2 Umberto Eco pendulul lui foucâult roman Volumul I traducere de Ştefania mincu şi marin mincu postfaţă de marin mincu constanţa 1991 editura pontica ■ Jj

ceenij ce trăiau într-un castel sau într-o cavernă sau dracu
mai ştie ce, în care stătea scris ,,post 120 annos patebo¹',
şi fuseseră denumiţi cei treizeci şi şase de invizibili.

200

Pentru Do Angelis era deci totul clar. Mediumuî se
hrănea din literatura aceea (aceeaşi din care se hrănea
şi colonelul) şi apoi o regurgita cînd se afla în transă.
Afacerea era închisă, trecea la brigada narcoticelor.
Scrisoarea lui Belbo picura balsam de uşurare. Expli-
caţia lui De Angeîis părea cea mai economicoasă.

Alaltăieri seara, în periscop, îmi spuneam însă că

faptele ieşiseră bine din cu totul alt motiv : mediumuî
citase, e drept, ceva auzit de la Ardenţi. însă ceva pe care
revistele nu-1 spuseseră deloc, şi pe care nimeni nu tre-
buia să-1 cunoască. în cercul de la Picatrix era cineva
eare-1 făcuse pe colonel să dispară pentru a-1 face să
tacă, acest cineva îşi dăduse seama că Belbo dorea s-o
întrebe pe fată, şi o eliminase. Apoi. pentru a abate cerce-
tările, îl eliminase şi pe amantul ei. şi instruise un
turnător al poliţiei să povestească istoria cu fuga.

Aşa de simplu ar fi fost, dacă ar fi existat un Plan.

Dar oare exista, dat fiind că abia noi aveam să-1 inventăm,
şi încă cu mult timp după aceea ? E posibil oare ca rea-
litatea, nu numai să depăşească ficţiunea, dar să o şi
preceadă, sau chiar să-şi ia un avans serios pentru a
corecta neajunsurile pe care ficţiunea le va crea ?

Şi totuşi, atunci, în Brazilia, nu acestea au fost gîn-

durile' pe care mi le-a suscitat scrisoarea. Mai ciuind.
iarăşi, am simţit că ceva semSna cu ceva de altă natură.
Mă gîndeam la călătoria proiectată, spre Bahia, şi mi-am
dedicat o după-amiază vizitării prăvăliilor de cărţi şi
obiecte de cult, pe care pînă atunci le neglijasem. Am
jţăsit nişte mici prăvălioare aproape secrete şi bazaruri
supra-ticsite eu statui şi cu idoli. Ani cumpărat perfuma-
dores cu tămîie de-ale zeiţei Yemanjâ, alte mici piramide
mistice de afumat, ca cele peniru ţînţari cu parfum
înţepător, bastonaşe de tămîie, flacoane de spray dulceag,
botezate Sacra inimă a lui Isus, amulete de trei parale.
Şi am găsit multe cărţi, unele destinate credincioşilor,
altele celor care-i studiau pe credincioşi, toate puse lao-
laltă, cărţi cu formule de exorcisme, Como adivinhar o
j'uturo na boia de cristal, şi manuale de antropologie. Şi
o monografie despre Roza-Cruceeni.

201

Totul s-â amalgamat pe nesimţite. Rituri satanice şi
maure in Templul de la Ierusalim, vrăjitori africani pen-
tru subproletarii din nord-est, mesajul din Provins cu
cei o sută douăzeci de ani ai săi, şi cei o sută douăzeci
de ani ai Roza-Cruceenilor.

Devenisem oare un shaker ambulant, bun doar să

amestece filtre din diferite licori, sau provocasem un
scurt-circuit încureîndu-mă într-o leasă de fire de toate
culorile ce se încurcau singure, şi încă de foarte mult
timp ? Am cumpărat cartea despre Roza-Cruceeni. Apoi
mi-am zis că dacă aş mai fi rămas cîteva ceasuri, în libră-
riile acelea, aş fi întîlnit şi colonei Ardenţi, şi mediumi,
pe puţin vreo zece.

M-am întors acasă şi i-am comunicat oficial lui Amparo

că lumea era plină de denaturaţi. Ea mi-a făgăduit
mîngîiere şi ne-am încheiat ziua aşa cum cerea natura.

Ajunsesem pe la sîirşitul lui '75. Am hotărît să uit

asemănările şi să-mi consacru toate energiile muncii
mele. La urma urmelor trebuia să predau cultura italiană,
nu Roza-Cruceenii.

M-am dedicat filosof iei Umanismului şi am descoperit

că, abia ieşiţi din tenebrele Evului Mediu, oamenii moder-
nităţii laice nu găsiseră altceva mai bun de făcut decît
să se apuce de Cabală şi de magie.

După doi ani de frecventare a unor umanişti care

rosteau formule pentru a convinge natura să facă lucruri
pe care nu avea intenţia să le facă, am primit veşti din
Italia. Colegii mei de altădată, sau cel puţini unii dintre
ei, trăgeau cu arma în ţeasta celor care nu erau de
acord cu ei, pentru a convinge lumea să facă ceea ce
nu avea intenlia să facă.

Nu înţelegeam. Am hotărît că acum făceam parte din

Lumea a Treia, şi m-am mulţumit să vizitez Bahia. Am
plecat cu o istorie a culturii renascentiste sub braţ şi
cu cartea despre Roza-Cruceeni, care 'rămăsese cu filele
notăiate, într-un raft.

202
Toate tradiţiile de pe pămînt trebuie

văzute ca tradiţii ale unei tradiţii-
mamă, fundamentală, care, încă de
la origini, a fost încredinţată omului
culpabil şi primelor lui vlăstare.

(Louis-Claude de Saint-Martin. De Vesprit

des choses, Paris, Laran, 1800, II, „De
Vesprit des traditions ev «oneral") ,

*

Şi am văzut Salvadorul, adică Salvador da Bahia de

Todos os Santos, „Roma neagră", cu cele trei sute şai-
zeci şi cinci de biserici ale sale, care se înşiruie pe linia
dealurilor, sau îşi fac loc de-a lungul ţărmului, şi în care
sînt cinstiţi zeii panteonului african.

Amparo cunoştea un artist naiv, care făcea nişte

picturi mari pe lemn, pline de viziuni biblice şi apoca-
liptice, sclipitoare ca nişte miniaturi medievale, cu ele-
mente copte şi bizantine. Era, fireşte, marxist, vorbea de
revoluţia iminentă, îşi petrecea zilele visînd prin sacristiile
sanctuarului Nosso Senhor do Bomi'im, adevărate trium-
furi a ceea ce se cheamă horror vacui, coşcovite de ex-
voto-uri, ca de nişte solzi, ce atîrnau din tavan sau încrus-
tau pereţii, un mozaic mistic de inimi de argint, proteze de
lemn. picioare, braţe, imagini ale unor salvări norocoase
din mijlocul unor furtuni sau vîrtejuri, trombe marine,
maelstromuri. El ne-a condus In sacristia unei alte bise-
rici, plină cu nişte mobile mari mirosind a jacaranda.
„Pe cine reprezintă tabloul acela". îl întrebă Amparo
pe paracliser, ,,pe Sfîntul Gheorghe ?" ■ )

Paracliserul ne privi cu complicitate : „I se zice

sfîntul Gheorghe, şi e mai bine să-i zicem aşa, altfel
parohul se mînie, dar e Oxossi".

Pictorul ne ajută să vizităm timp de două zile naosuri

şi incinte de mînăstiri, la umbra faţadelor împodobite ca

203

nişte platouri de argint demult înnegrite şi roase. Eram
însoţiţi de nişte servitori zbîrciţi şi care mergeau şontîc,
sacristiile parcă se prăbuşeau bolnave de atîta aur
şi metale, de casetoane grele, de cornişe preţioase. în
involucre de cristal tronau de-a lungul pereţilor chipuri
de sfinţi in mărime naturală, şiroind de sînge, cu plă-
gile deschise presărate cu picături de rubin, Crişti
contorsionaţi de suferinţă, cu picioarele roşii de hemora-
gie, într-o fulgerare de aur din barocul tîrziu, am văzut
îngeri cu feţe etrusce, grifoni romanici şi sirene orien-
tale care se iţeau din capiteluri.

Mă preumblam pe străzi străvechi, vrăjit de numele

lor ce păreau nişte cîntece, Rua da Agonia, Avenida dos
Amores, Travessa de Chico Diabo... Mă nimerisem la
Salvador în epoca în care guvernul, sau cine îl repre-
zenta, tocmai curăţa vechiul oraş pentru a expulza din el
miile de bordeluri, dar erau abia la jumătatea drumului.
La picioarele acelor biserici goale si leproase, împiedicate
;n propriul lor fast. se întindeau încă fundături rău miro-
sitoare în care furnicau prostituate negre de cincisprezece
ani. bătrîne vinzătoare de dulciuri africane, stînd într-o
lină de-a lungul trotuarelor cu tigăile lor încinse, turme
de pvofiiori care dansau printre scursuri de zoaie în cîn-
u-'c-ul tran/.isioarelor de la barul alăturat. Vechile palate
ale colonizatorilor, dominate de steme ce nu se mai puteau
citi acum. deveniseră case de toleranţă.

A treia zi l-am însoţit pe ghidul nostru la barul unui

hotel din oraşul de susT în partea deja restructurată,
într-o stradă plină de anticarii de lux. Trebuia să se
în tunească cu un domn italian, ne spusese el, care
voia să cumpere, şi fără să discute preţul, un tablou
de-al lui de trei metri pe doi. în care şiruri îndesate de
îngeri dădeau o bătălie finală împotriva legiunilor ad-
verse.

Aşa l-am cunoscut pe domnul Agiie. Îmbrăcat impeca-

bil într-un costum cu vestă, albastru cu dunguliţe îilbe,
fino, deşi era cald, lentile cu montură de aur pe chipul
rozaliu, pir argintat. El sărută mîna lui Amparo, de
parcă nu cunoştea alt mod de a saluta o doamnă, şi
comandă şampanie. Pictorul trebuia să plece, Aglie îi

204

inmînă un snop de travellors' eheques, spuse să-i trimită
opera la hotel. Am rămas să conversăm, Aglie vorbea
portugheza destul de corect, dar ca unul care o învăţase
ia Lisabona, ceea ce îi dădea şi mai mult alura unui
gentilom din alte vremuri. Se informă asupra noastră,
făcu unele reflecţii asupra posibilei origini geneveze a
numelui meu, deveni interesat de istoria familiei lui
•\mparo. dar nu se ştie cum, deja dedusese că ramura
ei principală provenea din Recife. Cit despre a lui, origi-
nea, adică, făcu menţiuni vagi. „Eu sînt ca cei de pe-aici",
zise el, „mi s-au acumulat în gena ereditară nenumă-
rate rase... Numele e italian, de la o veche posesiune
i unui strămoş. Da, nobil probabil, dar cine mai ia în
seamă azi. Mă aflu în Brazilia din curiozitate. Mă pasio-
nează formele Tr&Siţiei".

Avea. îmi spuse, o frumoasă bibliotecă de ştiinţe reli-

gioase la Milano, unde locuia de c:ţiva ani. „Veniţi să
mă vedeţi cînd vă întoarceţi, am multe lucruri intere-
sante, de la riturile âfro-braziliene pînă la cultele lui
Isis în Imperiul de jos".

„Ador cultele lui Isis^;', zise Amparo, căreia adesea,

din orgoliu, îi plăcea s-o facă pe grandomana. ..Dumnea-
voastră ştiţi totul despre cultele lui Isis, îmi închipui".

Aglie răspunse cu modestie. ..Numai puţinul pe care

l-am văzut din ele".

Amparo încercă să recîştige teren : „Nu aveau loc

acum două mii de ani ?^;'

„Nu sînt aşa de tînăr ca dumneavoastră", zîrabi Aglie.

„Precum Cagliostro", am glumit eu. ..Nu e el cel care
trecîtvd odată prin faţa unui crucifix a fost auzit raurmu-
rîndu-i servitorul lui : ,,îi spusesem eu iudeului ăstuia
să fie atent, în seara aia, dar n-a vrut să mă asculte ?"

Aglie deveni rigid, m-am temut ca gluma să nu fi

mers prea departe. Am dat să mă scuz, dar oaspetele
nostru m-a întrerupt cu un suris conciliant. „Caglioslro
ora un mistificator, pentru că se ştie bine cind şi unde
se născuse, şi nici măcar n-a reuşit să trăiască mult.
Se umila în pene¹'.

„Cred şi eu". iriiul eefitt

„Cagliostro era un mistificator", repetă Aglie. „dar
asta nu înseamnă că n-au existat şi nu există personaje

205

privilegiate care au putut traversa multe vieţi. Ştiinţa
modernă ştie atît de puţin despre procesele de senes-
cenţă, încît nu e imposibil sa te gîndeşti că mortalitatea
e un simplvi efect de educaţie greşită. Cagliostro era un
mistificator, dar contele de Saint-Germain nu, şi cînd
zicea că şi-a învăţat unele dintre secretele sale chimice
de la egiptenii antici, poate că nu se lăuda. Dar fiindcă
atunci cînd cita aceste episoade nimeni nu-1 credea,
din politeţe faţă de interlocutorii săi, se prefăcea că
glumeşte".

„în schimb, dumneavoastră vă preîaceţi că glumiţi ca

să ne dovediţi că spuneţi adevărul", zise Amparo.

..Nu numai că sînteţi frumoasă, sînteţi extraordinar

de perceptivă", zise Aglie. „Dar vă conjur să nu mă
credeţi. Dacă v-aş apărea în lumina prăfuită a secolelor
mele. frumuseţea dumneavoastră s-ar veşteji dintr-o
dată. şi n-aş putea să mi-o iert".

Amparo era cucerită, iar eu simţii un ghimpe de

gelozie. Adusei vorba despre biserici, şi despre sfîntul
Gheorghe-Oxossi pe care-1 văzuserăm. Aglie zise că tre-
buia fără doar şi poate să asistăm la un candomble. „Nu
vă duceţi acolo unde vi se cer bani. Locurile demne de
văzut sînt acelea unde sînteţi primiţi fără să vă ceară
nimic, nici măcar să credeţi. Să asistaţi cu respect, asta
da. cu aceeaşi toleranţă a tuturor credinţelor cu care ei
admit şi falsa voastră credinţă. Unii pai sau mae-de-
sanio, cînd ii vezi, seamănă a fi abia ieşiţi din coliba
unchiului Tom. dar au cultura unor teologi de la Univer-
sitatea Gregoriană".

Amparo puse o mînă pe mma lui. „Dueeţi-ne acolo !"

7.ise, „eu am fost o dată, cu ani în urmă, într-un cort
de umbanda. dar am amintiri confuze, îmi reamintesc
doar de o mare tulburare..."

Aglie păru încurcat din cauza atingerii, dar nu i se

sustrase. Numai că, aşa cum l-am văzut făcînd mai
apoi în momente de reflecţie, cu cealaltă mînă trase
din jiletcă o cutie mică de aur ş'i argint, poate o taba-
cheră sau o cutiuţă de medicamente, cu capacul împodo-
bit cu o agată. Pe masa barului ardea o luminare mică
de ceară, şi Aglie, ca din întîmplare, apropie cutioara de
ea. Am văzut că la căldură agata nu se mai distingea, şi

20S

n locul ei apărea o miniatură, foarte fină, în verde-albăs-

rui şi auriu, care reprezenta o păstoriţă cu un coşuleţ

de flori. O învîrti între degete cu o devoţiune absorbita

i a şi cum ar fi răsfoit o carte de rugăciuni. îşi dădu

cama că mă interesa, surise, şi puse obiectul la locul lui.

„Tulburare ? N-as dori, scumpă doamnă, ca pe lîngă

i aptul că sînteţi perceptivă să fiţi şi exagerat de sen-
sibilă. Aleasă calitate, cînd se asociază cu graţia şi inteli-
genţa, dar periculoasă, pentru cine se duce în anumite
incuri Iară să ştie ce caută şi ce o să găsească... Iar pe
de altă parte nu-mi confundaţi umbanda cu ceea ce
se cheamă candomble. Acesta din urmă e ceva cu totul
autohton, afro-brazilian, cum se spune de obicei, în
timp ce primul e o floare destul de tîrzie, ivită din trans-
planturi de rituri indigene pe cultura esoterică euro-
peană, cu o mistică, pe care aş numi-o templieră..."

Templierii mă regăsiseră iarăşi. I-am spus lui Aglie

că lucrasem ceva despre ei. Mă privi cu interes. ,.Curioasă
conjunctură, tinere prieten. Aici sub Crucea Sudului, să
găsesc un tînăr Templier..."

„N-aş vrea să mă consideraţi un adept..."

„Vai de mine, domnule Casaubon, Dacă aţi şti cîlă
sarlatanie există în domeniul ăsta.".

„Ştiu, ştiu".

„Tocmai. Dar trebuie să ne revedem, înainte de a vă
întoarce". Ne dădurăm întîlmre pentru a doua zi : voiam
toţi trei să explorăm mica piaţă acoperită din lungul
portului.

Acolo ne-am reîntâlnit într-adevăr în dimineaţa urmă-

toare, şi era un tîrg de peşte, un suk arab, o expoziţie
patronală care proliferase cu virulenţa unui cancer, un
tel de Lourdes invadat de forţele răului, unde magi
aducători de ploaie puteau face casă bună alături de
capuţini extatici şi stigmatizaţi, printre săculeţe aducă-
toare de noroc cu rugăciuni cusute în umplutură, mînuţe
de piatră dură care arătau jetoane de joc, crengi de
coral, crucifixuri, stele ale lui David, simboluri sexuale
din religii preiudaice, hamace, covoare, sacoşe, sfinxuri,
inimi sacre, tolbe de indieni bororo, coliere de scoici.
Mistica degenerată a conchistadorilor europeni se con-

207

topea cu ştiinţa calitativă a sclavilor aşa cum şi culoarea
pielii fiecăruia dintre cei de acolo nara o istorie a unor
genealogii pierdute.

..lată", zise Aglie. ..o imagine a ceea ce manualele

de etnologie numesc sincretismul brazilian. Urît cuvînt,
luat din ştiinţa oficială. Dar în sensul lui cel mai înalt,
sincretismul e recunoaşterea unei unice Tradiţii, ce stră-
bate şi nutreşte toate religiile, toate înţelepciunile. toate
filosofule. Înţeleptul nu e cel care discriminează, e cel care
pune laolaltă fîşiile de lumină, de oriunde ar proveni ele...
Şi deci sînt mai deştepţi aceşti sclavi, sau descendenţi de
sclavi, decît etnologii de la Sorbona. Mă înţelegeţi, cel
pu^in dumneavoastră, frumoasă doamnă ?"

..Nu cu mintea", zise Amparo. „Cu uterul. Mă scuzaţi,

îrhi închipui că contele" de Saint-Germain nu s-ar exprima
aşa. Vreau să spun că sînt născută în această ţară. şi chiar
ct*oa ce nu ştiu, îmi vorbeşte de undeva, de aici, cred..."
îşi duse mina la sîn.

..Cum i-a zis în seara aceea cardinalul Lambertini

acelei doamne cu o splendidă cruce de diamante pe decol-
teu ? Ce fericire ar fi să mori pe calvarul ăsta. Tot aşa
mi-ar plăcea mie să aud vocile acelea. Acum trebuie
sa mă scuz eu. şi faţă de amîndoi. Vin dintr-o epocă în
care ai fi făcut pe draca-n patru, numai să aduci omagiu
frumuseţii. Poate vreţi să rămîneţi singuri. O să ţinem
legătura".

,.Ţi-ar putea fi tată", i-am spus lui Amparo în timp

ce o tîram printre tarabe.

,.Ba chiar străbunic:. Ne-a dat de înţeles că are cel

puţin o mie de ani. Eşti gelos pe mumia faraonului ?"

„Sînt gelos pe cine-ţi aprinde ţie un beculeţ în cap".

„Ce frumos, asta e iubire".
.. -ni

Hb

^

Povestind înir-o zi că îl cunoscuse pe
Pilal din Pont la Ierusalim, el des-
cria minuţios casa guvernatorului
şi enumera felurile servite la cină.
Cardinalul de Rohan, crezînd că cele
auzite sînt nişte fantezii, s-a adre-
sat valetului contelui de Saint-Ger-
main, un bălrîn cu părul alb şi cu
o înfăţişare de om onest : ..Prietene,
îi spuse, nu-mi vine au cred ceea ce
zice stăpinul tău. Că ar fi ventriloc,
mai treacă-meargâ : că ar face aur,
pot accepta, dar că ar avea dmiă mii
de ani şi că l-ar fi văzut pe Pliat din
Pont, mi se pare prea de tot. Dum-
neata te aflai de faţă ?" „Oh. din pă-
cate nu, monseniore, răspunse cu
nevinovăţie valetul, eu sint in servi-
ciul domnului conte numai de patru
sute de ani".

(Cotim de Plancy. Dietionnaire internai,

Paris, Mellier, 1044, p. 434)

în zilele care au urmat am fost acaparat de oraşul

Salvador. Am rămas prea puţin timp în hotel. Răsfoind
indicele cârtii despre Roza-Cruceeni am găsit o refe-
rinţă în. legătură cu contele de Saint-Germain. la te uita,
ni am zis, tout se tient.

Despre acesta, Voltaire scria : „c'est un homme qui

ne meurt. jamais et qui sait tout", iar Fredoric al Prusiei
îi răspundea că „c'est un compte pour fire". Horace
Walpole vorbea de el ca despre un italian, sau spaniol,
sau polonez care s-ar fi îmbogăţit surprinzător în Mexic,
iar după aceea a fugit la Constantinopol cu bijuteriile
soţiei sale. Lucrurile cele mai sigure despre el ne sînt
transmise în memoriile doamnei de Hausset, fostă dame
dt> chambre a doamnei de Pompadour (frumoasă referinţă,
zicea Arnparo, intolerantă). Este cunoscut sub diferite
nume ; Surmonlla Bruxelles, Welldonc la Leipzig, marchiz
de Aymar, de Bedmar, sau de Belmar, conte Soltikoff.

209

Arestat la Londra în 1745, unde strălucea ca muzician

cîntînd la vioară şi la clavecin in saloane ; trei ani după
aceea, la Paris, işi oieri serviciile lui Ludovic al XV-lea,
ca expert în vopsele, în schimbul unei reşedinţe la caste-
lul Chambord. Regele îi dă misiuni diplomatice in Olanda,
unde intră în nişte încurcături şi fuge din nou la Londra.
în 1762, îl găsim în Rusia, apoi iarăşi în Belgia. Acolo,
îl întîlneşte Casanova, care povesteşte cum a tran-ior-
mat o monedă în aur. In ^;76 se află la curtea lui Frederic
al II-lea căruia-i prezintă diferite proiecte chimice, ca să
moară după opt ani în Schleswig, la landgraf-ul de
Hesse. unde punea pe roate o fabrică de vopsele.

Nimic ieşit din comun, cariera tipică a aventurieru-

lui de pe la o mie şapte sute, avînd doar mai puţine
amoruri decît Casanova şi escrocherii mai puţin tea-
trale decît cele ale lui Cagliostro. In fond, cu excepţia
cîtorva incidente, se bucură de un anume credit pe
lîngă potentaţi, cărora le promite miracolele alchimiei,
dar cu un profit industrial sigur. Atîta doar că în jurul
lui, şi desigur, întreţinut de el, ia naştere zvonul dsspre
nemurirea lui. Este auzit prin saloane citind cu dezin-
voltură evenimente trecute ca şi cum ar fi fost martor
ocular la ele, şi-şi cultivă legenda cu graţie, oarecum
în surdină.

Cartea mea cita şi un fragment din Gog, de Giovanni

Papini, unde e descrisă o întîlnire nocturnă, pe puntea
unui transatlantic, cu contele de Saint-Germain : apăsat
de trecutu-i milenar, de amintirile ce-i împînzesc mintea,
cu accente de disperare ce amintesc de Funes, „el
memorioso" al lui Borges, numai că textul lui Papini
datează din 1930. ,,Să nu-ţi închipui că soarta celor ca
mine e de invidiat", îi spune contele lui Gog. „După vreo
două secole, un plictis incurabil pune stăpînire pe neferi-
ciţii nemuritori. Lumea e monotonă, oamenii nu învaţă
nimic şi cad iarăşi la fiecare generaţie în aceleaşi erori
şi orori ; evenimentele nu se repetă dar se aseamănă...
se termină noutăţile, surprizele, revelaţiile. Pot să-ţi
mărturisesc dumitale, acum cînd doar Marea Roşie
ne ascultă : nemurirea mea a ajuns să mă plictisească.
Pămîntul nu mai are secrete pentru mine şi nu-mi mai
pun speranţa în semenii mei".

210

„Curios personaj", am comentat eu. ,,E clar că Aglie
al nostru se preface că-1 întruchipează. Gentilom matur,
cam fezandat, cu bani de risipit, timp liber de călătorit,
şi o propensiune pentru supranatural".

„Un reacţionar coerent, care are curajul de a fi

decadent. în fond îl prefer burghezilor democraţi", zise
Amparo.

„Women power, women power, şi mai şi cazi în

extaz pentru o sărutare de mînă".

„Aşa ne-aţi educat voi, timp de secole. Lă^nţi-ne să

ne eliberăm puţin cîte puţin. N-am spus că aş vrea
să mă mărit cu el".

„Slavă Domnului".

Săptămîna următoare a fost rîndul lui Aglie să-mi
telefoneze. în seara aceea urma să fim admişi într-tm
terreiro de candomble. Nu puteam fi admişi în timpul
ritualului, pentru că Ialorixâ nu avea încredere în turişti,
dar ea însăşi avea să ne întîmpine înainte de începerea
lui, şi avea să ne arate cadrul.

El veni să ne ia cu maşina, şi conduse printre favelas,

pînă dincolo de colină. Edificiul în faţa căruia ne-am
oprit avea o înfăţişare modestă, un fel de hărăbaia
industrială, dar în prag un negru bătrîn ne primi purii'i-
cîndu-ne cu nişte fumigaţii. Mai încolo, într-o mică
grădină austeră, văzurăm un soi de coşniţă imensă, făcută
din foi mari de palmier pe care se aflau la vedere nişte
delicatese tribale, comidas de santo.

înăuntru dădurăm peste o sală mare, cu pereţii acope-

riţi cu tablouri, un fel de cadre votive, de măşti afri-
cane. Aglie ne explică felul cum era aranjat decorul *.
în fund, băncile pentru neiniţiaţi, alături, estrada pentru
instrumente, şi scaunele pentru aşa-numiţii Ogâ. ,.Sînt
oameni de condiţie bună, nu neapărat credincioşi, dar care
respectă cultul. Aici la Bahia marele Jorge Amado e
Ogă într-un terreiro. A fost ales de lansă, stăpinj răz-
boiului şi a vînturilor..."

„Dar de unde provin aceste divinităţi ?" am întrebat.

„E o istorie complicată. Mai întîi, există o ramură
sudaneză, care se impune în nord încă de la începuturile
sclavagismului, iar din acest trunchi provine candofrî-

211

bîe-ul aşa-zişilor orixăs, adică al divinităţilor africane,
în statele din sud avem influenţa grupurilor bantu şi
din acest punct încep amestecăturile in lanţ. In timp ce
cultele din nord rămîn credincioase religiilor africane
oiiginare, în sud macumba primitivă evoluează căi re
umbanda, care este influenţată de catolicism, kardecism
şi ocultismul european..."

„Deci astă-seară n-au a face Templierii".

„Templierii erau o metaforă. în orice caz, astă-seară
nu-i vorba de ei. Dai¹ sincretismul are o mecanică foarte
subtilă. Aţi observat, afară la intrare, lîngă comidas
de santo, o statuetă din fier. un fel de drăcuşor cu furcă,
şi cu nişte ofrande votive ia picioare ? Este Exu, foarte
puternic în cultul umbanda, dar nu şi în candomble. Şi,
totuşi, şi candomble*ul îl cinsteşte, îl consideră un spirit
mesager, un fel de Mercur degenerat. în umbanda eşti
posedat de Exu, aici nu. Totuşi e tratat cu bunăvoinţă,
nu se ştie niciodată. Uitaţi-vă acolo pe perete..." Îmi
indică statuia policromă a unui indios nud şi pe aceea a
unui sclav faătrîn negru înveşmântat în alb, şezînd şi
fumîndu-şi pipa : „Aceştia sînt un eaboclo şi un preto
vclho, spirite de răposaţi, care în riturile umbanda con-
tează foarte mult. Ce caută aici ? Li se aduce omagiu,
nu sînt utilizaţi, pentru că ritul candomble stabileşte
raporturi numai cu acei orixâs africani, dar asta nu
înseamnă că sînt renegaţi"'.

„Dar ce rămîne să aibă în comun, toate aceste bise-

rici 1"

„Să zicem că toate cultele afro-braziliene sînt pfină

3a urmă caracterizate de faptul că, în timpul ritului,
iniţiaţii sînt posedaţi, ca în transă, de o fiinţă superioară,
în candomble sînt acei orix;is, în umbanda sînt spiritele
decedaţilor..."

„îmi uitasem ţara şi rasa moa", zise Amparo. „Doamne,

puţină Europă şi un strop de materialism istoric m-au
făcut deja să dau totul uitării, şi totuşi poveştile astea
le ascultam de la bunica mea..."

„Un strop de materialism istoric ?^;i surise Aglie. „Mi

se pare c-am mai auzit eu vorbindu-se de aşa ceva. Un
cult apocaliptic practicat de tipul acela, născut la Trier,
nu-i aşa ?"

212
Am strîns-o pe Amparo de braţ. „No pasarân,

amore".

„Isuse Hristoase", murmură ea.

Aglie urmărise fără să intervină micul nostru dialog
pe şoptite. „Puterile sincretismului sînt infinite, draga
mea. Dacă vrei, îţi pot oferi versiunea politică la toată
povestea asta. Legile secolului nouăsprezece restituie
libertatea sclavilor, dar în încercarea de a aboli stig-
matele sclaviei sînt arse toate arhivele tîrgului cu sclavi.
Sclavii devin formal liberi, dar fără trecut. Şi atunci
încearcă să reconstituie o identitate colectivă, în lipsa
celei familiale. Se întorc la rădăcinile lor. Este modul lor
di- a se opune, cum ziceţi voi, tinerii, faţă de forţele
dominante".

„Dar parcă aţi spus chiar adineauri că se amestecă

sectele acelea europene...'" zise Amparo.

,,Draga mea, puritatea o un lux, iar sclavii iau ceea

ce găsesc. Dar se răzbună. Azi au capturat mai mulţi
^lbi decît poţi să-ţi închipui. Cultele africane originale
aveau slăbiciunea tuturor religiilor, erau locale, etnice,
mioape. In contact cu miturile cuceritorilor, ei au retrăit
un vechi miracol : au redat vitalitatea cultelor misterice
din al doilea şi al treilea secol al erei noastre, din bazi-
nul mediteranean, între o Romă care se dezagrega încet,
încet şi fermenţii ce veneau din Persia, din Egipt, din
Palestina pre-iudaică... In secolele Imperiului de Jos.
Africa primeşte influenţele întregii religiozităţi medite-
raneene, şi le depozitează, le condensează. Europa se
vede coruptă de creştinismul raţiunii de stat. Africa con-
servă comori de înţelepciune, aşa cum le conservase
şi le difuzase şi pe timpul egiptenilor, dăruindu-le greci-
lor, care le-au făcut chisăliţă".

"*■£•■

OR Există un corp care cuprinde totul

laolaltă în lume, şi îndiipuieşte-ţi-l
de formă circulară, fiindcă aceasta e
forma Totului... închipuieşte-ţi acum
că sub cercul acestui corp stau cei
36 âe decani, în centru între cercul
totului şi cercul zodiacului, despăr-
ţlnd aceste două cercuri şi ca să spu-
nem aşa, mărginind zodiacul ; lasă-ts
purtat de-a lungul zodiacului cu pla-
netele... Schimbarea regilor, uşura-
rea cetăţilor, foametea, molima, re-
fluxul mării, cutremurele, nimic din
toate acestea nu ars loc fără înrîu-
r ir ea decanilor... . ...

(Corpus Hermeticum, Slobaeus, estcerp-
tum VI)

,,Dar care ştiinţă ?"

„Iţi dai seama de cum trebuie să fi fost epoca dintre
al doilea şi al treilea secol de după Hristos ? Nu în ceea
ce priveşte fasturile imperiului, aflat pe sfîrşite, ci prin
ceea ce înflorea în acest timp în bazinul mediteraneean.
La Roma pretovienii tăiau beregata împăraţilor lor, iar în
Mediterana înflorea epoca lui Apuieius, a misterelor