— Nimic — răspunse cineva din grup —

Prima reacţie i-a fost să creadă că erau morţi, năluci care populau clădirea. Mai apoi, cu ajutorul cărţilor şi din proprie experienţă, şi-a dat seama că, în afara câtorva spirite care-şi părăsiseră definitiv trupul şi rătăceau pe-acolo, erau printre ele mulţi inşi la fel de vii ca şi ea — care foloseau tehnica ieşirii din trup sau care nu erau conştienţi de ceea ce se întâmpla, pentru că, în cine ce ştie colţ de lume, dormeau profund, în timp ce spiritele lor rătăceau libere prin lume.

Azi, având loc ultima sa călătorie astrală cu ajutorul insulinei şi cum vizitase cabinetul doctorului Igor şi ştia că era gata să-i facă externarea, se hotărâ să se plimbe prin Villete. Din clipa în care avea să treacă pragul porţii de ieşire, n-avea să se mai întoarcă niciodată acolo, nici măcar cu spiritul, aşa că voia să-şi ia rămas-bun acuma.

Să-şi ia rămas-bun. Aceasta era partea cea mai dificilă: o dată aflat într-un azil psihiatric, te obişnuieşti cu o libertate care există în lumea nebuniei, şi sfârşeşti prin a te vicia. Nu mai trebuie să-ţi asumi responsabilităţi, să lupţi pentru pâinea zilnică, să ai grijă de lucruri repetitive şi detestate; poţi rămâne ceasuri întregi privind un tablou sau făcându-ţi planurile cele mai absurde cu putinţă. Totul este tolerabil, fiindcă, la urma urmelor, eşti bolnav mintal. Cum avusese ea însăşi prilejul de a constata pe propria-i piele, cea mai mare parte dintre pacienţi prezintă o ameliorare considerabilă de îndată ce păşesc într-un ospiciu: nu mai sunt nevoiţi să-şi ascundă simptomele, iar ambianţa „familiară” îi ajută să-şi accepte propriile nevroze şi psihoze.

La început, Zedka fusese fascinată de Villete şi ajunsese chiar să se gândească, după vindecare, să facă parte din Frăţie. A înţeles însă că, dacă era prudentă, putea face şi afară tot ce-i plăcea, atâta timp cât făcea faţă provocărilor vieţii de toate zilele. Era suficient, cum spusese cineva, să-şi menţină nebunia sub control. Putea să plângă, să se simtă iritată ca orice fiinţă umană normală, fără a uita niciodată că, acolo sus, spiritul ei râdea de toate împrejurările dificile.

În scurt timp avea să se întoarcă acasă, la copii, la soţul său; partea aceasta a vieţii îşi are şi ea farmecele sale. Sigur că avea să-i fie greu să-şi găsească de lucru — în definitiv, într-un oraş mic ca Ljubljana poveştile circulă cu iuţeală, şi internarea ei la Villete era deja ştiută multora. Dar soţul ei câştiga suficient ca să-şi întreţină familia, iar ea putea să profite de timpul liber spre a continua să întreprindă călătorii astrale fără efectul periculos al insulinei.

Un singur lucru nu voia să-l mai experimenteze din nou: cauza care o adusese la Villete.

Depresia.

Medicii spuneau că o substanţă recent descoperită, serotonina, era răspunzătoare, printre altele, de starea de spirit a fiinţei umane. Lipsa serotoninei intervenea în capacitatea de concentrare pentru a munci, a dormi, a mânca şi în aptitudinea de a te bucura de clipele agreabile ale vieţii. Când această substanţă este complet absentă, omul simte disperare, pesimism, senzaţie de inutilitate, oboseală exagerată, dificultăţi în luarea deciziilor, cufundându-se până la urmă într-o permanentă tristeţe care-l duce la o apatie totală sau la sinucidere.

Alţi medici, mai conservatori, susţineau că răspunzătoare pentru depresie sunt schimbările drastice intervenite în viaţa cuiva, precum schimbarea ţării, pierderea unei fiinţe iubite, divorţul, creşterea obligaţiilor profesionale sau de familie. Unele studii moderne, bazate pe numărul de internări din perioada de iarnă şi de vară, indicau lipsa de lumină solară ca unul din elementele cauzatoare ale depresiei.

În cazul Zedkăi, motivele însă erau mai simple decât presupunerile celorlalţi: un bărbat ascuns în trecutul ei. Sau, mai bine zis: fantasma dezvoltată în jurul unui bărbat pe care-l cunoscuse cu mult timp înainte.

Ce prostie! Depresie, nebunie din pricina unui bărbat despre care nu ştia nici măcar pe unde locuieşte, dar pentru care făcuse în tinereţe o pasiune răvăşitoare, întrucât, ca toate celelalte fete de vârsta ei, Zedka era o fiinţă absolut normală şi trebuia să treacă prin experienţa Iubirii Imposibile.

Doar că, spre deosebire de prietenele sale, care doar visau la Iubirea Imposibilă, Zedka se hotărâse să meargă mai departe, încercând să şi-o realizeze. El trăia de cealaltă parte a oceanului, şi ea îşi vânduse tot ce avea ca să i se-alăture. Bărbatul era însurat, ea acceptă rolul de amantă, făcând planuri secrete pentru ca într-o bună zi să-l cucerească şi ca soţ. El nu avea timp nici pentru sine, dar ea se resemnă să petreacă zile şi nopţi într-o cameră de hotel ieftin, în aşteptarea rarelor lui apeluri telefonice.

În ciuda faptului că era gata să suporte orice, relaţia nu s-a stabilizat. El nu i-o spusese niciodată, dar la un moment dat Zedka a înţeles că nu mai era bine venită şi s-a întors în Slovenia.

A petrecut câteva luni hrănindu-se prost, rememorându-şi fiecare clipă când fuseseră împreună, retrăind înmiit momentele de bucurie şi de plăcere în pat, încercând să găsească vreo cale care să-i permită să mai creadă în viitorul acelei relaţii. Prietenii ei erau îngrijoraţi, dar ceva în inima Zedkăi îi spunea că era un fapt trecător: procesul de creştere a unui ins pretinde un anumit preţ, pe care ea îl plătea fără a se plânge. Şi aşa a şi fost: într-o bună dimineaţă s-a trezit cu o imensă voinţă de a trăi, s-a hrănit cum de multă vreme nu mai făcuse şi a pornit în căutarea unei ocupaţii.

Găsise nu numai un post, ci şi atenţiile unui tânăr frumos, inteligent, curtat de multe femei. Un an mai târziu se căsătorise cu el.

A stârnit deopotrivă invidia şi laudele prietenelor. Cei doi s-au stabilit într-o casă confortabilă, cu o grădină ce dădea spre râul care traversează Ljubljana. Au avut copii şi au călătorit în timpul verii prin Austria sau prin Italia.

Când Slovenia s-a decis să se separe de Iugoslavia, soţul ei a fost concentrat. Zedka era sârboaică — adică reprezenta „duşmanul” — şi viaţa ei ameninţă să se prăbuşească. În cele zece zile de tensiune care urmaseră, cu trupele gata să se înfrunte — şi fără ca nimeni să ştie precis ce rezultat avea să aibă declaraţia de independenţă şi cât sânge avea să fie vărsat pentru ea —, Zedka îşi dădu seama cât de mult îl iubea. Îşi petrecea tot timpul rugându-se unui Dumnezeu ce i se păruse până atunci distant, dar care acum îi era singura salvare: le făgădui orice sfinţilor şi îngerilor doar ca să-şi vadă bărbatul întors acasă.
Şi aşa a şi fost. El s-a întors, copiii s-au putut duce la şcoli unde se preda în limba slovenă, iar ameninţarea războiului se deplasă în Croaţia, republica vecină.

Trecuseră trei ani. Războiul dintre Iugoslavia şi Croaţia se mută în Bosnia şi începuseră să circule relatări despre masacrele comise de către sârbi. Zed-kăi i se păru nedrept să socoteşti că o naţiune întreagă e criminală din cauza exceselor unor sceleraţi. Viaţa sa începu să capete un sens la care nu se aşteptase nicicând: îşi apără cu mândrie şi curaj poporul, scriind în ziare, apărând la televiziune, organizând conferinţe. Nimic din toate acestea nu dăduse vreun rezultat, străinii continuau şi astăzi să creadă că toţi sârbii erau răspunzători pentru atrocităţi, dar Zedka ştia că-şi făcuse datoria şi nu-şi părăsise fraţii într-un moment dificil. Se bizuise în acest scop pe sprijinul soţului său sloven, al copiilor şi al persoanelor care nu se lăsau manipulate de maşinile de propagandă ale ambelor tabere.

Într-o seară, trecând prin faţa statuii lui Preseren, marele poet sloven, începu să reflecteze la viaţa lui. La treizeci şi patru de ani, el intrase o dată într-o biserică şi zărise o adolescentă, Julia Primic, de care se îndrăgostise nebuneşte. Asemeni vechilor menestreli, a început să-i scrie poeme, în speranţa de a se căsători cu ea.

S-a întâmplat ca Julia să fie fiica unei familii din înalta burghezie şi, în afara acelei vederi întâmplă-toare din biserică, Preseren n-a mai izbutit niciodată să ajungă în apropierea ei. Dar acea întâlnire i-a inspirat cele mai frumoase versuri şi a creat legenda din jurul numelui său. În mica piaţă centrală din Ljubljana, statuia poetului îşi menţine ochii aţintiţi într-o anumită direcţie: cine-i va urmări privirea va descoperi, de cealaltă parte a pieţei, un chip de femeie sculptat în peretele unei case. Acolo locuia Julia; Preseren, chiar şi după moarte, îşi contemplă în eternitate iubirea imposibilă.

Şi dacă s-ar fi luptat mai mult?
Inima Zedkăi bătu violent, era poate un presentiment rău, un accident cu copiii ei. Se întoarse aler-gând acasă: se uitau la televizor şi mâncau floricele.

Tristeţea însă nu-i trecu. Zedka se culcă, dormi aproape douăsprezece ore şi, când se trezi, nu se simţi în stare să se scoale. Istoria lui Preseren îi readusese în minte imaginea acelui prim iubit al ei, despre care nu mai ştia nimic.

Şi Zedka se întreba: am insistat oare destul? Ar fi trebuit să-mi accept rolul de amantă, în loc de a dori ca lucrurile să meargă potrivit aşteptărilor mele? Am luptat oare pentru prima mea dragoste tot aşa cum am luptat pentru poporul meu?

Zedka se încredinţă că aşa făcuse, dar tristeţea nu-i trecea. Ceea ce înainte i se părea paradisul — casa de lângă râu, soţul pe care-l iubea, copiii mâncând floricele în faţa televizorului — începu să se transforme într-un infern.

Azi, după multe călătorii astrale şi multe întâlniri cu spirite evoluate, Zedka ştia că toate acestea erau fleacuri. Îşi folosise Iubirea Imposibilă ca pe o scuză, ca pe un pretext pentru a rupe legăturile cu viaţa pe care o ducea şi care era departe de a fi ceea ce aştepta de la ea.

Cu douăsprezece luni în urmă situaţia însă era alta: începuse să-l caute frenetic pe bărbatul din depărtare, cheltuise o avere pe convorbiri internaţionale, dar el nu mai locuia în acelaşi oraş şi-i fusese imposibil să-l localizeze. Trimisese scrisori expres care până la urmă îi fuseseră returnate. Luase legătura cu toţi prietenii şi prietenele care-l cunoşteau, dar nimeni nu avea nici cea mai vagă idee ce se întâmplase cu el.

Soţul ei nu era la curent cu nimic, şi faptul acesta o scotea din minţi, pentru că ar fi trebuit cel puţin să intre cumva la bănuieli, să-i facă o scenă, să se lamenteze, să o ameninţe că o aruncă în stradă. Ajunsese să fie sigură că telefonistele internaţionale, poşta, prietenele fuseseră mituite de el, că el simula indiferenţa. Îşi vându bijuteriile pe care le primise la nuntă şi cumpără un bilet de avion spre cealaltă parte a oceanului, până când cineva o convinse că America e un teritoriu imens şi n-avea rost să te duci acolo fără a şti precis unde vrei să ajungi.

Într-o după-amiază se culcă în pat, suferind de iubire cum nu mai suferise vreodată, nici chiar când fusese nevoită să se întoarcă la oribila viaţă cotidiană din Ljubljana. Petrecu noaptea şi toată ziua următoare în cameră. Şi încă o zi. În cea de-a treia, soţul ei chemă un medic — cât de grijuliu era! Cât era de atent cu ea! Oare bărbatul acesta chiar nu pricepea că Zedka încerca să se întâlnească cu altul, să comită adulter, să-şi schimbe viaţa de femeie respectată cu cea a unei simple amante neştiute, să-şi părăsească Ljubljana, casa, copiii, pentru totdeauna?

Medicul sosi, ea avu o criză de nervi, închise uşa cu cheia şi nu o deschise decât după ce el plecă. O săp-tămână mai târziu nu mai era în stare nici să meargă la toaletă şi începu să-şi facă nevoile în pat. Nu mai gândea, capul îi era complet absorbit de fragmentele de amintiri despre bărbatul care, era convinsă, o căuta şi el, fără a izbuti s-o găsească.

Soţul ei, iritant de generos, îi schimba aşternuturile, o mângâia pe cap, îi spunea că totul o să se termine cu bine. Copiii nu mai intrau în cameră de când îl pălmuise pe unul din ei fără nici un motiv, iar apoi căzuse în genunchi, îi sărutase picioarele rugându-l s-o ierte, sfâşiindu-şi cămaşa de noapte ca să-şi arate deznădejdea şi părerea de rău.

După încă o săptămână, timp cât scuipase mânca-rea ce i se oferea, intrase şi evadase din realitate în mai multe rânduri, petrecuse nopţi întregi fără să-n-chidă ochii şi zile întregi dormind, doi bărbaţi intraseră la ea în cameră fără să bată la uşă. Unul din ei o imobiliză, celălalt îi făcu o injecţie, şi se trezise la Villete.

„Depresie”, îl auzise pe medic spunându-i soţului ei. „Provocată uneori de cele mai banale motive. Îi lipseşte un element chimic, serotonina, din organism.”

De la înălţimea tavanului secţiei, Zedka văzu un infirmier venind cu o seringă în mână. Fata era tot acolo, nemişcată, încercând să stea de vorbă cu trupul său, disperată de privirea-i goală. Vreme de câteva clipe, Zedka reflectă la posibilitatea de a-i povesti tot ce se întâmpla, dar apoi se răzgândi; oamenii nu învaţă niciodată nimic din ceea ce li se povesteşte, e nevoie să descopere totul ei înşişi.

Infirmierul îi înfipse acul în braţ şi injectă glucoză. Ca şi cum ar fi fost împins de un braţ enorm, spiritul ei se desprinse din plafonul salonului, trecu într-o viteză uriaşă printr-un tunel negru şi se întoarse în corp.

— Ei, Veronika.

Fata avea o mină speriată.

— Eşti bine?

— Da. Din fericire am scăpat de tratamentul ăsta periculos, care n-o să se mai repete.

— De unde ştii? Aici nu au respect pentru nimeni.

Zedka ştia pentru că fusese, în chip de corp astral, în cabinetul doctorului Igor.

— Ştiu, dar nu am cum să-ţi explic. Ţii minte prima întrebare pe care ţi-am pus-o?

— „Ce e un nebun?”

— Exact. De data asta o să-ţi răspund fără poveşti: nebunia este incapacitatea de a-ţi împărtăşi ideile. Ca şi cum ai fi într-o ţară străină, ai vedea totul, ai înţelege ce se-ntâmplă în jurul tău, dar ai fi incapabil să te explici şi să fii ajutată, pentru că nu-nţelegi limba vorbită acolo.

— Toţi am simţit asta.

— Toţi, într-un fel sau altul, suntem nebuni.
De cealaltă parte a ferestrei zăbrelite, cerul era plin de stele, cu o lună în primul pătrar înălţându-se dintre munţi. Poeţilor le place luna plină, scriu mii de versuri despre ea, dar Veronika era pasionată de semiluna aceea, deoarece avea încă loc să mai crească, să-şi umple de lumină toată suprafaţa, înaintea inevitabilei decăderi.

Simţi dorinţa de a merge până la pianul din sala de odihnă pentru a sărbători noaptea aceea cu o sonată frumoasă pe care o-nvăţase în colegiu; uitându-se la cer, avea o indescriptibilă senzaţie de bine, ca şi cum infinitul Universului i-ar fi pus în evidenţă şi propria-i eternitate. De dorinţa ei o despărţeau însă o uşă de oţel şi o femeie care nu mai isprăvea cu cititul unei cărţi. În plus, nimeni nu cânta la pian în toiul nopţii, ar fi sfârşit prin a trezi toată vecinătatea.

Veronika râse. „Vecinătatea” consta în saloanele pline de nebuni, nebuni umpluţi, la rândul lor, cu medicamente de dormit.

Senzaţia de bine îi stăruia totuşi. Se dădu jos şi merse până la patul Zedkăi, dar aceasta dormea profund, pesemne ca să se recupereze după experienţa oribilă prin care trecuse.

— Întoarce-te în pat — zise infirmiera —. Fetele cuminţi visează acum îngeraşi sau iubiţi.

— Nu mă trata ca pe un copilaş. Nu sunt o nebună liniştită, care se sperie din orice. Sunt furioasă, am crize de isterie, nu-mi respect nici viaţa mea, nici pe-a celorlalţi. Oricum, azi sunt un pachet de nervi. M-am uitat la lună şi vreau să stau de vorbă cu cineva.

Infirmiera o privi, surprinsă de reacţia ei.

— Ţi-e frică de mine? — insistă Veronika —. Mai am o zi, două până la moarte, ce-am de pierdut?

— De ce nu faci o plimbare, fetiţo, ca să mă laşi să-mi termin cartea?

— Pentru că aici e o închisoare şi e o temniceră care se preface că citeşte o carte, doar ca să ne-arate nouă că este femeie inteligentă. În realitate însă ea e atentă la fiecare mişcare din salon şi păzeşte cheile de la uşă ca pe-o comoară. Se vede treaba că regulamentul sună aşa, şi ea i se supune, fiindcă astfel îşi poate manifesta autoritatea pe care în viaţa de toate zilele, cu bărbatul şi copiii ei, nici n-o are.

Veronika tremura, fără a-nţelege la drept vorbind de ce.

— Cheile? — întrebă infirmiera —. Uşa e mereu descuiată. Doar nu-ţi închipui c-aş rămâne zăvorită aici cu o liotă de bolnavi psihici?

„Cum, uşa e descuiată? Acum câteva zile am vrut să ies de-aici şi femeia a venit cu mine până şi la toaletă ca să mă supravegheze. Ce tot vorbeşti?”

— Nu mă lua în serios — continuă infirmiera —. De fapt, nici nu e nevoie de multă pază, din cauza pastilelor de dormit. Tremuri de frig?

— Nu ştiu. Cred că e ceva cu inima.

— Dacă vrei, du-te şi fă-ţi plimbarea.

— Adevărul e că mi-ar fi făcut plăcere să cânt la pian.

— Livingul e izolat şi pianul de-acolo nu deranjează pe nimeni. Fă ce vrei.

Tremurul Veronikăi se prefăcu în suspine abia auzite, timide, abia stăpânite. Se lăsă în genunchi şi-şi rezemă fruntea de gâtul femeii, izbucnind în plâns. Infirmiera îşi lăsă cartea, o mângâie pe păr, aşteptând ca valul de tristeţe şi plânset să treacă de la sine. Rămaseră aşa, amândouă, vreo jumătate de oră: una plân-gând fără a spune de ce, alta consolând-o fără să ştie motivul.

Suspinele se opriră în cele din urmă. Infirmiera se ridică, o luă de braţ şi-o conduse până la uşă.

— Am o fată de vârsta dumitale. Când ai ajuns aici, plină de perfuzii şi tuburi, m-am tot întrebat de ce o fată frumoasă, tânără, cu toată viaţa înaintea ei, se hotărăşte să se omoare. Curând au început să circule poveşti: scrisoarea pe care ai lăsat-o şi despre care n-am crezut niciodată că ar fi adevăratul motiv, şi zilele numărate din cauza unei afecţiuni incurabile la inimă. Chipul fiicei mele nu-mi ieşea din cap: dacă se decide şi ea să facă ceva asemănător? De ce încearcă unii să meargă în răspăr cu ordinea firească a vieţii, şi anume cu lupta de a supravieţui cu orice preţ?

— Tocmai de-asta plângeam — zise Veronika —. Atunci când am înghiţit pastilele, voiam să ucid o fiinţă pe care o detestam. Nu ştiam că există în mine şi alte Veronici pe care le-aş putea iubi.

— Ce ne face oare să ne detestăm?

— Poate laşitatea. Sau teama veşnică de a fi greşit, de-a nu face ce aşteaptă ceilalţi de la noi. Acum câteva minute eram veselă, uitasem de condamnarea mea la moarte; când mi-am reamintit de situaţia în care mă aflu, m-am speriat.

Infirmiera deschise uşa şi Veronika ieşi.

„Nu putea să mă-ntrebe aşa ceva. Ce vrea să ştie, de ce am plâns? Poate nu ştie că sunt o persoană absolut normală, cu dorinţe şi spaime ca toată lumea, şi că o întrebare ca asta, deşi acum e târziu, mă putea face să intru în panică?”

Pe când străbătea culoarele, iluminate de aceeaşi lampă slabă ca şi salonul, Veronika îşi dădea seama că era prea târziu: acum nu-şi mai putea stăpâni frica.

„Trebuie să mă controlez. Fac parte dintre cei care duc până la capăt ceea ce au hotărât să facă.”

E drept că dusese până la ultimele consecinţe multe lucruri în viaţă, dar numai pe cele fără importanţă, cum ar fi să ţină supărările până când le rezolva prezentatul scuzelor sau să nu mai ia legătura cu un bărbat pe care-l iubea, doar pentru că i se părea că relaţia cu el nu ducea la nimic. Fusese intransigentă tocmai în direcţia cea mai lesnicioasă: să-şi dovedească sieşi cât era de puternică şi de indiferentă, când de fapt era o femeie vulnerabilă, care nu izbutise niciodată să se evidenţieze la învăţătură, în competiţiile sportive din şcoală, în încercarea de a menţine armonia casei.

Îşi depăşise defectele minore doar ca să fie distrusă de lucrurile importante şi fundamentale. Izbutea să-şi cultive o aparenţă de femeie independentă, când de fapt avea o nevoie disperată de tovărăşie. Când sosea undeva, toţi o priveau, dar de obicei îşi încheia seara de una singură, în mânăstire, uitându-se la televizorul pe care nici măcar nu-l regla cum se cade. Le dăduse tuturor prietenilor săi impresia că reprezintă un model demn de invidiat şi-şi risipise cea mai mare parte din energie încercând să se comporte la înălţimea imaginii pe care şi-o crease de dragul ei.

Din pricina asta nu-i rămăsese niciodată putere şi pentru ea, o fiinţă care, asemenea tuturor oamenilor, avea nevoie de ceilalţi ca să fie fericită. Ceilalţi erau însă atât de dificili! Aveau reacţii imprevizibile, trăiau împresuraţi de interdicţii, se comportau ca şi ea, arătându-se indiferenţi faţă de orice. Când venea cineva cu o mai mare deschidere pentru viaţă, fie îl respingeau numaidecât, fie îl făceau să sufere, socotin-du-l inferior şi „naiv”.

Foarte bine, impresionase poate pe mulţi cu energia şi hotărârea ei, dar unde ajunsese cu asta? În vid. În singurătatea totală. La Villete. În anticamera morţii.

Remuşcarea pentru tentativa de sinucidere îi reveni, şi Veronika o alungă iarăşi cu fermitate. Căci acum simţea ceva ce nu-şi îngăduise niciodată: ura.

Ură. Ceva aproape la fel de fizic ca pereţii sau pianele sau infirmierele, ar fi putut aproape atinge cu mâna energia distructivă care-i ţâşnea din trup. Lăsă ca sentimentul acesta să-i iasă la vedere, fără a se preocupa dacă era bun sau rău, gata cu autocontrolul, cu măştile, cu atitudinile decente. Acum, Veronika voia să-şi petreacă ultimele două, trei zile de viaţă comportându-se cât mai deplasat cu putinţă.

Începuse prin a-l pălmui pe un bărbat mai bătrân, avusese o ciocnire cu un infirmier, refuzase să fie simpatică şi să converseze cu ceilalţi când voia să rămână singură, iar acum era suficient de liberă ca să simtă ură, fiind totuşi destul de deşteaptă ca să nu înceapă să facă totul praf în jurul ei, pentru a fi silită apoi să-şi petreacă tot restul zilelor sub efectul sedativelor, într-un pat de spital.

În clipa aceea, simţea ură faţă de orice. Faţă de ea însăşi, de lume, de scaunul din faţa ei, de caloriferul spart de pe unul din culoare, de oamenii perfecţi, de criminali. Se afla internată într-un ospiciu şi putea simţi lucruri pe care fiinţele umane şi le ascund în adâncul lor, pentru că toţi suntem educaţi doar ca să iubim, să acceptăm, să încercăm a descoperi o ieşire, să evităm conflictul. Veronika ura totul, ura însă mai cu seamă felul cum îşi dusese viaţa, fără a descoperi niciodată sutele de alte Veronici care sălăşluiau în-lăuntrul ei şi care erau interesante, nebune, curioase, curajoase, temerare.

La un moment dat începu să simtă ură şi împotriva fiinţei pe care o iubea cel mai mult pe lume: mama sa. Soţia fără cusur care muncea ziua şi spăla vasele noaptea, sacrificându-şi viaţa pentru ca fata ei să aibă parte de o educaţie bună, să ştie să cânte la pian şi la vioară, să se îmbrace ca o prinţesă, să-şi cumpere încălţăminte şi pantaloni de cea mai bună calitate, în timp ce ea îşi cârpea rochia veche pe care o purta de ani şi ani.

„Cum pot urâ pe cineva care numi-a dat decât dragostea ei?”, se gândea Veronika, tulburată şi dornică să-şi corecteze simţămintele. Era însă prea târziu, ura era slobozită, îşi deschisese porţile infernului său personal. Ura iubirea ce-i fusese dăruită, pentru că nu-i ceruse nimic în schimb, ceea ce e absurd, ilogic, contrar legilor firii.

Dragostea care nu cerea nimic în schimb o umpluse cu un sentiment de vinovăţie, cu o dorinţă de a-i împlini aşteptările, chiar dacă asta ar fi însemnat să renunţe la tot ce-şi visase. Era o dragoste care se străduise să-i ascundă, ani de zile, sfidările şi putregaiul lumii, fără a şti că într-o bună zi ea tot avea să-şi dea seama de asta şi nu va fi în stare să se apere de ele.

Şi tatăl ei? Îl ura şi pe tatăl ei. Deoarece, spre deosebire de mama ei care muncea tot timpul, el ştia să trăiască, o ducea în baruri şi la teatru, se distrau împreună şi, pe când era încă tânără, îl iubea în secret, nu cum îl iubeşti pe un părinte, ci ca pe un bărbat. Îl ura pentru că fusese totdeauna atât de fermecător şi deschis cu toată lumea, mai puţin cu mama ei, singura persoană care ar fi meritat-o.

Ura totul. Biblioteca, cu muntele ei de cărţi pline de explicaţii despre viaţă, colegiul unde fusese obligată să-şi irosească nopţi întregi învăţând algebră, deşi nu cunoştea pe nimeni, cu excepţia profesorilor şi matematicienilor, care să fi avut nevoie de matematică pentru a fi fericit. De ce o puseseră să-nveţe atâta algebră sau geometrie sau tot muntele ăla de lucruri absolut inutile?