2 Umberto Eco pendulul lui foucâult roman Volumul I traducere de Ştefania mincu şi marin mincu postfaţă de marin mincu constanţa 1991 editura pontica ■ Jj

20

oglinda va trimite razele de incidenţă în aşa fel încît tu

să nu vezi obiectul, bine conturat, înlăuntrul oglinzii, ci
să-1 intuieşti fantomatic, evanescent, pe jumătate în aer,
şi răsturnat, afară din oglindă. Sigur, va fi de ajuns să te
mişti puţin şi efectul dispare.

Dar atunci, deodată m-am văzut pe mine, răsturnat,

într-o altă oglindă.

De necrezut.

Oare ce voia să spună Lavoisier, ce voiau să sugereze
aceşti regizori de la Conservatoire ? încă din evul mediu
arab, de la Alhazen, cunoaştem toate magiile oglinzilor.
Merita oare să faci Enciclopedia, şi Secolul Luminilor, şi
Revoluţia, cu scopul de a afirma că e suficient să încovoi
suprafaţa unei oglinzi pentru a te prăbuşi în imaginar ?
Şi că imaginea din oglinda obişnuită, acel altul care
te priveşte, condamnat să rămînă perpetuu stîngaci, în
fiecare dimineaţă cînd se bărbiereşti nu e iluzie ? Făcea
oare să-ţi spună toate astea, în această sală, ori ţi-au fost
spuse numai pentru a-ţi sugera să priveşti în alt fel restul,
micile vitrine, instrumentele ce se prefac a celebra pri-
mordiile fizicii şi ale chimiei iluministe ?

Mască de protecţie din piele pentru experienţele de

calcinare. Nu, zău ? De-adevărat domnul acela cu nişte
luminări sub un clopot îşi punea masca aia ca de şoarece
de canal, podoaba aia de invadator extraterestru, ca să
nu-şi irite ochii ? Oh, hoio delicate, doctor Lavoisier. Dacă
voiai să studiezi teoria cinetică a gazelor, de ce să re-
construieşti atît de meticulos lampa aceea mică de sudat,
un cioculeţ pe o sferă care, încălzită, se învîrte vomitînd
abur, cînd prima eolipilă fusese construită de Heron, pe
timpul Gnozei, ca mecanism pe care se bazau statuile
vorbitoare şi alte minunăţii ale preoţilor egipteni ?

Şi ce era oare aparatul acela pentru studierea fermen-

taţiei putrede, 1731, frumoasă aluzie la bastarzii rău-mi-
rositori ai Demiurgului ? Un şir de tuburi de sticlă care,
dintr-un uter în formă de bol, trec prin nişte sfere şi con-
ducte, susţinute de nişte suporţi bifurcaţi, între două bă-
şici, transmiţînd nu ştiu ce esenţă de la una la cealaltă
prin nişte serpentine care spînzură în gol ?... Fermentaţie
putredă ? Balneum Mariae, sublimarea hidrargirului,
mysterium conjunctionis, producere a Elixirului !

21

Iar aparatul pentru studiat fermentaţia — iarăşi — a

%^rinului ? Un joc de arcuri de cristal care merge din atanor
în atanor, ieşind dintr-un alambic ca să sfîrştască în altul ?
Şi lomioanele acelea, şi, minuscula clepsidră, şi micul elee-
troscop,, şi lentila, cuţitaşul de laborator care pare o literă
cuneiformă, peria cu pîrghie de expulzare, lama de sticlă,
micul creuzet din ceramică refractară de trei centimetri
pentru a produce un homunculus de mărimea urmi gnom,
uter infimtesimal pentru nişte contracţii minusculiskne,
cutiile de acaju pline cu pacheţele albe, ca nişte caşerte de
spiţer de provincie, înfăşurate în pergamente brăzdate cu
caractere intraductibile, cu specimene mineralogice (după
crum ni se spune), în realitate nişte fragmente ale Sin-
donului lui Basilides, relicvarii cu prepuţul lui Hermes
Trismegistul, şi ciocanulde tapiţer lung şi subţiratic pen-
tru a bate începutul unei foarte scurte zile a judecăţii, un
raft cu quintesenţe de răspîhdit în rîndurile Micului Popor
al Elfilor din Avalon, şi aparatul inobservabil de mic pen-
tru analiza combustiei uleiurilor, globulele de sticlă dis-
puse în formă de petale de caprifoi, cu mai mulţi caprifoi
legaţi unul de altul' cu tuburi de aur, iar eaprifoii de alte
tuburi de cristal, iar acestea de un cilindru de aramă, şi
apoi — cu capul în jos — un alt cilindru de aur şi sticlă,
şi alte tuburi, coborînd, apendice atîrnînd, testicule, glan-
dule, excrescenţe, creste... Asta e chimia moderna-? Şi
pentru asta trebuia ghilotinat autorul, eînd în fond nimic
nu se creează şi nimic nu se distruge ? Sau l-au ucis ca
să-1 facă să tacă în privinţa a ceea ce, prefăemdu-se, des-
coperea, ca Newton care şi-a întins ditamai aripile însă
continua să mediteze asupra Cabalei şi a esenţelor cali-
tative ?

Sala Lavoisier de la Conservatoire e o mărturie, un

mesaj cifrat, un compendiu al muzeului întreg, o luare în
dcrîdere a orgoliului gîndirii solide a raţiunii moderne,
susur al altor mistere. Jaeopo Eelbe avea dreptate, Raţi-
uttea greşise.

Mu grăbeam, se apropia ceasul. Iată metrul, kilo-

gramul, măsurile, false garanţii de garanţie. învăţasem de
la Agite că secretul Piramidelor se revelă nu prin calcule
în metri, ci în coţi antici. Tată aparatele aritmetice, triumf

22

prefăcut al cantitativului, în realitate promisiune a cali-

tăţilor oculte ale numerelor, întoarcere la originile Kota-
rikonului rabinilor fugari pe şesurile Europei. Astronomie,
orologii, automate, vai şi-amar de mine de-aş mai rămîne
în compania unor alte asemenea revelaţii. Eram pe cale
să pătrund în miezul unui mesaj secret în formă de Thea-
trum raţionalist, repede repede, aveam să explorez -după
aceea, între ora închiderii şi miezul nopţii, acele obiecte
ire în lumina oblică a amurgului îşi dobîndeau adevărata
or fizionomie, de figuri, şi nu de instrumente.

Sus, doar trec prin sălile dedicate meseriilor, energiei,

lectricităţii, căci şi aşa nu m-aş fi putut ascunde în vi-
rinele acelea. Pe măsură ce descopeream sau intuiam
ensul acelor înşiruiri, eram cuprins de neliniştea de a
nu avea timp să găsesc ascunzătoare pentru a asista la
revelaţia nocturnă a raţiunii lor secrete. Acum umblam ca
un om hăituit — de oră şi de înspăimîntătoarea înaintare
a cifrei. Pămîntul se învîrtea inexorabil, se apropia ora,
peste puţin m-ar fi dat afară.

Pînă ce, trecînd de galeria dispozitivelor electrice, am

ajuns în mica sală a sticlăriei. Ce logică răsturnată dispu-
sese oare că alături de aparatele cele mai avansate şi cos-
tisitoare ale iscusinţei moderne trebuia să fie o zonă re-
zervată unor practici ce au fost cunoscute fenicienilor cu
milenii în urmă ? Ce sală de adunătură mai era şi asta,
care alterna porţelanuri chinezeşti şi vase androgine de
Laliaue, poterii, majolică, faianţe, muranerie, iar în fund,
într-o cutie enormă, în mărime naturală şi în trei dimen-
siuni, un leu ucidea un şarpe. Raţiunea aparentă a acelei
prezenţe era că grupul reprezentat fusese realizat în între-
gime din pastă de sticlă, dar raţiunea emblematică trebuia
să fie alta... încercam să-mi amintesc unde mai zărisem
imaginea aceea. Apoi mi-am amintit. Demiurgul, odiosul
produs al Sophiei, primul arhonte, Ildabaoth, cel răspun-
zător de lume şi de fundamentalul ei defect, avea forma
unui şarpe şi a unui leu, iar ochii lui aruncau o lumină
de foc. Poate că întregul Conservatoire era o imagine a pro-
cesului infam prin care, din plenitudinea principiului
prim, Pendulul, şi din strălucirea de fulger a Fleromei, din
eon în eon, Ogdoada se desface şi se ajunge astfel la rega-
tul cosmic, în care domneşte Răul. Dar atunci acest şarpe

23

Iar aparatul pentru studiat fermentaţia — iarăşi — a

vinului ? Un joc de arcuri de cristal care merge din atanor
în atanor, ieşind dintr-un alambic ca să sfîrşeaseă în altul ?
Şi lomioanele acelea, şi minuscula clepsidră, şi micul elce-
troscop,, şi lentila, cuţitaşul de laborator care pare o literă
cuneiformă, peria cu pîrghie de expulzare, lama de sticlă,
micul creuzet din ceramică refractară de trei centimetri
pentru a produce un homunculus de mărimea unui gnom,
uter infinitesimal pentru nişte contracţii minuseulisime,
cutiile de acaju pline cu pacheţele albe, ea nişte casete de
spiţei* de provincie, înfăşurate în pergamente brăzdate cu
caractere intraductibile, cu specimene mineralogice (după
cum ni se spune), în realitate nişte fragmente ale Sin-
donului lui Basilides, relicvarii cu prepuţul lui Hermes
Trismegistul, şi ciocanul de tapiţer lung şi subţiratic pen-
tru a feate începutul unei foarte scurte zile a judecăţii, un
raft cu quintesenţe de răspîndit în rîndurile Micului Popor
al Elfilor din Avalon, şi aparatul inobservabil de mic pen-
tru analiza combustiei uleiurilor, globulele de sticlă dis-
puse în formă de petale de caprifoi, cu mai mulţi caprifoi
legaţi unul de altul cu tuburi de aur, iar eaprifoii de alte
tuburi de cristal, iar acestea de un cilindru de aramă, şi
apoi— cu capul în jos — un alt cilindru de aur şi sticlă,
şi alte tuburi, coborînd, apendice atlrnînd, testicule, glan-
dule, excrescenţe, creste... Asta e chimia modernă ? Şi
pentru asta trebuia ghilotinat autorul, cînd în fond nimic
nu se creează şi nimic nu se distruge ? Sau l-au ucis ca
să-1 facă să tacă în privinţa a ceea ce, pre i'ăcîrsdu-se, des-
coperea, ca Newton care şi-a întins ditamai aripile însă
continua să mediteze asupra Cabalei şi a esenţelor cali-
tative ?

Sala Lavoisier de la Gonservatoire e o mărturie, un

mesaj cifrat, un compendiu al muzeului întreg, o luare în
deridere a orgoliului gîndirii solide a raţiunii moderne,
susur al altor mistere, Jacopo Belbo avea dreptate, Raţi-
uîîca greşise.

Mu grăbeam, se apropia ceasul. Iată metrul, kilo-

gramul, măsurile, false garanţii de garanţie. învăţasem de
la Aglie că secretul Piramidelor se revelă nu prin calcule
în metri, ci în coţi antici. Tată aparatele aritmetice, triumf

22

prefăcut al cantitativului, în realitate promisiune a cali-

tăţilor oculte ale numerelor, întoarcere la originile Nota-
rikonului rabinilor fugari pe şesurile Europei. Astronomie,
orologii, automate, vai şi-amar de mine de-aş mai rămîne
în compania unor alte asemenea revelaţii. Eram pe cale
să pătrund în miezul unui mesaj secret în formă de IChea-
trum raţionalist, repede repede, aveam să explorez după
aceea, între ora închiderii şi miezul nopţii, acele obiecte
care în lumina oblică a amurgului îşi dobîndeau adevărata
lor fizionomie, de figuri, şi nu de instrumente.

Sus, doar trec prin sălile dedicate meseriilor, energiei,

electricităţii, căci şi aşa nu m-aş fi putut ascunde în vi-
trinele acelea. Pe măsură ce descopeream sau intuiam
sensul acelor înşiruiri, eram cuprins de neliniştea de a
nu avea timp să găsesc ascunzătoare pentru a asista la
revelaţia nocturnă a raţiunii lor secrete. Acum umblam ca
un om hăituit — de oră şi de înspăimîntătoarea înaintare
a cifrei. Pămîntul se învîrtea inexorabil, se apropia ora,
peste puţin m-ar fi dat afară.

Pînă ce, trecînd de galeria dispozitivelor electrice, am

ajuns în mica sală a sticlăriei. Ce logică răsturnată dispu-
sese oare că alături de aparatele cele mai avansate şi cos-
tisitoare ale iscusinţei moderne trebuia să fie o zonă re-
zervată unor practici ce au fost cunoscute fenicienilor cu
milenii în urmă ? Ce sală de adunătură mai era şi asta,
care alterna porţelanuri chinezeşti şi vase androgine de
Lalique, poterii, majolică, faianţe, muranerie, iar în fund,
într-o cutie enormă, în mărime naturală şi în trei dimen-
siuni, un leu ucidea un şarpe. Raţiunea aparentă a acelei
prezenţe era că grupul reprezentat fusese realizat în între-
gime din pastă de sticlă, dar raţiunea emblematică trebuia
să fie alta... încercam să-mi amintesc unde mai zărisem
imaginea aceea. Apoi mi-am amintit. Demiurgul, odiosul
produs al Sophiei, primul arhonte, Ildabaoth, cel răspun-
zător de lume şi de fundamentalul ei defect, avea forma
unui şarpe şi a unui leu, iar ochii lui aruncau o lumină
de foc. Poate că întregul Conservatoire era o imagine a pro-
cesului infam prin care, din plenitudinea principiului
prim, Pendulul, şi din strălucirea de fulger a Pleromei, din
eon în «on, Ogdoada se desface şi se ajunge astfel la rega-
tul cosmic, în care domneşte Răul. Dar atunci acest şarpe

23

Iar aparatul pentra studiat fermentaţia — iarăşi — a

vinului ? Un joc de arcuri de cristal care merge din atanor
în atanor, ieşind dintr-un alambic ca să sfîrştască în altul?
3: lomioanele acelea, şi,minuscula clepsidră, şi micul elec-
troscop,, şi lentila, cuţitaşul de laborator care pare o literă
cuneiformă, peria cu pîrghie de expulzare, iama de sticlă,
micul creuzet din ceramică refractară de trei centimetri
pentru a produce un homunculus de mărimea unui gnom,
uter infinitesimal pentru nişte contracţii minuseulisime,
cutiile de acaju pline cu pacheţele albe. ca nişte casete de
spiţer de provincie, înfăşurate în pergamente brăzdate cu
caractere intraductibile, eu specimene mineralogice (după
cum ni se spune), în realitate nişte fragmente ale Sin-
donului lui Basilides, relicvarii cu prepuţul lui Hermes
Trismegistui, şi ciocanul de tapiţer lung şi subţiratic pen-
tru a bate începutul unei foarte scurte zile a judecăţii, un
raft cu quintesenţe de răspîndit în rmdurile Micului Popor
al Elfilor din Avalon, şi aparatul inobservabil de mic pen-
tru analiza combustiei uleiurilor, globulele de sticlă dis-
puse în formă de petale de caprifoi, cu mai mulţi caprifoi
legaţi unul de altul cu tuburi de aur, iar caprifoii de alte
tuburi de cristal, iar acestea de un cilindru de aramă, şi
apoi— cu capul în jos — un alt cilindru de aur şi sticlă,
şi alte tuburi, coborînd, apendice atlrnînd, testicule, glan-
dule, excrescenţe, creste... Asta e chimia modernă ? Şi
pentru asta trebuia ghilotinat autorul, cînd în fond^: nimic
nu se creează şi nimic nu se distruge ? Sau l-au ucis ca
să-1 facă să tacă în privinţa a ceea ce, prefueîndu-se, des-
coperea, ca Newton care şi-a întins ditamai aripile însă
continua să mediteze asupra (Sabalei şi a esenţelor cali-
tative ?

Sala Lavoisier de la Gonservatoire e o mărturie, un

mesaj cifrat, un compendiu al muzeului întreg, o luare în
derâdere a orgoliului gîndirii solide a raţiunii moderne,
susur al altor mistere. Jaeopo Belbo avea dreptate, Raţi-
unea greşise.

Mă grăbeam, se apropia ceasul. Iată metrul, kilo-

gramul, măsurile, false garanţii de garanţie. învăţasem de
la Agile că secretul Piramidelor se revelă nu prin calcule
în metri, ci în coţi antici. Tată aparatele aritmetice, triumf

22

prefăcut al cantitativului, în realitate promisiune a cali-

tăţilor oculte ale numerelor, întoarcere Ia originile Kota-
rikonului rabinilor fugari pe şesurile Europei. Astronomie,
orologii, automate, vai şi-amar de mine de-aş mai rămîne
în compania unor alte asemenea revelaţii. Eram pe cale
să pătrund în miezul unui mesaj secret în formă de lEhea-
trum raţionalist, repede repede, aveam să explorez după
aceea, între ora închiderii şi miezul nopţii, acele obiecte
care în lumina oblică a amurgului îşi dobîndeau adevărata
lor fizionomie, de figuri, şi nu de instrumente.

Sus, doar trec prin sălile dedicate meseriilor, energiei,

electricităţii, căci şi aşa nu m-aş fi putut ascunde în vi-
trinele acelea. Pe măsură ce descopeream sau intuiam
sensul acelor înşiruiri, eram cuprins de neliniştea de a
nu avea timp să găsesc ascunzătoare pentru a asista la
revelaţia nocturnă a raţiunii lor secrete. Acum umblam ca
un om hăituit — de oră şi de înspăimîntătoarea înaintare
a cifrei. Pămîntul se învîrtea inexorabil, se apropia ora,
peste puţin m-ar fi dat afară.

Pînă ce, trecând de galeria dispozitivelor electrice, am

ajuns în mica sală a sticlăriei. Ce logică răsturnată dispu-
sese oare că alături de aparatele cele mai avansate şi cos-
tisitoare ale iscusinţei moderne trebuia să fie o zonă re-
zervată unor practici ce au fost cunoscute fenicienilor cu
milenii în urmă ? Ce sală de adunătură mai era şi asta,
care alterna porţelanuri chinezeşti şi vase androgine de
Lalique, poterii, majolică, faianţe, muranerie, iar în fund,
într-o cutie enormă, în mărime naturală şi în trei dimen-
siuni, un leu ucidea un şarpe. Raţiunea aparentă a acelei
prezenţe era că grupul reprezentat fusese realizat în între-
gime din pastă de sticlă, dar raţiunea emblematică trebuia
să fie alta... încercam să-mi amintesc unde mai zărisem
imaginea aceea. Apoi mi-am amintit. Demiurgul, odiosul
produs al Sophiei, primul arhonte, Ildabaoth, cel răspun-
zător de lume şi de fundamentalul ei defect, avea îorma
unui şarpe şi a unui leu, iar ochii lui aruncau o lumină
de foc. Poate că întregul Conservatoire era o imagine a pro-
cesului infam prin care, din plenitudinea principiului
prim, Pendulul, şi din strălucirea de fulger a Pleromei, din
eon în eon, Ogdoada se desface şi se ajunge astfel la rega-
tul cosmic, în care domneşte Răul. Dar atunci acest şarpe

23

I' !

diat fermentaţia — iarăşi — a

de cristal care merge din atanor
j['jllambic ea să sfîrştască în altul?
jWmscula clepsidră, şi micul elce-
\ftl de laborator care pare o literă
^i ie de expulzare, lama de sticlă,
\ ă refractară de trei centimetri
^!i nculus de mărimea unui gnom,
^:j(t nişte contracţii minusculisime,
» albe, ca nişte casete de
în pergamente brăzdate cu
_ specimene mineralogice (după
nişte fragmente ale Sin-
cu prepuţul lui Hermes
tapiţer lung şi subţiratic pen-
scurte zile a judecăţii, un
jj^îndit în rîndurile Micului Popor
paratul inobservabil de mic pen-
ii iurilor, globulele de sticlă dis-
\ • caprifoi, cu mai mulţi caprifoi
Sjwri de aur, iar eaprifoii de alte
'fsa de un cilindru de aramă, şi
I un alt cilindru de aur şi sticlă,
iâendîce atirnîhd; testicule, glan-
i Asta e chimia modernă ? Şi
jjifnat autorul, cînd în fond nimic
% se distruge ? Sau l-au ucis ca
,,£i a ceea ce, prci'ueîndu-se, des-
^igi-a întins ditamai aripile însă
,^;';itra Cabalei şi a esenţelor call-

p
^

't

j. 0 onservatoire e o mărturie, un

\ 'Sj'sjQ al muzeului întreg, o luare în
!^Hi^:ijţ>j_vj'ii'ii solide a raţiunii moderne,
"Vjf^ttDP° Belbo avea dreptate, Raţi-

\ (jioia ceasul. Iată metrul, kilo-

ji.ik (teanţii de garanţie, învăţasem de
|vLîJ)id«ftrr se revelă nu prin calcule
' Wţsată aparatele aritmetice, triumf

kt 22

pieiăcut al cantitativului, în realitate promisiune a cali-

i ^.ţilor oculte ale numerejor, întoarcere la originile Kota-
nkonului rabinilor fugari pe şesurdle Europei. Astronomie,
orologii, automate, vai şi-amar de mine de-aş mai rămîne
in compania unor alte asemenea revelaţii. Eram pe cale
să pătrund în miezul unui mesaj secret în formă de lEhea-
trum raţionalist, repede repede, aveam să explorez după
aceea, între ora închiderii şi miezul nopţii, acele obieete
care în lumina oblică a amurgului îşi dobîndeau adevărata
lor fizionomie, de figuri, şi nu de instrumente.

Sus, doar trec prin sălile dedicate meseriilor, energiei,

electricităţii, căci şi aşa nu m-aş fi putut ascunde în vi-
trinele acelea. Pe măsură ce descopeream sau intuiam
sensul acelor înşiruiri, eram cuprins de neliniştea de a
nu avea timp să găsesc ascunzătoare pentru a asista la
revelaţia nocturnă a raţiunii lor secrete. Acum umblam ca
un om hăituit — de oră şi de înspăimîntătoarca înaintare
a cifrei. Pămîntul se învîrtea inexorabil, se apropia ora,
peste puţin m-ar fi dat afară.

Pînă ce, trecînd de galeria dispozitivelor electrice, am

ajuns în mica sală a sticlăriei. Ce logică răsturnată dispu-
sese oare că alături de aparatele cele mai avansate şi cos-
tisitoare ale iscusinţei moderne trebuia să fie o zonă re-
zervată unor practici ce au fost cunoscute fenicienilor cu
milenii în urmă ? Ce sală de adunătură mai era şi asta,
care alterna porţelanuri chinezeşti şi vase androgine de
Lalique, poterii, majolică, faianţe, muranerie, iar în fund,
într-o cutie enormă, în mărime naturală şi în trei dimen-
siuni, un leu ucidea un şarpe. Raţiunea aparentă a acelei
prezenţe era că grupul reprezentat fusese realizat în între-
gime din pastă de sticlă, dar raţiunea emblematică trebuia
să fie alta... încercam să-mi amintesc unde mai zărisem
imaginea aceea. Apoi mi-am amintit. Demiurgul, odiosul
produs al Sophiei, primul arhonte, Ildabaoth, cel răspun-
zător de lume şi de fundamentalul ei defect, avea forma
unui şarpe şi a unui leu, iar ochii lui aruncau o lumină
de foc. Poate că întregul Conservatoire era o imagine a pro-
cesului infam prin care, din plenitudinea principiului
prim, Pendulul, şi din strălucirea de fulger a Fleromei, din
eon în eon, Ogdoada se desface şi se ajunge astfel la rega-
tul cosmic, în care domneşte Răul. Dar atunci acest şarpe

23

J

şi acest leu îmi spuneau că drumul meu iniţiatic — din

păcate, ă rebours — era deja încheiat şi că peste puţin
aveam să revăd lumea, nu cum trebuie să fie, ci cum este.

Şi într-adevăr, am observat că în colţul drept, în faţa

unei ferestre, se afla ghereta Periscopului. Am intrat.
M-am trezit în faţa unei plăci de sticlă, un fel de panou de
comandă, pe care vedeam mişcîndu-se imaginile unui
film. foarte şterse, o porţiune de oraş. Apoi mi-am dat
seama că imaginea era proiectată de un alt ecran, aflat
deasupra capului meu, unde ea apărea răsturnată, iar
acest al doilea ecran era ocularul unui periscop rudimen-
tar, făcut, ca să zicem aşa, din două cutii mari in castrate
în unghi obtuz, o cutie mai lungă ce se înălţa în loc de tub
în afara gheretei, deasupra capului meu şi în spate, ajun-
gînd la o fereastră din partea superioară, prin care, de-
sigur, printr-un joc interior de lentile ce-i permitea un
unghi larg de vedere, capta imaginile exterioare. Calcu-
lînd parcursul pe care-1 făcusem urcînd, am înţeles că
periscopul îmi permitea să văd exteriorul ca şi cum aş fi
privit prin vitraliile superioare ale corului lui Saint-Mar-
tin — ca şi cum aş fi privit atîrnat de Pendul, tiltima vi-
ziune a unui spînzurat. Mi-am adaptat mai bine pupila la
imaginea aceea albicioasă : acum puteam vedea rue Vau-
canson. spre care dădea corul, şi rue Conte, care pre-
lungea ideal naosul. Rue Conte dădea în rue Mont-
golifer spre stînga şi, rue de Turbigo spre dreapta, cu două
baruri în colţuri, — Le Week End şi La Rotonde, iar drept
înainte o faţadă pe care se profila o inscripţie, abia am reu-
şit s-o descifrez, LES CREATIONS JACSAM. Periscopul.
Nu era prea evident de ce se afla în sala sticlăriei în loc să
fie în aceea a instrumentelor optice, semn că era impor-
tant ca prospectarea exteriorului să se petreacă în acel
loc. cu orientarea aceea, dar nu înţelegeam motivele ale-
gerii. De ce tocmai cubuleţul ăsta, pozitivist şi vernian.
alături de aluzia emblematică a leului şi a şarpelui ?

în orice caz, dacă aş fi avut tăria şi curajul să mai

rămîn acolo cîteva zeci de minute, poate că paznicul n-avea
să mă vadă.

Şi sub-marin am rămas pentru un timp care-mi păru

foarte lung. Auzeam paşii celor întîrziaţi, pe cei ai ultimi-