi dealuri mari păduri înalţă-n spete:
E Orientul. Codrii cu grandoare,

Cu vârfii nalţi vor norii să-i disfeţe.

Cetăţi prin ei îşi pierd a lor splendoare.
Prin codrii lui, prin şesurile creţe,

De-a vântului suflare-mbălsămată,

Pin munţii-n nori şi pin pustii măreţe,
Urbile-antice strălucind s-arată

Şi albe par şi mitice - cu basme

Urieşeşti e ţara presărată.
Şi norii spânzură pe cer, fantasme

De foc şi aur ce-n oştiri se-nşiră,

Codrii se plâng şi marea doarme-n spasme.
Ajung la ţărm - se-ndoaie ca o liră

Cu valuri instrunită-n lunge rânduri,

Un mic liman, ce raze blând respiră.
Corabiei apusene grea de gânduri

Sinistre - eu pe valuri îi dau drumul,

Frântă de stânci se risipeşte-n scânduri.
Ce întâlnesc întâi pe ţărm e-un tumul ­-

Proroc prea singur al vieţei umane,

Tu eşti cenuşa iară viaţa-i fumul.
Nu crede însă că în doruri vane

Caut norocul spre-a te-afla pe tine,

Noroc lumesc - zâmbiri aeriane !
Las pe-alţii să zidească din ruine

Zidiri de-o zi pe răbdătoarea spată

A vechiului pămînt, ce nu-s de mine.
În furnicarii din Apus ei toată

Viaţa-şi fac doruri vane, nebune,

Nu ştiu că-n lume nu-i ceea ce cată.
Ei caut adevăr - găsesc minciune.

Neam vine şi neam trece - toţi se-nşală.

Eu adevăr nu cat - ci-nţelepciune.
Căci mintea cea de-nţelepciune goală,

Oricât de multe adevăruri ştire-ar

Îzvor de amărâre-i şi de boală.
În ladă aur oricât grămădire-ar

­Cu aur nu se stinge-n veci amarul

Şi Pace numa-n inimă-i găsire-ar.
Uşor trage prezentul la cântarul

Înţelepciunii... Şi ea-i fericirea.

Cu-a răsăritului averi samarul
Eu mi-1 încarc, cu-a lui gândiri - gândirea.

Eu pasu-ndrept colo înspre cărunţii,

Gigantici muri ce-n câmpi îi sădi firea.
Din codri-adânci, ce înmormântă munţii,

Ce-abia şi-arăt al lor cap în ninsoare,

Urcând în negre stânci diadema frunţii,
Pin -sir, de cedri, palmi nălţaţi în soare,

Prin lunci de dafin, pe-unde cresc măslinii

Smochini, ş-aţiu pe verzi cărări în floare.
Din prund înalţă trunchii lor arinii

În lunce risipiţi sub stânci ce pică

Izvoare sar, prin muşchii rădăcinii.
Pin mândrele grădini în cer ridică

Saraiuri albe cupole de aur

Cu sori pare plouată urbea-antică .
Şi risipite prin dumbrăvi de laur

Stau casele-albe, azile liniştite.

Pe porţi sunt stihuri scrise-n limbi de maur
Iar căile-s cu mamură podite

Şi fără punţi sunt sfintele dumbrave.

Pe scări înalte flori de foc sădite.
Pe scări culcate fete albe, suave­

Părui cel negru-l piaptănă în soare,

Ori visătoare stau de-amor bolnave.
Ah!, e cetatea cea strălucitoare

Unde-npăratul Indiei reşade:

Un soare însuşi este el sub soare:
Nevasta lui e-acea Şeherazade;

De-nţelepciune plină şi frumseţe

Ş-a o privi doar soarelui se cade.
Într-un sarai cu cupola rotundă,

Pe scări ele marmură îmi urc piciorul,

Pe stâlpi; înalţi las, umbra să pătrundă,
Sub bolta porţii calc de flori covorul-

Cărare-i el prin de-aur nalte glastre

În ele crinii mari întrec ivorul.
Pe murii albi marmorei s-urc pilastre,

Ce netezi, roşi, oglinde de purpură,

Reflectă: frunze verzi şi flori albastre.
Un miros răcoros simţirea-mi fură.

Deschisă, lin e uşa unei sale

Şi noi minuni uimiţii ochi văzură.
Cu umbre moi a gândurilor sale

Un pictor a-nflorit plafondul, murii,

Cu chipuri zvelte, basme-orientale.
Pe perini lungi culcate-s hurii -

Şi din căţui de-argint copăr miroase

Cu fum albastru formele picturii.
De roşă catifea cu fir de aur trase

Se nalţă într-un baldachin perdele,

Umbrind un pat cu perini de mătase
Pe acel pat, un tron cusut cu stele,

Stă inşirând mărgăritare-n poale

Regina cea-nţeleaptă. - Dintre ele
Picioare de zăpadă, mici şi goale,

Ea-ntinde surâzând ca-n vis pe-un scaun

De vişinie catifea şi moale.
Dureri şi ani, şi toate îmi disdaun

Aceste vise-aievea la vedere:

Mă mir cum în Olimp se mir-un faun.
Frumoasă e în visu-i de plăcere,

Cu faţa albă ea lumină sale

Şi ochii ei izvoară de mistere,
Mari şi adânci tăiaţi-s ca migdala

Şi-n păru-i negru corpu-i de zăpadă

E cufundat - o virgină Itală.
Cine-ar vedea făr-în genunchi să cadă?

Am genuncheat. - Eu am ştiut, străine,

Că ai să vii - a dorurilor pradă ­
Ca să m-asculţi şi să duci de la mine

A-nţelepciunii ş-a frumuseţii floare,

Să luminezi gândirile din tine.
Eu am ştiut - profetă vrăjitoare

­S-atrag cu-a tainelor şi-a basmei rază

Poeţi cu inimi ceruri-doritoare.
Ridică-te şi vino de te-aşază.

Ici, lângă mine, sui pe perna asta...

Cu braţu-i gol şi alb ea o-nfoiază.
Am ascultat... M-am răzimat cu coasta

De dulci gătite perini - iar genunchiul

Plecat... c-adoratori din vremea foastă.
[1874]
* O, ADEVĂR SUBLIME...
O, adevăr sublime - o, tinichea şi paie!

O, poezie mândră - o, buiguit nerod!

Istorie spirată - minciună şi bătaie,

Amor ceresc şi dulce - a mucoşilor plod.

O, om, oglind-a lumei cu capul şui şi sec,

Cu creierul ca ceata, cu coaste cie berbec,

Stăpân pe-a ta gândire - cum eşti p-instinct stăpân ­

Se vede când femeia goleşte al ei sân.

Cind poala ş-o ardică, de pulpa-i vezi, stăpâne,

Tu nu surâzi cu râsul cel lacom şi murdar,

Tu nu eşti ca un taur şi nu eşti ca un câne,

Ce umil dă din coadă căţelei lui cu har.

Tu eşti gelos - ferit-a... cucoşii doar şi vierii

Au numai obiceiul de-a se lupta-n duel.

Tu nu ai patimi scumpe şi lacrima muierii

Nu mişcă al tău suflet, nu-ntunecă de fel.

Eşti bun cu ai tăi semeni, nu c-alte animale.

Tu îi iubeşti atâta încât îi strângi de gât...

Şi-i faci s-admire geniul - sunarea unei oale ­

Şi limba ta de flacări şi plină de urât.

Istoria omenirei cu regi de poezie,

Cu regii de războaie e ca şi un poem;

Dar totuşi rog divina ca depărcior rămâie

De corpul meu nevrednic - nu-mi vine la cherem.

Cugetători ai lumei! o, împuţiţi eterul

Cu sis teme înalte, puneţi-le-n săltar.

O ladă este lumea cu vechi buclucuri - ceriul

De stele şi comedii vă este un hămbar.

Preoţi cu crucea-n frunte, visternici de mistere,

Voi sunteţi sarea lumei, formaţi inima ei.

E rău numai că ziua staţi pe mâncat şi bere

Şi sara pe minciune şi noaptea pe femei.

O, drăngăniţi pe gânduri voi, muzici; voi, sculptor,

Îmi pipăiţi cu mâna un corp tremurător;

Şi, voi, artişti dramatici, strâmbaţi-vă la lună,

Pictori, eternitatea v-aşteaptă c-o cunună.

Tu, timp, nu poţi cununa în degete s-o sfermi

Căci zugrăvir-atâta de bine saci de viermi.

O, regi, ce puşi pe tronuri de Dumnezeu sunteţi,

Vă plătiţi balerine şi ţiitori s-aveţi,

O, diplomaţi cu graiul politicos şi sec,

Lumea cea pingelită o duceţi de urechi.

Îmi place axiomul cel tacit, fiinţi spurcate:

Popoarele există spre a fi înşelate.

* NAPOLEON
Cerul bolnav d-astrele lui rănit fu,

Semne numai mari ale vremei gloriei,

Leagăn tu avut-ai stâncile mării-n

Corsica gravă.

Şi în jurul vieţii tale-ncepute

Negru-oceanul mişcă lumile de valuri,

Arătând duios puterile, geniul

Singurătăţii.

Dai oceanul, ce singur de o mie de evi e,

El a fost proorocul căilor tale,

Numai cu dânsul în viaţă samăn avut-ai,

O, imperator !

Trist, adânc, gânditor, dar trist prin tine,

Fără păsare de a lumii lacrimi ori doruri,

Indiferentă stai, nemişcată şi mare,

Frunte de marmot.

N-ai admirat nimica în scurta ta viaţă,

Nu piramidele vechi în jurul cărora

Te-au văzut renviat din noaptea veciei

Jupiter Ammon.

Nu, de-a Nordului mari pustii de zăpadă,

Unde purtat de vânt prin ruine de gheaţă

Tu auzişi strigarea nebună de secoIi

Mândrului Odin!

Peste pământ ai mişcat a popoarelor valuri,

Mândru, bătrînul titan în încunjur de soare

Poartă războaiele tale ca pete pe manta-i

Şi-a ta cenuşă.

Nu te-a mirat nimica... Doară ca zeii

Singur tu te-ai mirat de tine, o Cezar,

Până când trezit din mirarea adâncă

Te-ai văzut singur.

Şi din nou privit-ai atunci în oglinda-ţi,

În oceanul bătrân ce îşi mişcă-a lui apă,

Furia lui îndrăzneaţă, puternică, mare indiferentă.

Ai murit tu ? Lumea şi astăzi n-o crede

Înfăşurat în mant-ai coborât piedestalul

Ş-amestecat în popor l-au mişcat cu putere

Ochii-ţi imobili.
Apoi sătul de icoana-ţi de tine singur,

Te-ai reurcat pe scări de marmură albă,

Ai resuit piedestal-ul şi iarăşi imobil

Stai printre secoli.

[1874]