2 Umberto Eco pendulul lui foucâult roman Volumul I traducere de Ştefania mincu şi marin mincu postfaţă de marin mincu constanţa 1991 editura pontica ■ Jj
Yüklə 1,55 Mb.
|
50 Am luat în mînă foile de la imprimantă f&ră să le desprind, ca şi cum aş fi consultat sulul Torei originare. Am încercat cu numărul treizeci şi şase. întuneric com- plet. O ultimă înghiţitură de whisky şi apoi, cu degetele ezitînd, am încercat cu numele de la numărul o sută douăzeci. Nimic. îmi venea să mor. Şi totuşi acum eu eram Jacopo Belbo, iar Jacopo Belbo trebuie să fi gîndit cum gîhdeam şi eu acum. Trebuie că făcusem vreo eroare, vreo foarte stupidă eroare, o eroare de nimic. Eram la un pas de soluţie, poate că Belbo, din motive care-mi scăpau, nu- mărase de la sfîrşit înapoi ? Casaubon, imbecilule — mi-am zis. Sigur că de la urmă. Adică, de la dreapta la stînga. Belbo băgase în computer numele lui Dumnezeu transliterat în caractere latine, cu vocalele, bineînţeles, dar cum cuvîntul era ebraic, îl scrisese de la dreapta la stînga. Input-ul nu fusese IAHVEH, cum de nu mă gîndisem de la început ? — ci HEVHAI. Fireşte că din acel moment ordinea per- cutărilor se inversase. Trebuia să număr de la sfîrşit. încercai din nou ambele numere. Nu se întîmplă nimic. Greşisem totul. Mă încăpăţînasem pe o ipoteză ele-
Nu, nu celor mai mari oameni de ştiinţă. Tuturor. Nu observaserăm noi chiar cu o lună înainte că în ulti-
Şi pe urmă, de ce trebuia ca Belbo să gîndească în termenii cabalistici ai lui Diotalîevi ? El era obsedat de * Imelda, l-ai răzbunat pe Hiram, asasinat în chip nelegiuit* (n. t). 51 Plaa, iar in Plan introduseserăm atîtea alte componente, Roza-cruceenii, Sinarhia, Homunculii, Pendulul, Turnul, Druizii, Ennoia... Ennoia... Mă gîndii la Lorenza Pellegrini. Am întins mina şi am întors cu faţa fotografia pe care o cenzurasem. Am încercat să alung un gînd nelalocul lui, amintirea acelei seri în Piemont... Am apropiat fotografia şi am citit dedicaţia. Spunea : „Fiindcă eu sînt cea dintîi şi cea de pe urmă, Eu sînt cea onorată şi repudiată. Eu sînt prosti- tuata şi sfînta. Sophia.". u: Trebuie să fi fost după petrecerea de la Riccardo. Sophia. şase litere. Dar de ce mai trebuia să le anagramez ? Eu eram cel care gîndea întortocheat. Belbo o iubeşte pe Lorenza, o iubeşte tocmai fiindcă e aşa cum e, iar ea e Sophia — şi cînd te gîndeşti că ea, în momentul ăla, cine ştie... Nu, ba chiar, Belbo gîndeşte în mod şi mai întortocheat, îmi reveneau în memorie cuvintele lui Diotalievi : „în cea de a doua sefirah Alephul tenebros se transformă în Alcpliul luminos. Din punctul obscur ţîr.n':sc literele Torei, trupul sînt consoanele, suflarea vocalele, şi împreună în- soţesc cantilena credinciosului. Cînd melodia semnelor se mişcă, consoanele şi vocalele se mişcă împreună cu ea. Astfel se naşte de aici Hokmah, înţelepciunea, Sapienta, ideea primordială în care totul e conţinut ca într-un sipet, gata să se deschidă în creaţie. în Hokmah e conţinută esenţa a tot ceea ce va urma..." Şi ce era Abulafia, cu rezerva lui secretă de jiles ? Si- petul a ceea ce Belbo ştia, sau credea că ştie, Sophia lui. El alege un nume secret pentru a pătrunde în adîncul lui Abulafia, obiectul cu care face dragoste (unicul), dar cînd face asta se gîndeşte în acelaşi timp la Lorenza, caută un cuvînt care să-1 cucerească pe Abulafia, dar care să-i servească şi drept talisman pentru a o avea pe Lorenza, ar vrea să pătrundă în inima Lorenzei şi să înţeleagă, aşa cum poate să pătrundă în inima lui Abulafia, vrea ca Abulafia să fie impenetrabil tuturor celorlalţi, aşa cum Lorenza îi e lui impenetrabilă, îşi face iluzii că păstrează, cunoaşte şi cucereşte secretul Lorenzei, la fel cum îl posedă pe al lui Abulafia... 52 îmi născoceam o explicaţie şi mă iluzionam că e adevărată. Ca şi în cazul Planului luam dorinţele mele drept realitate. Dar fiindcă eram ca beat, m-am aşezat din nou la
Judd Leon se dio a permutaciones De lettras y a eomplejas variaciom:; Y aljin pronuncio el Nombre que es la Clare, La Pnerta, el Eco, el Huespcd y el Palacio... (J. L. Borges, El Golem) Atunci, din ură faţă de Abulafia, la a nu mai ştiu
Ecranul începu să se umple cu cuvinte, linii, indici, cu o întreagă avalanşă de subiecte. Violasem în sfîrşit secretul lui Abulafia. Eram aşa de excitat de victorie că nici măcar nu
Am început să dansez, tă bat din palme, să cînt un cîntec de cazarmă. Pe urrră m-am oprit şi m-am dus în baie să mă spăl pe faţă. M-am întors şi am pus la impri- mat mai întîi ultimul file, acela scris de Bclbo înainte de fuga lui la Paris. Aşadar, în timp ce imprimanta ţăcănea implacabilă, am început să mănînc cu lăcomie şl să mai beau ceva. Cînd imprimanta s-a oprit, am citit şi am rămas tul- burat, şi încă nu eram în stare să hotărăsc dacă mă găseam în faţa unor revelaţii extraordinare sau a documentului unui delir. Ce ştiam eu, în fond, despre Jacopo Belbo ? Ce înţelesesem din el în cei doi ani în care-i fusesem alături aproape zilnic ? Cîtă încredere puteam acorda jurnalului unui om care, după propria-i mărturisire, scria în împrejurări ieşite din comun, cu mintea întunecată de 54 alcool, de tutun, de teroare, scos pentru trei zile din orice contact cu lumea din afară ? De acum se făcuse noapte, noaptea de douăzeci şi unu iunie. Ochii îmi lăcrimau. încă de dimineaţă stăteam fixînd ecranul ăla şi furnicarul punctiform produs de impri- mantă. Fie că era adevărat sau fals ceea ce citeam, Belho spusese că avea să telefoneze în dimineaţa următoare. Trebuia să aştept acolo. Mă durea capul. M-am îndreptat clătinîndu-mă către dormitor şi m-am trîntit îmbrăcat pe patul nedesfăcut. M-am deşteptat din nou pe la opt dirlr-un somn adîac, cleios, şi pentru început nu mi-am drtt scejna unde mă aflam. Din fericire rămăsese neatins un pachet de cafea, şi-mi făcui din el cîteva ceşti bune. Telefonul nu suna, nu îndrăzneam să cobor să-mi cumpăr ceva, te~ mmdu-mă ca Belbo să nu sune chiar în minutele acelea. Revenii la aparat şi începui să imprim celelalte dis- chete, în ordine cronologică. Am dat peste jocuri, exer- ciţii, relatări de evenimente pe care le ştiam, dar reflectate de viziunea personală a lui Belbo, acele întîniplări îmi apăreau şi ele acum într-o altă lumină. Am găsit frag- mente de jurnal, confesiuni, ciorne cu încercări narative înregistrate cu gustul amar al cuiva care le ştia deja sortite insuccesului. Am găsit însemnări, portrete ale unor per- soane pe care chiar mi le aminteam, dar care acum căpă- tau o altă fizionomie — aş zice mai sinistră, sau poate mai sinistru era felul meu de a privi, modul meu de a pune la un loc semnele întîmplătoare într-un mozaic final înfricoşător ? Şi mai ales am dat peste un file întreg care nu conţinea decît citate puse cap la cap. Extrase din lecturile mai re- cente ale lui Belbo, le recunoşteam la prima vedere, ce de texte asemănătoare cu astea citiserăm noi în lunile acelea... Erau numerotate : o suia douăzeci. Numărul nu era în- tâmplător, sau coincidenţa era tulburătoare. Dar de ce acelea şi nu altele ? Acum nu pot reciti textele lui Belbo, şi nici întreaga istorie a lui Belbo pe care tic mi-o readuc în minte decît în lumina acelui file. Preîir acele excerpte ca pe un şir 55 de mătănii eretice, şl totuşi îmi dau seama că unele dintre ele ai* fi putut constitui, pentru Beibo, un semnal de alarmă, o urmă salvatoare. Sau eu sînt cel care nu mai reuşeşte să distingă sfatul cel bun de deriva sensului ? încerc să mă conving că recitirea mea e cea adevărată, dar nu mai departe de azi-dimineaţă cineva mi-a spus, mie, nu lui Bclbo, că am înnebunit. Luna se înălţa încet la orizont, dincolo de Brieco. Casa asta mare e colindată de foşnete ciudate, poatc-s carii, sau şoareci, sau fantoma lui Adelino Cânepa... Nu cutez să străbat coridorul, stau în biroul unchiului Carlo şi mă uit pe fereastră. Din cînd în cînd ies pe terasă, ca să controlez dacă se apropie cineva ureînd pa colină. Mi se- pare că sînt într-un film, ce chin : ,,Ei trebuie să vină..." Cu toate astea, colina e atît de calmă în noaptea asta de început de vară. Era cu mult mai aventuroasă, nesigură, dementă reconstituirea pe care o încercam, pentru a păcăli timpul şi a mă tine treaz, alaltăieri seară, de la cinci la zece, stînd drept, în picioare, în periscop, în timp ce, pentru a-mi pune BÎngele în circulaţie, mişcăm încet şi lin picioarele, ca şi cum m-aş li luat după un ritm afro-brazilian. Să mă gîndesc şi la anii clin urmă abrmdonîndu-mă ruliului incantatoriu al ,,atabaqucs';-urilor... Poate pentru a accepta revelaţia că fanteziile noastre, începute ca un balet mecanic, acum, în templul acela al mecanicii, aveau să se transforme în rit, posesie, apariţie şi domi- naţie a lui Exu ? Alaltăseară, în periscop, nu aveam nici o dovadă că ceea ce-mi descoperise imprimanta era adevărat. încă mai puteam să mă apăr prin îndoială. Către miezul nopţii aveam să-mi dau seama că venisem la Paris, că mă as- cunsesem ca un hoţ într-un inofensiv muzeu al tehnicii, numai pentru ca mă vîrîsem ca un prost într-o macumbă organizată pentru turişti şi mă lăsasem pradă hipnozei provocate de nişte perfumadores şi de ritmul pontos- urilor... Iar memoria mea încerca rînd pe rînd ruperea vrăjii, mila şi suspiciunea, recompunînd mozaicul, şi acel climat mental, însăşi oscilarea aceea între iluzie îa- bulatorie şi presimţire a unei capcane, aş dori s-o păstrez acum, cînd cu mintea mult mai clară, stau şi reflectez la ceea ee gindcam atunci, pe cînd recompuneam documen- tele citite frenetic cu o zi înainte, şi pînă şi dimineaţa la aeroport, şi în timpul călătoriei pînă la Paris. încercam să-mi lămuresc mie însumi modul irespon- sabil cu care eu, Belbo şi Diotallevi ajunseserăm să re- scriem lumea şi — Diotallevi avea să mi-o spună — să re- descoperim acele părţi ale Cărţii care fuseseră încrustate cu foc alb în intensităţiile lăsate de acele insecte scrise cu foc negru care populau Torah şi păreau să o facă expli- cită. Sînt aici, acum, după ce am atins — sper — senină- tatea şi acel Amor Fati, ca să reproduc istoria pe care o reconstituiam, plin de nelinişte — şi de speranţa ca ea să fie falsă — în periscop, acum două seri, din cauză că o citisem cu două zile înainte în apartamentul lui Belbo şi pentru că am trăit-o, în parte fără să am cunoştinţă de asta în ultimii doisprezece ani, între un whisky băut la Pilade şi praful de la editura Garamond. Nu aşteptaţi prea multe de la sfîrşi- lumii. (Slanisla n 3. Lee. Aforyzmy. FraszM, Krakow, Wydawnictwo, LHerackie, 1977,
Să intri la universitate la doi ani după 'GO e ca şi cum ai fi admis la Academia din Saint-Cyr în ;93. Ai impresia că ţi-ai greşit anul naşterii. Pe de altă parte, Jacopo Belbo, care avea cu cel puţin cincisprezece ani mai mult decît mine, m-a convins mai tîrziu că asta e o senzaţie pe care o au toate generaţiile. Mereu ne naştem sub un semn greşit, iar ca să rămînem pe lumea asta în mod demn, înseamnă să ne corectăm zi de zi propriul horoscop. Cred că devenim ceea ce tatăl fiecăruia dintre noi ne-a învăţat în acei timpi morţi, cînd nu se străduia să ne educe. Ne formăm din nişte deşeuri de înţelepciune. Aveam zece ani şi voiam ca ai mei să mă aboneze la un anumit săptămînal care publica sub formă de benzi dese- nate capodoperele literaturii. Nu din zgîrcenie, ci poate din suspiciunea ce-o avea faţă de benzile desenate, tatăî meu încerca să scape de mine. „Scopul acestei reviste, am decretat eu atunci, citind deviza seriei respective, pentru că eram un băiat isteţ şi convingător, „este. în fond, acela de a educa în mod plăcut". Tata. fără să-şi ridice ochii din ziarul lui, zise : „Scopul jurnalului tău e scopul tutu- ror jurnalelor, acela de a vinde cît mai multe exemplare". In ziua aceea am început să devin incredul. Adică, mi-a părut rău că fusesem credul. Mă lăsasem
Nu înseamnă că incredulul nu trebuie să creadă ni- mic. Nu crede orice. Crede cîte un lucru o dată. iar pe 61 al doilea numai dacă derivă în vreun fel din Procedează ca un miop, metodic, nu cutează spre ori- zonturi. Cînd două lucruri nu se potrivesc, a le crede pe amîndouă, şi cu ideea că există pe undeva un al treilea, ascuns, care le uneşte, asta e credulitatea. Incredulitatea nu exclude curiozitatea, o întăreşte. Neîncrezător în înlănţuirile de idei, iubeam polifonia ideilor. E de ajuns să nu crezi în ele, şi două idei — am- bele false — pot intra în coliziune creînd un bun interval sau un diăbolus in musica. Nu respectam acele idei pentru care alţii îşi puneau viaţa în joc, dar două-trei idei pe care nu le respectam puteau crea o melodie. Sau un ritm, eventual de jazz. Mai tîrziu Lia avea să-mi spună : „Tu trăieşti din suprafeţe. Cînd pari profund, e pentru că încrustezi în ele multe lucruri şi înjghebezi aparenţa a ceva solid — un solid care dacă ar fi solid n-ar putea sta în picioare". „Vrei să zici că sînt superficial ?" „Nu, îmi răspunsese ea, „ceea ce alţii numesc profun-
(Lia, nu ştiu dacă te voi mai vedea, acum cînd Ei au intrat pe partea greşită şi au invadat lumea ta, şi încă din vina mea : i-am făcut să creadă că erau în ea abisuri, aşa cum voiau ei din slăbiciune). Ce gîndeam cu adevărat, acum cincisprezece ani ? Conştient fiind că nu cred, mă simţeam vinovat printre atîţia care credeau. Deoarece simţeam că erau pe drumul bun, m-am hoiărît să cred, aşa cum ai lua o aspirină. Nu-ţi face nici un rău, şi pe deasupra, devii mai bun. M-am trezit în mijlocul Revoluţiei, sau cel puţin al celei mai uimitoare simulări a ei care a avut loc vreodată, căutînd o credinţă onorabilă. Am socotit că e onorabil să participi la adunări şi marşuri, am strigat împreună cu ceilalţi : „Fascişti, burghezi, / multe zile nu aveţi \u, n-am aruncat cu pietre de pavaj sau cu bile de metal fiindcă întotdeauna mi-a fost frică să nu-mi facă şi mie Yüklə 1,55 Mb. Dostları ilə paylaş:
| ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||