2 Umberto Eco pendulul lui foucâult roman Volumul I traducere de Ştefania mincu şi marin mincu postfaţă de marin mincu constanţa 1991 editura pontica ■ Jj
Yüklə 1,55 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Cînd dresorul 127
- | — Pendulul lui Foucault voi. I
toţi intelectualii antifascişti. Desfăşurare cu mare pompă clin partea poliţiei, dar ae părea că se înţeleseseră să lase lucrurile în voia lor. Ceva tipic pentru timpurile acelea : marş neautorizat, dar dacă nu se petrecea nimic grav, forţa publică avea să se mulţumească să privească şi să controleze (pe atunci compromisurile teritoriale erau ca stînga să nu depăşească anumite "graniţe ideale ce fuseseră trasate în centrul oraşului Milano. într-un anumit perimetru se mişcau contestatarii, în timp ce dincolo de piaţa Augusto şi în toată zona din piaţa San Babila staţi- onau fasciştii. Dacă cineva trecea linia erau incidente, dar în rest nu se întîmpla nimic, la fel ca între dresor şi leu. Noi credem de obicei că dresorul e asaltat de leu, acesta fiind foarte feroce, şi că apoi el îl îmblînzeşte ridicînd în sus biciul sau trăgînd un foc de pistol. Eroare : leul e deja sătul şi drogat cînd intră în cuşcă şi nu doreşte să sară asupra nimănui. Ca toate animalele, are o în- făţişare plină de siguranţă, dincolo de care se poate în- tîmpla tot ce doreşti, însă el stă liniştit. Cînd dresorul 127 pune piciorul în spaţiul leului, leul rage ; atunci dresorul ridică biciul, însă în realitate face un pas înapoi (ca şi cum şi-ar lua avînt pentru o săritură înainte), iar leul se calmează. O revoluţie simulată trebuie să-şi aibă re- gulile ei. Mă dusesem la marş, dar nu mă aşezasem în vreunul din grupuri. Stăteam pe la margini, în piaţa Santo Ste- fano, pe unde circulau ziarişti, redactori de edituri, artişti veniţi să-şi manifeste solidaritatea. Tot barul Pilade. Mă găsii alături de Belbo. Era cu o femeie cu care-1 văzusem adesea la bar, şi credeam că e prietena lui (mai tîrziu a dispărut — acum ştiu şi de ce, deoarece am citit povestea în acel file unde e vorba despre doctorul Wag- ner). „Şi dumneavoastră aici V am întrebat. „Ce vrei", surise el, uşor jenat. „Trebuie să ne salvăm
Privii în jurul meu. Era o după-amiază cu soare, din acele zile în care Milano e frumos, cu faţadele galbene ale caselor şi cu un cer uşor metalic. în faţa noastră era poliţia, blindată cu coifurile şi cu scuturile ei de plastic, care păreau că trimit scînteieri de oţel, în timp ce- un comisar în civil, dar încins cu un tricolor ţipător, se fîţîia încoace şi încolo prin faţa alor săi. Am privit în spatele meu, capătul cortegiului : mulţimea se mişca, dar bătînd pasul pe loc, şirurile erau alcătuite, dar neregulat, aproape ca nişte serpentine, masa de oameni părea împănată cu lănci, stindarde, inscripţii cu lozinci, bastoane. Unele formaţii nerăbdătoare intonau la răstimpuri slogane rit- mate ; de-a lungul marginilor coloanei umblau încolo şi încoace nişte repreze'ntanţi ai studenţimii, aşa-zişii ka- tanga, cu batiste roşii pe faţă, cămăşi multicolore, cu cen- turi cu catarame la nişte blugi care cunoscuseră toate ploile şi tot soarele ; chiar şi obiectele cu care se înarma- seră la întîmplare şi pe care le ţineau m'ascate de ste- guleţe înfăşurate pe pumn, apăreau ca nişte elemente din vreo recuzită, m-am gîndit la Dufy şi la subiectele lui vesele. Prin asociere, de la Dufy am trecut la Guil- laume Dufay. Am avut impresia că mă aflu într-o minia- tură, am zărit în mica mulţime de pe laturile şirurilor, 123
câteva doamne, figuri «ndrogine, care aşteptau marele spectacol de cutezanţă ce le fusese promis. Insă toate astea îmi trecură prin minte ca un fulger, am simţit că retrăiam o altă experienţă, dar fără să o recunosc. „Nu e luarea Ascalonului ?" întrebă Belbo. „Pe domnul sfînt Iacob, bunul meu domn," îi spusei,
„Da", zise Belbo, „dar problema e de a şti în care parte se află sarazinii". „Poliţia e teutonică", am observat eu, „aşa încît noi am putea fi trupele lui Alexandru Nevski, dar poate că îmi confund eu textele. Priviţi acolo, grupul acela, trebuie să fie soldaţii contelui d'Artois, freamătă să se arunce în bătălie căci nu pot suporta nicidecum ultrajul, şi chiar se îndreaptă spre frontul inamic, şi îl provoacă cu strigăte de ameninţare !" Tocmai în acest moment se petrecu incidentul. Nu-mi amintesc bine, cortegiul înaintase, un grup de activişti, cu lanţuri şi cu nişte căciulite de alpinişti, începuse să forţeze alinierea poliţiei pentru a se îndrepta apoi spre piaţa San Babila, lansînd lozinci agresive. Leul se mişcă, şi chiar cu o anumită hotărîre. Primul şir al alinierii se deschise şi apărură tulumbele cu apă. Din avanposturile coloanei porniră primele bile, primele pietre, un grup de poliţişti porni hotărît înainte, lovind cu violenţă, iar co- loana începu să se unduie. în acel moment, departe, către fundul străzii Laghetto, se auzi o detunătură. Poate că era doar o explozie de cauciuc, poate o petardă, poate un foc adevărat de pistolet tras ca avertisment de grupurile acelea care, cîţiva ani de acum înainte aveau să folosească regulat un P 38. Se produse panică. Poliţia începu să-şi arate armele, se auziră ţăcăniturile încărcătoarelor, cortegiul se diviza în bătăioşi care acceptau lupta, şi ceilalţi, care-şi conside- rau datoria îndeplinită. M-am trezit fugind pe via Larga, cu o frică nebună să nu fiu ajuns de vreun corp conton- dent, mînuit de cine ştie cine. Pe neaşteptate, mă găsii alături de Belbo şi de prietena lui. Alergau destul de repede, însă fără panică. In colţ cu via Rastrellii, Belbo mă apucă de un braţ : 129
„Pe-aici, tinere", îmi zise. Am*încercat să-1 întreb de ce, via Larga mi se părea mai sigură şi mai populată şi m-am simţit cuprins de claustrofobie în labirintul stră- duţelor dintre via Pecorari şi Arhiepiscopat. Mi se părea că, pe acolo pe unde mă dirija Belbo, mi-ar fi fost mai greu să mă fac scăpat în cazul în care poliţia ne-ar veni în întîmpinare din vreo parte. îmi făcu semn să tac din gură, dădu două trei colţuri de străzi, îşi încetini pasul treptat, şi ne pomenirăm mergînd la pas, fără să alergăm, exact în spatele Domului, unde circulaţia era normală şi unde nu ajungeau ecourile bătăliei ce se desfăşura la mai puţin de două sute de metri. Tot în linişte am dat ocol Domului şi am ajuns înaintea faţadei, pe partea Galeriei. Belbo cumpără o punguţă cu boabe şi începurăm să hrănim porumbeii cu o încîntare serafică. Eram complet camuflaţi în mulţimea de sîmbâtă, eu şi Belbo puşi la sacou şi cravată, iar femeia în adevărată uniformă de doamnă milaneză, cu pulovăr gri pe gît şi un şirag de perle, cultivate sau nu, cum or fi fost. Belbo mi-o prezentă : „Ea e Sandra, vă cunoaşteţi ?" „Din vedere. Salve."" „Vezi, Casaubon", îmi spuse atunci Belbo, „nu se fuge
130
iii»iiB „Aţi urmat vreun curs în Bolivia ?" „Tehnicile de supravieţuire se învaţă numai cînd eşti
„In felul ăsta v-aţi făcut dumneavoastră Rezistenţa, cum e obiceiul să se spună". „Ca spectator", zise el. Şi am simţit o uşoară jenă în vocea lui. „în patruzeci şi trei aveam unsprezece ani, la bi'îrşitul războiului aveam abia treisprezece. Prea devreme ea să iei parte, destul de devreme ca să urmăreşti totul, cu o atenţie fotografică, aş zice. Dar ce puteam să fac ? Stăteam şi mă uitam. Sau fugeam, ca astăzi." .,Acum aţi putea povesti, în loc să corectaţi cărţile altora". 131
douăzeci de ani, în anii cincizeci aş fi făcut poezie a memoriei. Din fericire, m-am născut prea tîrziu, eînd aş fi putut să scriu nu-mi rămînea decît să citesc cărţile deja scrise. Pe de altă parte, aş fi putut şi să sfîrşesc cu un glonte în cap, pe colină." „De partea cui ?", am întrebat, apoi mă simţii jenat. „Scuzaţi-mă, era o glumă."' „Nu, nu era o glumă. Sigur, eu astăzi ştiu, dar o ştiu abia acum. O ştiam oare şi atunci ? Ştii că poţi fi obsedat de remuşcări toată viaţa, nu pentru că ai ales eroarea, lucru de care cel puţin poţi să te pocăieşti, ci pentru a te fi găsit în imposibilitatea de a-ţi dovedi ţie însuţi că nu aveai să alegi eroarea... Eu am fost un trădător potenţial. Ce drept aş avea acum să scriu un adevăr oarecare şi să-i învăţ pe alţii ?" „Scuzaţi-mă", am spus, „potenţial dumneavoastră puteaţi deveni şi monstrul din via Salaria, dar nu aţi de- venit. Asta-i nevroză. Sau remuşcarea dumneavoastră se bizuie pe nişte indicii concrete ?" „Ce anume este un indiciu în lucrurile astea ? Şi apropo de nevroză, în seara asta e o cină cu doctorul Wagner. Eu am să iau un taxi din piaţa de la Scala, Mergem, Sandra ?" „Doctorul Wagner ?" am întrebat, în timp ce îi salutam. „In persoană ?" „Da, e la Milano pentru cîteva zile şi poate-1 conving să ne dea vreun studiu de-al lui inedit, ca să scoatem un volumaş. Ar fi o lovitură." Deci în perioada aceea Belbo era deja în contact cu doctorul Wagner. Mă întreb dacă aceea a fost seara în care Wagner (a se pronunţa Wagnere) 1-a psihanalizat pe Belbo gratis, şi fără ca vreunul dintre ei doi s-o ştie. Sau poate că asta atost mai tîrziu. Oricum, în ziua aceea a fost prima dată cînd Belbo a făcut aluzie la copilăria lui din ***. Ce e curios e că ea cuprindea povestea unor fugi — aproape glorioase, în gloria amintirii, şi care totuşi îi reîncolţeau în memorie după ce, împreună cu mine, dar şi în faţa mea, fără nici o glorie, deşi cu înţelepciune, el fugise iarăşi. 132
1S Apoi, fratele Etienne din Provins, adus în faţa sus-numiţilor comisari, şi întrebat de aceştia dacă voia să apere ordinul, zise că nu voia, iar dacă maeştrii voiau să-l apere, să o facă, însă el înainte de arestare fu- sese în ordin riumai timp de nouă luni. (Depoziţie din 27.11.1309) • Găsisem pe Abulafia şi relatarea altor fugi. Şi mă
FILENAME: CANALETTO Am fugit din faţa unui atac al poliţiei sau
133
devreme, sau prea tîrziu, dar vina asta era a stării civile. Aş fi vrut să fiu în lanul acela ca să trag, chiar cu preţul de a-mi răni bunica. Nu eram absent din laşitate, ci din cauza vîrstei mele. De acord. Dar la marş ? Am fugit din nou din motive de generaţie, lupta aceea nu mă privea. Dar aş fi putut risca, chiar şi fără entuziasm, pentru a dovedi că atonei, în lan, aş fi ştiut să aleg. Are oare sens să alegi Ocazia greşită, pentru a te convinge că ai fi fost în stare să alegi Ocazia justă ? Cine ştie cîţi dintre cei care astăzi au acceptat lupta au făcut aşa. Dar o ocazie falsă nu e Ocazia potrivită. Poţi fi oare laş deoarece curajul altora ţi se pare disproporţionat faţă de vacuitatea îm- prejurării ? Atunci înseamnă că înţelepciunea ne face laşi. Şi deci Ocazia bună se pierde cînd îţi petreci viaţa pîndind marea Ocazie şi meditînd asupra ei. Marea Ocazie o alegi din instinct, iar în momentul acela nu ştii că a venit. Poate că odată am prins-o, şi n-am ştiut niciodată asta ? Cum se poate să te simţi vi- novat şi să te simţi laş, numai pentru că te-al născut în deceniul nepotrivit ? Răspuns : te simţi laş pentru că o dată ai fost laş. Şi dacă şi de data aceea vei fi evitat Ocazfa doar pentru că o simţeai inadecvată ? Să descriu casa din ***, i2olată pe colină între vii — nu se zice colinele în formă de mamele ? — şi apoi drumul care ducea la marginea tîrgului, la întretăierea cu ultima stradă locuită — sau cu prima (sigur că n-o să ştii niciodată dacă nu alegi punctul de vedere). Micul refugiat care abandonează adăpostul fa- milial şi pătrunde în aşezarea tentaculară, de-a lungul bulevardului merge întins şi, rîvnitor, sg sperie de Fundătură. Fundătura era locul de adunare al bandei Fundăturii. Copii de la ţară, murdari, gălă- gioşi. Eram prea de la oraş, era mai bine să-i evit. Dar pentru a ajunge în piaţă, şi la chioşc, 134
la papetarie, afară doar dacă încercam un peri- plu aproape ecuatorial şi prea puţin demn, nu-mi rămînea dorit să trec prin Canaletto. Băieţii din Fundătură erau nişte mici nobili pe lîngă cei din banda de pe Canaletto, cu nume luat de la un fost torent, devenit un mic canal de scurgere, urît mirositor, care mai traversa şi acum zona cea mai săracă a aşezării. Cei de pe Canaletto erau cu adevărat jegosi, subpro- letari şi violenţi. Cei din Fundătură nu puteau trece prin zona Canaletto fără să fie asaltaţi şi bătuţi. La în- ceput nu ştiam că eu eram din Fundătură, eram abia sosit, dar cei de pe Canaletto mă identificaseră deja ca duşman. Treceam prin părţile lor cu o mică revistă ilustrată deschisă în faţa ochilor, mergeam citind, iar aceia mă luară la ochi. Eu am luat-o la fugă, şi ei după mine, au dat cu pitire, vuia a trecut, prin revistă, pe care continuam s-o ţin deschisă în faţa ochilor în timp ce alergam, ca să-mi iau o ţinută demnă. Mi-am salvat viaţa, dar mi-am pierdut revista. A doua zi m-am hotărît să mă înrolez în banda celor din Fundătură. M-am prezentat la sinedriul lor, primit cu rîsete batjocoritoare. în perioada aceea aveam un păr bogat, care-mi stătea ridicat drept în sus pe cap, ca în reclamele de creioane Presbitero. Modelele pe care mi le ofereau cinematograful, publicitatea, plimbarea de duminică după slujbă, erau nişte băieţandri cu sacou la două rinduri, cu umeri largi,1 mustăcioară şi cu par pomădat şi lipit de ţeastă, lucios. în epocă pieptănătura pe spate se numea, în popor, mascagna. Voiam şi eu mascagna. Cumpăram de la piaţa târgului, lunea, pentru nişte sume derizorii faţă de situaţia bursei de valori, dar imense pentru mine. nişte cutii cu briantină grunjoasă ca mierea de fagure, şi-mi petreceam ore întregi să mi-o întind pe păr pînă mt-1 laminam ca într-o singură calotă de plumb, £55
câ =5* noastre
■ ■
S îsart**-» BBHIHBi o cască. Apoi îmi puneam un mic fileu, să mi-1 ţină apăsat. Cei din Fundătură mă văzuseră deja trecînd cu fileul pe cap, şi lansaseră nişte înţepături în dialectul acela al lor foarte şfi- chiuitor, pe care-1 înţelegeam, dar nu-1 vor- beam, în ziua aceea, după ce am rămas două ore în casă cu plasa pe cap, mi-am scos-o, am controlat efectul superb în oglindă, şi mi-am îndreptat paşii într-acolo, să-i întîlnesc pe aceia cărora eram gata să le jur credinţă. M-am apropiat de ei cînd deja briantină luată de la piaţă îşi terminase funcţia ei de lipici şi părul începea să revină în poziţie verticală, dar cu încetinitorul. Mare entuziasm pe cei din Fun- dătură, strînşi cerc în jurul meu, şi dîndu-şi coate. Am cerut să fiu admis. Totuşi, mă exprimam în italiană : eram altă rasă. Ieşi în faţă şeful, pe nume Martinetti, care atunci mi se păru cit un turn, strălucind de măreţie şi desculţ. Hotărî că trebuia să suport o sută de şuturi în şezut. Probabil că voiau să-1 redeştepte pe şarpele Kundalini. Am acceptat. M-am aşezat la perete, ţinut de braţe de doi adjuncţi, şi am suportat o sută de lovi- turi cu piciorul gol. Martinetti îşi făcea datoria cu forţă, cu entuziasm, cu metodă, lovind cu talpa şi nu cu vîrful, ca să nu-1 doară degetele mari. Corul celor din bandă ritma ritualul. Numărau în dialect. Apoi au hotărît să mă închidă într-o cuşcă de iepuri, timp de o ju- mătate de oră, în timp ce ei se întreţineau în păsăreasca aceea guturală. M-au lăsat să ies cînd m-am văitat de furnicături în picioare. Eram mîndru, pentru că fusesem în stare să mă conformez liturghiei sălbatice a unui grup sălbatic, cu demnitate. Eram ca un om numit în funcţia de cal. în timpul acela, în tîrgul*** erau cavalerii teutoni, nu prea vigilenţi pentru că partizanii încă nu se arătaseră — era pe la finele lui '43, sau pe la începutul lui '44, Una dintre primele 136
: noastre isprăvi a fost să pătrundem într-o baracă în timp ce unii dintre noi îi făceau curte soldatului de gardă, un longobard mare care mînca un sandviş enorm cu salam şi cu marme- ladă — aşa ni s-a părut, şi ne-a oripilat. Echipa de diversiune îl flata pe neamţ lăudîndu-i ar- mele, iar noi ceilalţi, în baracă (uşor de străpuns prin spate, care era detaşabil) furam nişte suluri de trotil. Nu cred că trotilul a fost după aceea folosit la ceva, dar fusese vorba, în planu- rile lui Martinetti, să-1 facem să explodeze pe cîmp cu scopuri pirotehnice, şi cu metode care acum ştiu că erau foarte grosolane şi nepotri- vite. Mai tîrziu, locul nemţilor a fost luat de cei din Decima Marş, formaţiunea a zecea antisub- mersibile, care au constituit un post de blocaj de-a lungul rîului, tocmai la răscruce unde, la şase seara, coborau pe strada principală fetele de la colegiul Măria Ausiliatrice. Era vorba să-i convingem pe cei din Decima (pesemne că n-aveau mai mult de optsprezece ani) să lege un buchet de grenade de mînă nemţeşti, din acelea cu baston lung, şi să le scoată siguranţa, ca să explodeze la suprafaţa apei, fix în momentul în care soseau fetele. Martinetti ştia bine ceea ce trebuia să facă, şi cum să calculeze timpul. Le explica celor din Decima, iar efectul era nemai- pomemit : o coloană de apă se înălţa în albie, în bubuit de tunet asurzitor, tocmai în timp ce fetele dădeau colţul. Fugă generală cu ţipete ascuţite, iar noi şi antisubmersibilii stricîndu-ne de rîs. Aveau să-şi amintească ei de aceste zile de glorie, după rugul lui Molay, supravieţui- torii cîmpului de concentrare de la Coltano, unde fuseseră închişi cei ce luptaseră pefntru Republica din Salo. Distracţia principală a băieţilor din Fundă- tură era să adune tuburi goale de cartuşe şi felurite resturi, care după opt septembrie nu lipseau : vechi caschete, cartuşiere, raniţe, une- ori cartuşe încă neatinse. Pentru a utiliza un 137
tfjާgiiS§|g cartuş încă bun, se proceda aşa : ţinînd tubul în mînă, se introducea proiectilul în gaura unei broaşte de uşă, şi se strângea bine; glontele ieşea şi ajungea să facă parte din colecţia spe- cială. Tubul era golit de pulbere (uneori era vorba de nişte şuviţe subţiri de exploziv fără fum), care era apoi aranjată în forme şerpui- toare şi li se dădea foc. Tubul, cu atît mai pre- ţios dacă capsula era intactă, venea să spo- rească bogăţia Armatei. Colecţionarul bun avea multe din astea, şi le aranja grupîndu-le, după marca de fabricaţie, după culoare, formă şi înăl- ţime. Existau diviziuni pentru infanterie, pen- tru tuburi de mitralieră şi de sten *, pe urmă stegarii şi cavaleriştii, — puşcă cu baionetă, puşcă nouăzeci şi unu (Garand-ul l-am cunos- cut numai cînd cu americanii) — şi aspiraţia supremă, marii maeştri ce dominau totul, în- cărcătoarele de mitralieră. In timp ce ne dedam la aceste jocuri paş- nice, într-o seară Martinetti ne spuse că mo- mentul a sosit. Scrisoarea de provocare fusese trimisă bandei din Canaletto, iar ăia accepta- seră, înfruntarea era prevăzută pe teritoriu neutru, în spatele gării. Chiar în seara aceea, la nouă. A fost o după amiază tîrzie, văratecă şi vlăguită, cu mare agitaţie. Fiecare dintre noi ne-am pregătit cu marafeturile cele mai terori- zante, căutînd bucăţi de lemn ce puteau fi apucate mai cumsecade, umplîndu-ne cartu- şierele şi raniţele cu pietre de diferite mărimi. Cîte unul, dintr-o curea de flintă, îşi făcuse un bici, straşnic dacă-1 mînuiai cu hotărîre. Cel * Tipurile de arme menţionate în text : flinta era un fel de carabină cu baionetă încorporată, puşca nouăzeci Şi unu era vechea puşcă folosită în primul război mondial şi aflată încă în dotarea armatei italiene în cel de al doilea, Garand-ul — e arma cu repetiţie a trapelor americane, sien-ul era o puşcă-mitralieră englezească, cu încărcătorul lateral şi cu patul cu montură de me- tal, în timp ce puşca mitralieră avea încărcătorul vertical (amin^ două erau puşti mitraliere). 138
cu toţii nişte croi, eu mai mult dccît toţi. Era aţîţarea de dinainte de atac, aspră, dureroasă, splendidă — adio, frumoasa mea, adio, aspră şi plăcută-i truda omului de arme, ne duceam să ne jertfim tinereţea noastră, aşa cum ne învăţaseră la şcoală înainte de opt septembrie. Planul lui Martinetti era iscusit: aveam să traversăm taluzul liniei ferate mai la nord, căzîndu-le în spate, pe neaşteptate, şi, practic, deja învingători. Pe urmă atac hotărît şi nici o îndurare. : Aşa că în asfinţit tăiarăm terasamentul şontăcăind pe la urcuşuri şi povîrnişuri, încăr- caţi cum eram cu pietre şi cu reteveie. în vîrful rambleului, îi văzurăm, deja postaţi în spatele latrinelor din gară. Ne-au văzut, pentru că se uitau în sus, bănuind că o să venim din partea aceea. Nu ne rămînea decît să coborîm fără să le dăm timp să sg mire de atacul nostru deschis. Nu ne dăduse nimeni rachiu înainte de atac, dar tot ne-am năpustit făcînd un vacarm de nedescris. Iar evenimentul s-a petrecut la o sută de metri de gară. Acolo începeau să se înalţe primele case care, oricît erau încă de rare, alcă- tuiau deja o mică reţea de străduţe. S-a întîm- plat că grupul cel mai cutezător s-a aruncat înainte, fără frică, în timp ce eu şi — spre norocul meu, — şi alţii, cîţiva, am încetinit pasul .şi ne-am postat pe după colţurile caselor, obscrvînd de departe. Dacă Martinetti ne-ar fi organizat în avan- gardă şi ariergardă, ne-am fi făcut datoria, însă a fost un fel de diviziune spontană. Cei mai cu inimă înainte, laşii la urmă. Iar din refugiile noastre, al meu mai în spate decît ale altora, am observat bătălia. Care nu avu loc. Ajunse la cîţiva metri unul de altul, cele două grupuri se înfruntară scrîşnind din dinţi, 139
apoi şefii-ieşiră în faţă şi parlamentară. A fost o Yaltă, au hotărît să-şi împartă zonele de influenţă şi să respecte trecerile ocazionale, cum se întxmpla între creştini şi musulmani în Pămîntul Sfînt. Solidaritatea dintre cele două ordine cavalereşti a prevalat asupra inelucta- bilităţii bătăliei. Fiecare arătase destul de bine ce poate. în bună armonie s-au retras pe nişte porţiuni de teren aflate faţă-n faţă. S-au retras apoi în direcţii opuse. Acum îmi zic că n-am ieşit la atac pentru că îmi venea să rîd. Dar atunci nu mi-am zis-o. M-am simţit laş şi atît. Acum, şi mai laş, îmi zic că dacă m-aş fi aruncat înainte împreună cu ceilalţi, n-aş fi riscat nimic, şi aş fi dus-o mai bine în anii ce aveau să vină. Am pierdut Ocazia, la doispre- zece ani. Aşa cum pierzi erecţia prima oară, e o impotenţă pentru toată viaţa. La o lună după aceea, cînd printr-o încăl- care de frontieră întîmplătoare, Fundătura şi Canaletto s-au aflat faţă-n faţă pe un cîmp, şi au început să zboare bulgări de pămînt, nu ştiu dacă încurajat de dinamica evenimentului pre- cedent, sau dornic de martiraj, m-am expus în prima linie. A fost o bătaie cu bulgări nesîn- geroasă, dar nu şi pentru mine. Un bulgăre, care evident ascundea un miez de piatră, îmi veni în buză şi mi-o despică. Am alergat acasă plîngînd, iar mama a trebuit să-şi dea de lucru cu penseta de toaletă ca să-mi scoată pămîntul din tăietura care mi se deschisese înăuntrul gurii. Fapt e că mi-a rămas un nodul, în dreptul caninului drept inferior, şi cînd îmi trec limba pe deasupra lui simt o vibraţie, un fior. Dar nodului ăsta nu mă absolvă, pentru c5 m-am ales cu el din inconştienţă, nu din curaj, îmi trec limba peste buze, şi ce fac ? Scriu. Dar literatura proastă nu răscumpără nimic. 140
.După ziua marşului nu l-am mai văzut pe Belbo timp de vreun an. Mă îndrăgostisem de Amparo şi nu mai mergeam la Pilade, sau de puţinele daţi cînd trecu- sem pe acolo cu Amparo, Belbo nu era. Iar lui Amparo nu-i plăcea locul. Fdgoarea ei morală şi politică — compa- rabilă doar cu graţia ei, şi cu splendida ei mîndrie — o făcea să vadă barul Pilade ca pe un club de dandy demo- cratici, iar dandysmul democratic era pentru ea una dintre intrigile, chiar cea mai subtilă, a complotului capitalist. A fost un an de mare angajare, de mare seriozitate şi de mare duioşie. Lucram cu poftă, dar şi cu calm, la teză. într-o zi l-am întîlnit pe Belbo pe cheiul Navigli, la mică distanţă de Garamond. „Ia te uită, ia te uită", îmi zise el vesel, „Templierul meu preferat ! Abia am primit cadou un fabricat de o vetusteţe, de să nu-ţi po- vestesc. De ce nu vii sus, la mine ? Am pahare de carton şi după-amiază liberă". „Asta-i o zeugmă", am remarcat eu. „Nu, e un bourbon la sticlă, ambalat cred, dinainte
Fusese bineînţeles o întîmplare. Şi astfel am fost prins în plasă. Yüklə 1,55 Mb. Dostları ilə paylaş:
|