1 iulie „De aceea mă deprind să am totdeauna o conştiinţă fără vină înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Fapt. Ap. 24: 16

MANA DE DMINEAŢĂ

1 IULIE

„De aceea mă deprind să am totdeauna o conştiinţă fără vină înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor." Fapt. Ap. 24:16

Când pacea domneşte în conştiinţă, totdeauna este putere asupra păcatului. Pacea este ca un paznic care păzeşte uşa inimii, dacă paznicul nu este la post, ori zbuciumul lăuntric înăbuşe glasul Duhului, ori glasul Lui nu este auzit din pricina tăcerii de moarte a cugetului adormit.

O conştiinţă vinovată este una din armele cele mai eficace ale lui Satan împotriva copiilor lui Dumnezeu: credinţa poate fi îndrăzneaţă numai când cugetul este curat. Pentru un credincios nu este un proces lăuntric mai dureros ca atunci când are un cuget vinovat: dar credinţa biruieşte şi conştiinţa se linişteşte când realizează că vina este înlăturată de sângele ispăşitor al Domnului Hristos. O foarte mică pată pe cuget, face o largă spărtură în părtăşia noastră cu Dumnezeu.

Dacă avem vreo îndoială pe conştiinţa noastră cu privire la orice lucru ar fi, să mergem direct la Domnul Isus ca s-o rezolvăm cu El. Dragostea noastră faţă de El detestă un drum încurcat. Dacă cugetul nu se lasă instruit de Duhul Sfânt devine o unealtă pentru Satan şi dacă pacea conştiinţei este falsă, închipuită, aduce ruină. Iar dacă nu este nici vorbă de pace, cugetul devine chinuitor, un călău. Niciodată să nu tratăm cu uşurătate şoaptele unei conştiinţe care ne osândeşte fie chiar şi în cel mai mic lucru, după măsura noastră. Lipsa noastră de umblare în Duhul, adesea îi influenţează pe alţii la acelaşi fel de vieţuire. Ce mare binecuvântare este un cuget sensibil şi delicat. Când un astfel de cuget are de a face cu un păcat cât de mic, imediat îl va face să spună: „Cercetează-mă Doamne". Având o astfel de stare noi, nu numai că ne întristăm şi pentru un gând mânios sau o izbucnire a temperamentului, dar chiar şi pentru un gând de necredinţă care ne-ar trece prin minte. Iertarea unui păcat care ne-a afectat cugetul, întăreşte sufletul pentru părtăşia cu Dumnezeu, înlătură de atunci înainte, orice învinuire a con­ştiinţei şi redă pacea care fusese pierdută. Ce dulce este mângâierea pe care ne-o dă astfel Cuvântul lui Dumnezeu: „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor: pe Isus Hristos Cel neprihănit. El este ispăşirea pentru păcatele noastre." - 1 Ioan 2:1,2. Cu cât mai mult sângele lui Hristos, vă curăţeşte conştiinţa de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului Celui viu." - Evrei 9:14

2 IULIE

„Dumnezeu deci, trecând cu vederea timpurile de neştiinţă, porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se

pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca după

dreptate, pământul locuit". Fapt. Ap. 17:30-31

Însăşi porunca lui Dumnezeu către oameni să se pocăiască, ne îndreaptă privirile către o nouă ordine a timpului şi evenimentelor care depăşesc perioada legii, având ca temelie harul care sălăşluieşte în inima lui Dumnezeu. Pentru că dacă nu ar fi fost iertare la El, nu ar fi fost porunca de pocăinţă. Dreptatea lui Dumnezeu a fost slăvită de con­damnarea şi crucificarea Domnului Isus şi aceeaşi dreptate a fost slăvită prin salvarea de la pierzare a milioane de suflete. Omul firesc nu înţelege Evanghelia. Strigătul lui este mereu: „Ce trebuie să fac eu ?" Omul a lucrat perfect în ce priveşte distrugerea lui însuşi. El este cu totul înclinat spre rău, este ruinat în întregime. Prin urmare, el este foarte potrivit pentru Evanghelia lui Dumnezeu. Este cea mai înaltă sfidare de care se poate face vinovat un păcătos împotriva lui Dumnezeu, când, fără a avea conştiinţa spălată în sângele Domnului Isus, el, în aşa zisa lui închinare, îl numeşte pe Dumnezeu, Tatăl lui. Nici un pahar de otravă nu este aşa de mortal ca paharul în care se amestecă Legea şi Harul, a faptelor şi a credinţei, în locul Evangheliei harului lui Dumnezeu. Totuşi, vai ! oamenii bucuroşi primesc paharul acesta cu otravă, căutând să-şi mulţumească conştiinţa prin ce pot face ei. A încerca să vindeci un suflet de vina pe care o are faţă de Dum­nezeu, prin orice altă cale decât sângele lui Hristos, înseamnă a lua otravă ca să vindeci boala, a relua falimentul Legii ca să înlocuieşti Harul. „Harul se aplică la orice păcat şi la orice rău care este in noi, dar el este descoperirea preţioasă a faptului că, prin Isus, acest păcat şi rău a fost ridicat de pe cugetele noastre.

Un singur păcat la un copil al lui Dumnezeu este mai oribil în ochii lui Dumnezeu decât toate păcatele lumii întregi. Totuşi, având cea mai deplină cunoştinţă a stării noastre, lui Dumnezeu îi place să nu fie faţă de noi decât un singur lucru: DRAGOSTE !"

„A rămâne în prezenţa lui Dumnezeu în simţământul harului este tot secretul sfinţeniei, a păcii şi a odihnei inimii. Nu putem să avem idei corecte despre HAR mai înainte de a fi în mod permanent stabiliţi pe marea Sa temelie: Darul pe care ni l-a făcut Dumnezeu în Domnul Isus Hristos." J.N.D.

3 IULIE

„Increde-te în Domnul din toată inima ta şi nu te sprijini pe înţelepciunea ta. Recunoaşte-L în toate căile tale şi El îţi va netezi cărările." Proverbe 3:5-6

Totdeauna, în orice moment şi în orice împrejurare, noi avem de a face cu Dumnezeu. Oamenii care se uită la alte cauze, sunt împinşi în mod sigur spre necredincioşie. Şi aşa se poate să fie, într-o oarecare măsură, şi cu un sfânt al lui Dumnezeu: dacă se opreşte la împrejurări, el pierde sensul că are de-a face cu Dumnezeu. O dată ce am ajuns să cunoaştem cu adevărat pe Dumnezeu, îl cunoaştem ca Dragoste. Apoi ştiind că totul vine de la El, le interpretăm pe toate prin prisma dragostei Lui. Se poate să ni se dea să trecem prin durere, amărăciune şi încercare, ca făcând parte din disciplina Lui, dar ştiu că totul vine de la Dumnezeu în care am încredere. Privesc la împrejurări, prin El, şi nimic nu mă poate despărţi de dragostea Lui.

Nu este adevărat că ne oprim adeseori asupra împrejurărilor în care ne găsim plasaţi şi reflectăm la ceea ce credem noi despre ele şi că ne gândim şi la judecată? Noi trebuie să fim ocupaţi nu cu împrejurările ci cu intenţia pe care o are Dumnezeu prin ele. Poate că este vreun rău ascuns care lucrează în inima mea şi totuşi, eu nu-mi dau seama de el. Ei bine, Dumnezeu trimite unele împrejurări care îmi descoperă răul ca să-l pot înlătura. Nu este aceasta o binecuvântare ? Împrejurarea acţionează asupra a ceea ce este în inima mea şi dă la iveală tot. Astfel, răul fiind descoperit, împrejurările sunt uitate toate - numai lucrarea lui Dumnezeu se vede şi efectul binecuvântat pe care l-au adus.

Dacă sunt împrejurări care ne apasă şi ne tulbură inimile, să spunem doar atât: „Dumnezeu este Cel cu care am de-a face", şi „Oare ce are El de lucru cu mine ?" În momentul când inima mea este adusă să recunoască prezenţa lui Dumnezeu, totul este în regulă - inima mea se supune. Sufletul se află în părtăşie cu El şi în aceste împrejurări oricare ar fi ele. Dacă suntem deci în părtăşie cu Dumnezeu, fiecare greutate devine un prilej de manifestare a slavei Sale. Împrejurările nu au o putere negativă asupra celui credincios care face voia lui Dumnezeu în toate împrejurările. Când ne plângem de împrejurări, murmurăm împotriva lui Dumnezeu care le dirijează. În momentul când ne dăm seama de dragostea care le-a ordonat şi de mâna care le-a dirijat nu putem decât să-I mulţumim. - J.N.D