1. Adamclisi, com. Adamclisi, jud. Constanţa [Tropaeum Traiani]

132. Lunca, com. Vânători-Neamţ, jud. Neamţ

Punct: Poiana Slatinei

Cod sit: 125034.01

Colectiv: Gheorghe Dumitroaia - responsabil, Dorin Nicola, Constantin Preoteasa (CMJ Neamţ), John Chapman (Univ. Durham)

Cercetările sistematice întreprinse între anii 1983-1996 în siturile arheologice din preajma izvoarelor sărate de lângă zăcământul de sare de la Oglinzi¹ au evidenţiat existenţa unor depuneri pre- şi protoistorice foarte importante din punct de vedere ştiinţific, care au fost prezentate parţial în cadrul sesiunilor de rapoarte anterioare şi în diverse publicaţii².

Staţiunea Lunca-„Poiana Slatinei” este cea mai semnificativă aşezare, care prin consistentele niveluri Starčevo-Criş, Precucuteni, Cucuteni, Komarov-Costişa, Noua, Corlăteni, Canlia şi resturile materiale ce aparţin culturii ceramicii liniare, perioadei de tranziţie la epoca bronzului, daco-carpilor, culturii Sântana de Mureş, sec. V-VII, X-XII şi Evului Mediu evidenţiază interesul permanent al comunităţilor din zonă pentru izvorul principal de apă sărată de pe versantul estic al Culmii Pleşului. Format din resturile rezultate în urma activităţii de fierbere a slatinii, care era transformată în sare cristalizată şi „comercializată” probabil către comunităţile aflate la distanţă, depunerile arheologice din cele trei sectoare ale Poienii Slatinii (A, B, C) se remarcă printr-o serie de particularităţi ce ţin de apartenenţa culturală, succesiunea, starea de conservare a materialelor şi dispunerea lor faţă de sursa de apă sărată.

Săpăturile întreprinse la Oglinzi-„Băi” între 1988-1992 au evidenţiat o staţiune arheologică pluristratificată în care depunerile Starčevo-Criş, Precucuteni, Cucuteni şi Noua sunt datorate populaţiilor care s-au ocupat cu exploatarea slatinii transformată, prin fierbere, în sare cristalizată. Dispuse pe o suprafaţă de câteva hectare, vestigiile culturilor menţionate au caracteristici similare celor din Poiana Slatinii, cercetarea lor contribuind la o mai bună cunoaştere a specificului aşezărilor din zonă.

Oglinzi-„Cetăţuia” este un sit aflat la N de Poiana Slatinii, la o depărtare de cca. 1,5 km. Săpăturile efectuate aici, în anii 1990-1991, au evidenţiat existenţa unor urme de locuire mai consistente din timpul culturilor Starčevo-Criş şi Cucuteni, care împreună cu resturile ceramice sporadice şi şanţul de apărare din epoca bronzului (probabil Komarov-Costişa) duc la concluzia că această aşezare a fost preferată îndeosebi pentru poziţia sa strategică, de aici putându-se controla accesul la izvoarele de apă sărată.

În campaniile 2000-2001, în cele trei situri, care alcătuiesc un obiectiv comun au avut loc cercetări sistematice, din păcate mult mai restrânse ca altădată. Mai întâi, în baza protocolului de colaborare cu University of Durham (GB) au fost efectuate cercetări cu caracter interdisciplinar, o echipă de specialişti englezi condusă de dr. John Chapman investigând prin metoda magnetometrică anumite zone cu potenţial arheologic ridicat. La Lunca „Poiana Slatinii”, ţinând cont de săpăturile din zona A, de perturbarea din jurul izvorului de slatină şi de existenţa tranşeelor din timpul celui de-al II lea război mondial, s-a decis investigarea zonei B, unde se presupune a fi o concentrare deosebită de vestigii neo-eneolitice. S-au trasat şase carouri orientate pe direcţia E, investigaţiile magnetometrice evidenţiind doar uşoare diferenţe în ceea ce priveşte anomaliile pozitive relativ la nivelele ridicate ale răspunsului dat de zona investigată. În aşezarea de la Oglinzi-Slatina s-au investigat trei zone cu potenţial arheologic. În prima zonă aflată în imediata apropiere a săpăturilor anterioare, prospecţiunea geofizică a evidenţiat o mare sursă de material arheologic, deranjată, în parte, de urmele unor focuri din ultimii ani. În zona a doua a fost localizat un singur punct mai important, iar în zona a treia a fost identificat un punct în care semnalul receptat era deosebit de puternic. Deschiderea unei casete în acest loc a dus la descoperirea unei aglomerări de chirpici ars, a unor fragmente de ceramică preistorică şi concreţiuni calcaroase, ceea ce demonstrează eficacitatea utilizării unor astfel de metode în cadrul prospecţiunilor arheologice sistematice.

La Oglinzi-„Cetăţuia” această metodă nu a putut fi folosită cu aceleaşi rezultate din cauza vegetaţiei bogate, care se găseşte pe înălţime, a trunchiurilor de copaci şi a tranşeelor existente din timpul celui de-al II-lea război mondial.

În campania 2001 s-a trasat o nouă secţiune (S. X), cu dimensiunile de 24 x 2 m, care a fost plasată în zona B a staţiunii din Poiana Slatinii. Fondurile limitate şi lipsa mâinii de lucru nu au permis decât săparea solului vegetal actual, a pământului adus de aluviuni şi a ultimelor depuneri arheologice care datează din Evul Mediu, din mileniul I şi din timpul Hallstatt-ului. Materialul arheologic recuperat, deşi se află în stare fragmentară, are o mare importanţă ştiinţifică.
Note:

1. C. Stoica, I. Gherasie, Sarea şi sărurile de potasiu şi magneziu din România, Bucureşti, 1981, p. 50.

2. Gh. Dumitroaia, La station archéologique de Lunca-„Poiana Slatinii”, în: La civilisation de Cucuteni en contexte européen, Bibliotheca Archaeologica Iassiensis I, Iaşi, 1987, p. 253-258; idem, Materiale şi cercetări arheologice din nord-estul judeţului Neamţ, MemAntiq, XVIII, 1992, p. 98; idem, Depunerile neo-eneolitice de la Lunca şi Oglinzi, judeţul Neamţ, MemAntiq, XIX, p. 7-82; idem, Comunităţi preistorice din nord-estul României. de la cultura Cucuteni până în bronzul mijlociu, Bibliotheca Memoriae Antiquitatis, VII, Piatra-Neamţ, 2000, p. 141-146 şi fig. 93-103; M. Alexianu, Gh. Dumitroaia, Découvertes getes recentes concernant l’aspect culturel Canlia dans le département de Neamţ, Thraco-Dacica, XI, 1990, 1-2, p. 125, 133; M. Alexianu, Gh. Dumitroaia, D. Monah, Exploatarea surselor de apă sărată din Moldova: o abordare etno-arheologică, Thraco-Dacica, XII, 1992, p. 159-167.