2014 – 2020 introducere

2.2. Aşezarea geografică

Comuna Văculeşti este aşezată în partea de nord-est a ţării şi se mărgineşte la N, NE cu comunele Şendriceni şi Broscăuţi dar şi cu municipiul Dorohoi, prin şoseaua naţională Dorohoi-Botoşani la E şi şoseaua naţională Dorohoi-Botoşani la NV. La V, SV se mărgineşte cu comuna Vârfu-Câmpului, la S cu comuna Brăeşti şi la E cu comuna Corlăteni. Din punct de vedere al aşezării matematice, comuna Văculeşti se găseşte la întretăierea paralelei de 47⁰ şi 54’  latitudine nordică cu meridianul de 26⁰ şi 19’ longitudine estică.

2.3. Suprafaţă şi relief

Suprafaţa comunei se întinde pe o suprafaţă de 6051ha, din care 4205ha este suprafata agricolă.

Zona de amplasament din punct de vedere geomorfologic este un podiş deluros, în care apele au introdus o oarecare varietate a reliefului în cadrul judeţului. Zona este o regiune de dealuri domoale şi joase cu înălţimi sub 200m, orientate în sensul curgerii apelor, pe direcţie S-E.

Sub raport geografic, pe teritoriul comunei Văculeşti se interferează elementele central europene specific pădurilor şi cele europene, specifice stepelor şi substepelor continentale.

Comuna Văculeşti situată în partea de nord-est a judeţului Botoşani face parte din Podişul Moldovei, subunitatea Podişului Sucevei, formă de relief caracterizată prin platouri cu înclinaţii slabe şi văi înguste.

Dealurile de pe teritoriul comunei Văculeşti sunt afectate de fenomene de versant, cauzate de pantele mari ale acestora cu stratificaţie propice, dezechilibru provocat şi de eroziunea pâraielor Sitna si Burla, împreună cu afluenţii lor.

2.4. Clima

Teritoriul comunei Văculeşti se afla situat într-o zonă cu clima temperat continentală, datorat influentei directe a maselor de aer conţinental de origine estică, care, în general iarna sunt uscate şi reci iar vara sunt calde, uneori foarte uscate.

Comuna este situată în zona de contact a două unităţi geomorfologice şi fizico-geografice cu trăsături climatice comune acestor teritorii, dar şi unele caracteristici proprii. Caractisticile proprii sunt determinate de aşezarea geografică, de configuraţia şi orientarea formelor de relief, de diferenţele de altitudine şi mai ales de dinamica generală regională şi locală a atmosferei ce favorizează producerea vântului în jumătatea vestică a comunei.

Aceste condiţii imprimă climei o nuanţă răcoroasă, cu ierni prelungite şi uneori cu deficit de precipitaţii.

Modificarea factorilor climatogeni în ansamblul lor şi asociaţia lor în timp determină modul de variaţie a elementelor climei - temperatura, precipitaţiile şi vântul.

Temperatura medie anuală este de 8,6° C, cea mai scăzuta atingând valoarea de 6,8°C cu variaţii între 3-4,5°C în cursul lunii ianuarie. În perioada caldă a anului, media temperaturilor este de 19-21°C cu valori maxime de 39°C.

Adâncimea de îngheţ conform prevederilor STAS 6054/77 a teritoriului administrativ Văculeşti este de 1,10m de la suprafaţa terenului.

2.5. Geologie

Comuna Văculeşti aparţine, din punct de vedere structural, Platformei Moldoveneşti, iar din punct de vedere geomorfologic zona se încadrează în unitatea Podişul Moldovei, subunitatea Podişul Sucevei ce aparţin perioadei volhiniene şi basarabiene.

Depozitele volhiniene acoperă jumătatea nordică a teritoriului comunei fiind constituite din argile, argile nisipoase şi nisipuri, în care apar nivele de gresii calcaroase şi calcare oolitice. Depozitele bassarabiene situate in sudul comunei sunt constituite din orizonturi alternative de nisipuri, argile, gresii şi calcare oolitice.

Perioada cuaternară este caracterizată prin prezenţa pietrişurilor şi nisipurilor în depozite de terasă, luturi loessoide, sau aluviuni loessoide situate deasupra depozitelor.

Zona versanţilor este constituită din soluri vegetale şi umpluturi de pământ, în grosimi de 0,60 – 1,00 m, praf nisipos argilos în grosimi de 1 m, argile prăfoase în grosimi de 6m.

În zona platourilor şi la partea superioară a versanţilor se regăsesc umpluturi şi soluri vegetale, în grosimi de 0,80 – 1,00 m, praf nisipos argilos în grosimi de 1 m, argile prăfoaseîn grosimi de 4 m, nisip prăfos în grosimi de 1 m, argilă în grosimi de 1 m.

2.6. Repere istorice

Având în vedere condiţiile fizico-geografice ale teritoriului comunei se poate da o explicaţie a faptului că cele mai vechi urme de locuire datează din paleolitic. La circa 1-1,5 km sud–sud–est de satul Recea–Verbia (comuna Corlăteni), pe un platou înalt de aproximativ 25-30 m, denumit Dealul Odăii sau La Odaie, situat pe teritoriul actual al comunei Văculeşti s-a descoperit o întinsă aşezare  din care s–au cules bucăţi de chirpic şi fragmente ceramice atribuite culturii Cucuteni (faza A şi probabil  A–B). La marginea de est – nord – est a satului Văculeşti s-au descoperit fragmente de piese de silex atribuite paleoliticului superior (gravetian oriental), precum şi fragmente ceramice, atipice, aparţinând epocii fierului (Hallstatt târziu–La Tem timpuriu) şi perioadei feudalismului târziu (sec. al XVIII–lea). S–a găsit şi o lamă de cuţit de fier probabil feudal (cercetări CRA 1973–1974;  nu este exclus ca acest punct să fie semnalat şi de I. Nestor şi colab. SCIV, 1950).

Satul Văculeşti este un sat vechi, de pe la sfârşitul secolului al XVII–lea–după anul 1674. Cercetând trecutul mai îndepărtat, vom afla şi împrejurările care au determinat apariţia acestui sat. În acest scop ne vom folosi de câteva documente care adeveresc că pe aceste meleaguri moldoveneşti, cu posibilităţi favorabile de viaţă oferite de natură au existat la marginea pădurii de atunci cam pe unde se află astăzi calea ferată, gara Văculeşti şi iazul Zărna, satele: Văculinţii şi Seliştea lui Zârnă, iar mai departe, spre râul Jijia, satul Verbia (Verghia), aproape de satul Dimăcheni.

Moşia cu satele Văculinţii şi Seliştea lui Zârnă, au fost închinate mănăstirii Moldoviţa din Bucovina, de către Ana Doamna, soţia lui Alexandru cel Bun, după cum dovedeşte Uricul de întărire a acestui domn, cu data de 14 aprilie 1415.

Tot despre aceste sate vechi, avem o altă ştire, din anul 1443, când Ştefan, fiul lui Alexandru cel Bun, care a domnit în Moldova de la 1433–1445, întăreşte mănăstirii Moldoviţa, printre altele şi satul „Văculinţii alături de Brăinţi şi Seliştea lui Zârnă”, după cum se arată în documentul din 29 noiembrie anul 1443.

De asemenea prin hrisovul din 15 noiembrie 1499 „Ştefan confirmă mănăstirii Moldoviţa, stăpânirea peste următoarele sate ale ei: a) Văculinţii, b) Seliştea unde a şezut Zârnă, sub pădure”.

Se crede că satele Văculinţii şi Seliştea lui Zârnă, străvechi aşezări în ţinutul Dorohoiului „erau în veacul al XIV–lea’’. De altfel şi în uricul de întărire din 14 aprilie 1415, se arată că „hotarele acestor sate să fie după vechile hotare, pe unde din veac au umblat”.

Ce priveşte satul Verbia sau Verghia, de pe coasta şi şesul din dreapta Jijiei, la hotarul cu satul Dimăcheni „a fost din vechime un sat mare … ce s–a nimicit cu totul în urma războaielor ce au avut loc pe această localitate”.

Se pare că satul Verbia a existat şi mai târziu. Aceasta se poate constata dintr–un document istoric publicat în „Ateneul Român” şi care arată că „Domnul  Ştefan Tomşa a adunat Sfatul Ţării la 1623 pentru răpirea făcută de Hatmanul Balica, a satului Verbia de la Mănăstirea Suceviţa din Bucovina, pe care moşie a stăpânit–o mănăstirea până la anul 1600, când a fost răpită de Hatman”. După această dată „prin întâmplări necunoscute se pare că s–a desfiinţat  satul, iar moşia s–a întrupat cu totul în moşia  Văculeşti, nemaipăstrând numirea veche decât localitatea aceasta numită Seliştea–Verghia, pe care a existat satul”.

Dacă luăm în considerare faptul că acest ţinut de nord al Moldovei a suferit mult, de–a lungul vremurilor, din cauza numeroaselor invazii din partea polonilor, tătarilor şi turcilor din secolele al XV–XVII–lea, ne este îngăduit să credem că este posibil ca satele Văculeştii, Seliştea lui Zârnă şi chiar satul Verbia să fi dispărut cu totul, iar puţinii locuitori rămaşi, să fi luat calea codrului, aşezându–se în marea pădure spre miazăzi de vechile lor sate distruse, stabilind apoi, aici, vatra unui nou sat - Văculeştiul de astăzi.

 

Geneza şi evoluţia istorică a aşezărilor din comuna Văculeşti

În cadrul capitolului referitor la demografie am adus în discuţie problematica vechimii locuirii în această zonă şi am realizat un scurt istoric al evoluţiei aşezărilor de început cu nume similar comunei noastre. Deşi există discuţii de ordin etimologic şi arheologic ce vizează originea locuitorilor care au întemeiat în secolul al XVII–lea aşezarea denumită Văculeşti, persoanele care au efectuat cercetări anterioare (profesori şi preotul Filip I.-în perioada interbelică şi, ulterior, după al doilea război mondial ) au căzut de acord că a fiinţat anterior o aşezare cu etimologie apropiată dar într-o locaţie diferită.

Satul Văculeşti, aşadar, ca aşezare, nu poate fi Văculinţii de altădată, pentru următoarele motive: Văculinţii, distrus de tătari, a devenit „Silişte”, loc pustiit, ce a rămas în tradiţie, până în zilele noastre cu denumirea de „Selişte”, mai la vale de gara Văculeşti. Aici în Selişte s–a păstrat nearat, până la socializarea agriculturii în anul 1962, locul unde ar fi fost biserica satului. De asemenea, aici s–au găsit până la începutul secolului al XX–lea, cruci de lemn de stejar având cuie de fier făcute manual de meşteri, probabil de la mormintele din cimitirul care a existat în jurul bisericii. Aici, în anul 1930 s–a scos la iveală, din pământ, cu fierul plugului, una cădelniţă veche, ruginită, care intrând în mâinile copiilor a fost distrusă. Aici şi astăzi se mai găsesc, bucăţi de oale din lut galben, apoi cărămizi şi pietre. Toate acestea adeveresc că pe acest loc a fost aşezarea omenească, desigur cea a satului foarte vechi, Văculinţii, aproape de Brăinţii din acea vreme, sau Brăieştii de azi, cum spun şi documentele vechi, Văculeştii ca aşezare sat, se află mai spre miazăzi, cu aproape doi km de vechile aşezări omeneşti denumite „silişti”. A fost construit în pădure, cum spun şi localnicii din sat, cei mai în vârstă, de peste 90 de ani, având cunoştinţă despre aceasta de la părinţii şi bunicii, dar şi cum ne–au arătat şi casele foarte vechi care prin demolarea lor s–a văzut că aveau furcile din copaci– stejari, numai retezaţi, cu pereţii din nuiele de carpen, fag sau plop, cu căprioarele tot din lemn de pădure, închegată pe grinzi de plop, având cuie de lemn şi uşi din scândură de stejar, cioplite cu barda, materiale aflate pe locul unde se construia casa.

Că satul este mai nou, după anul 1674, ne–o dovedeşte în primul rând biserica, zidită în anul 1712. Dacă satul Văculeşti ar fi Văculinţii, ar fi avut, sau s–ar fi vorbit de o biserică cu mult mai veche. Apoi ne adeveresc şi documentele care până în a doua jumătate a secolului al XVII– lea, vorbesc de satele Văculinţii şi Seliştea lui  Zârnă aflate „sub pădure” pe această moşie, dar după aceea, în timpul ce a urmat documentele amintesc numai de satul Văculeşti, care se găseşte tot lângă satul Brăeşti sau Brăinţii de altădată.

Amintim că Seliştea lui Zârnă s-a  păstrat ca nume într–un pârâu şi o baltă lângă Văculeşti, sau prin numele Zârnă păstrat până azi pentru o vale ce se află între dealul Rateşului şi dealul deasupra Ruturilor, spre răsărit de satele Văculeşti, Brăeşti şi Popeni, din judeţul Dorohoi, plasa Coşula. Această baltă din trecut, este astăzi un iaz cu peşte, bine întreţinut.

Satul Văculeşti, cred că şi-a păstrat numele de la satul vechi, Văculinţii, socotind că cei mai mulţi locuitori s–au aşezat aici din acest sat mai mare şi care n–au renunţat la numele satului lor, numai că la rădăcina acestui cuvânt „Văcul” i s–a adăugat sufixul „eşti” şi astfel a devenit Văculeşti, fapt întâlnit în toponimia satelor româneşti din nordul Moldovei, de nenumărate ori ca: Hudeşti, Cristineşti, Ibăneşti, Comăneşti, Conceşti, Hăneşti, Grămeşti şi altele. Aşa s–a întâmplat şi cu satul vecin, pomenit în documentele vechi sub denumirea de „Brăinţii”, iar acum se numeşte Brăeşti. Mai există versiunea că acest sat „îşi are numele de la un Văculea ?”, cu semnul întrebării, deci cu puţină probabilitate. Tradiţia locală ne vorbeşte tot de Văculea.

Odată cu satul Văculeşti a luat fiinţă, locuitorii, conformându–se vechilor ocupaţii, încep a tăia pădurea pentru a obţine ogoare necesare agriculturii, care ogoare, cu timpul, s–au mărit în aşa fel încât astăzi, din măreaţa pădure de odinioară, n–a mai rămas decât o fâşie de câţiva kilometri în lăţime, în partea de sud a satului.

Se ştie că pe domeniul mănăstirilor se creşteau vite, se producea postav şi ţesături, miere şi ceară, se prindea peşte în râurile şi iazurile de pe moşiile lor. Se crede că având nevoie de prisăci pentru a se putea aproviziona cu miere şi cu ceară necesară la fabricarea lumânărilor, nu este exclus ca la Mănăstirea Moldoviţa s–ar fi înfiinţat, după cum a făcut şi pe alte moşii ale sale, şi pe moşia satului Văculeşti o astfel de prisacă, căci întâlnim lângă vechea vatră a satului Seliştea-Văculinţii, spre sud, peste bahnă, locul mai ridicat, până aproape de şosea, numit  „Prisaca”, despre care tradiţia locală vorbeşte că aici a fost în trecut o mare prisacă. Într-adevăr se găsesc şi în prezent, pe o întindere de teren destul de mare, cu ocazia lucrării pământului, bucăţi de captare din lut galben, un fel de capete care se puneau deasupra ştiubeielor de albine, sau cioburi de oale  şi ulcioare, ori figurine de animale, ca cea găsită în vara anului 1979.

Mai putem spune că moşia Văculeşti, aparţinând mănăstirii Moldoviţa a fost împresurată de multe ori de către vecini, aşa că în decursul timpului, mănăstirea a avut grele procese cu megieşii moşiei pentru încălcarea hotarelor. Dar la ordinul domnitorului moldovean Ioan Mavrocordat–Vodă, fac hotărnicia moşiei Văculeşti, Ioan Vârnav, căpitan de Dorohoi, în unire cu D. Zbierea, mare căpitan şi astfel, prin hrisovul acestui domn, de la 8 iulie 1746, se curmă toate neânţelegerile şi mănăstirea Moldoviţa stăpâneşte moşia în pace. Nu  peste mult timp însă „Moldova de sus”, leagănul ţării, cu vechile mănăstiri, cu mormântul lui Ştefan, fu răpit de către Austria,în anul 1775 şi aceasta devine stăpână şi peste mănăstirile unde moldovenii au închinat moşiile şi averile lor. Iată de ce „începând cu anul 1775, pentru Moldoviţa, ca şi pentru unele mănăstiri din această parte a Moldovei, încep să apară rânduieli noi, care se vor pune în practică abia în anul 1785’’. Amintim că după anul 1781 „începe delimitarea proprietăţilor mănăstireşti’’, iar în scurt timp la ,,17 iulie 1782, s–a terminat conscrierea averii tuturor mănăstirilor’’. Guvernul austriac hotărî să se desfiinţeze toate mănăstirile şi toate schiturile, afară de 3: Putna, Suceviţa şi Dragomirna, iar bisericile lor să fie întrebuinţate ca biserici săteşti. În acelaşi timp cu desfiinţarea mănăstirilor s–a trecut la secularizarea averilor mănăstireşti.

Împăratul Iosif al II–lea, porunci ca din aceste averi mănăstireşti să se creeze un fond pentru întreţinerea bisericilor şi şcolilor, iar acest fond s–a numit „Fondul Religionar Greco – Oriental al Bucovinei”.

După desfiinţarea mănăstirii Moldoviţa, în anul 1785 aprilie 23 şi rămânerea ei ca biserică parohială, proprietăţile mănăstirii revin cu înfiinţatul Fond Bisericesc, aşa că şi moşia Văculeşti trece în proprietatea „Clirosului” din Bucovina, cum dovedeşte şi „Condica Liuzilor” 1803, care ne arată totodată şi numărul birnicilor şi care este singurul document aflat până la această dată care vorbeşte de numărul locuitorilor satului Văculeşti faţă de proprietarul moşiei. În acest document ni se spune că cei 150 locuitori ai moşiei Văculeşti, plăteau birul anual în valoare de 23321 lei.

Asemenea celorlalte moşii rămase în Moldova şi vândute după anul 1785 şi moşia Văculeşti a fost vândută, iar suma realizată a fost vărsată în numerar în casa „Fondul Religionar Greco–Oriental al Bucovinei”. Din documente aflăm că în anul 1804, moşia Văculeşti a fost cumpărată de „Teodori Von Mustaţă şi tovarăşii săi”. Aşa, la 15 septembrie 1804, într–un „izvod asupra tuturor scrisorilor trimise pe moşiile Clirosului din Bucovina, care moşii se află în Moldova şi au căzut de la mănăstire la Cliros şi i–au vândut prin contract domniei sale Teodori Von Mustaţă şi tovarăşilor săi”, între aceste moşii figurează şi moşia Văculeşti din judeţul Dorohoi.

Documentul din aprilie 1811, vorbeşte de existenţa unui alt proprietar al acestei moşii şi anume Elena Mavrogheni, când aceasta îl pomeneşte pe Nicolae Ciucă „bun spre a o reprezenta la împlinirea hrisovului dat de Judecătoria ţinutului Dorohoi, Schitului Gorovei, care ar fi împresurat moşia satului Văculeşti’’. Elena Mavrogheni a fost soţia lui Petru Mavrogheni pe care–l întâlnim în acea vreme, proprietar pentru câtva timp al moşiei satului Dersca, judeţul Dorohoi, unde repară biserica din acel sat. Acest Petru Mavrogheni îşi avea însă marea sa proprietate la Târzii judeţul Vaslui.

Cu timpul proprietarii moşiei Văculeşti se tot schimbă. Începând cu anul 1832, întâlnim ca proprietari pe A. Pavlu, în anul 1845, pe căminarul Neculai Andrei Pavlu iar din anul 1864 „moşia Văculeşti a trecut în stăpânirea fraţilor Corta, nepoţi ai domnului Petru Mavrogheni. Cel care a stăpânit şi administrat însă moşia a fost Hari Cortaţi. Fratele său, Petru Cortaţi, este întâlnit în Văculeşti în anul 1869, într–o anumită ocazie, în mijlocul familiei D. Florescu.

Boierul Hari Cortaţi a stăpânit o bună parte de timp această moşie. La început a avut grijă de ea, ca apoi, spre sfârşit, să o neglijeze şi să facă mari greşeli în conduita sa. După mărturia celor mai în vârstă oameni din sat, care cunosc situaţia de la părinţii lor ce au trăit împreună cu boierul, acesta a rămas foarte sărac, cu multe datorii către Creditul funciar urban din Bucureşti, de unde împrumutase bani pentru administrarea moşiei, dar pe care îi cheltuise în alte scopuri. Neputând să achite aceste mari datorii, Banca creditului funciar urban Bucureşti a fost nevoită a sechestra moşia cu toate bunurile mobile şi imobile de pe ea şi totodată a–l scoate din casa boierească, aşa că boierul Hari Cortaţi silit de asemenea împrejurări, a trăit un scurt timp în casa lui D. Florescu, care îi fusese om de încredere, apoi a plecat la Botoşani, unde a şi murit.

De acum, în ultima parte a secolului al XIX–lea, moşia Văculeşti a fost arendată de către Banca Creditului funciar urban Bucureşti la diferiţi arendaşi, până în jurul anului 1902, când a fost vândută şi anume: două părţi din moşie este cumpărată de marele boier moldovean D.P. Moruzi, iar a treia parte şi asta megieşită la apus şi miază–noapte  cu moşiile satelor Sauceniţa şi Broscăuţi, împreună cu casa boierească a fost cumpărată de Grigore Tabacaru, vechil la boierul Sergiu Pruncu din Sauceniţa. Boierul D.P. Moruzi, împarte partea de moşie cumpărată, la cele două fiice ale sale: cea megieşită cu Grigore Tabacaru o dă ca zestre lui Adina, căsătorită I. Duca, iar cealaltă parte a moşiei, megieşită cu moşia satului Brăeşti, o dă tot ca zestre, la a doua fiică Aglaia, căsătorită cu Scarlat Rosetti, iar aceasta arendează moşia unor ţărani din satul Văculeşti.

Înfăptuirea reformei agrare din 1918–1921 s–a realizat sub presiunea marilor frământări sociale şi a necesităţilor economice obiective. Acum cea mai mare parte a moşiei Văculeşti, prin această reformă, este împărţită ţăranilor din satul Văculeşti, care au luptat în războiul 1916– 1918. Lui Grigore Tabacaru i–a mai rămas însă o parte de moşie după această expropriere pe care a stăpânit–o până în anul 1935, apoi a dat–o fiului sau Cristea Tabacaru, care a fost proprietar până în 1945–1949, când s–a împărţit ţăranilor lipsiţi de pământ din Văculeşti, după hotărârile noilor orânduiri ale statului.

În secolul al XX–lea, deşi au loc schimbări politico–economice majore, acestea nu au adus şi transformări semnificative la nivelul satelor componente ale comunei Văculeşti. Singura modificare o constituie reorganizarea administrativ–teritorială prin care teritoriul comunei, inclus iniţial judeţului Dorohoi, ajunge să aparţină judeţului Botoşani.

O caracteristică semnificativă în evoluţia localităţilor ce fac parte din cadrul comunei este fenomenul de migrare si formare de sate prin împroprietărire ceea ce a determinat în unele cazuri extinderea teritoriului localităţilor sau constituirea de nuclee noi conducând la unificarea vetrelor satelor apropiate.

După anul 1990, localităţile comunei Văculeşti au trecut prin perioade de dezvoltare şi regres, determinate atât de condiţiile social economice, cât şi de migrarea populaţiei din comună către oraş şi înapoi către comună.

La nivelul localitatilor comunei s-a impus extinderea intravilanului localităţilor în vederea dezvoltarii construcţiilor de locuinţe.

Ca urmare a politicii de urbanism practicate înainte de 1990 localităţile rurale au suferit o reducere a intravilanului în condiţiile migrării excesive a populaţiei către oraşe.

În ceea ce priveste evoluţia în timp a localităţilor componente a comunei Văculeşti, precum şi a relaţiilor ce s-au stabilit între acestea şi restul teritoriului judeţului Botosani, în mod special a relaţiilor cu municipiul Botoşani, se poate afirma că teritoriul comunei face parte din zona de influenţă a acestuia.

2.7. Infrastructura de transport

2.7.1. Reţeaua de drumuri

Comuna Văculeşti situata în partea Nord-estică a judeţului Botoşani, are în componenţă trei sate: Văculeşti, Gorovei şi Sauceniţa.

Reşedinţa comunei se află în satul Văculeşti- centru administrativ al comunei fiind înconjurat de celelalte sate.

Se remarcă legătura directă cu centrul teritoriului administrativ al comunei, fapt ce uşurează realizarea relaţiilor de subordonare administrativ-teritorială şi de folosire a dotărilor social-culturale.

În ceea ce privesc relaţiile cu municipiul Botoşani, acestea sunt constituite în principal din deplasările pentru muncă, pentru aprovizionarea cu produse comerciale şi de larg consum, cât şi pentru comercializarea pe piaţa a produselor agroalimentare obţinute în gospodăriile individuale, microferme, precum şi pentru utilizarea dotărilor acestuia -spital, liceu, judecătorie.

Relaţiile sunt facilitate de un sistem rutier de calitate medie pentru satele din cadrul comunei Văculeşti cu satele invecinate, realizandu-se în mare parte printr-un transport public judetean si local de persoane si transport public local de marfuri, prin curse regulate efectuate de trasportatori autorizaţi sau cu mijloace proprii de transport.

Localitatea Văculeşti, ca şi alte localităţi ale teritoriului administrativ, face parte din localităţile rurale situate în zona de deplasare de cca 25km faţă de municipiul Botoşani, legătura cu centrul de judeţ, este asigurată de traseul rutier DN 29B Botoşani – Dorohoi - Darabani, având relaţii de subordonare administrativă.

Localitatea Văculeşti are rol de coordonare administrativă şi socio-culturală la nivel de comună, fiind situată în centrul acesteia, legăturile cu comunele învecinate fiind asigurate de următoarele căi de transport rutiere:

- Drumul naţional DN 29B trece prin localităţile Văculeşti şi Sauceniţa.

- Dintre drumurile comunale principale amintim: DC 71; DC 72; DC 73;

- Drumurile săteşti trebuie modernizate pe tronsoane sau în totalitate.

2.7.2.Transport feroviar

• 
  Comuna are haltă proprie şi sistem de transport feroviar, fiind situată pe traseul feroviar Dorohoi – Iaşi.
  

2.7.3. Transport aerian

- Distanţa faţă de cel mai apropiat aeroport comercial este de 50 km – Salcea - Suceava. Distanţa faţă de Suceava: 1,2 h.

Disfuncţionalităţi ale reţelelor de transport:

- Există dificultăţi reale în alegerea traficului(circulaţia de tranzit, inclusiv traficul greu, este posibilă doar prin traversarea zonei centrale a comunei);

- Inexistenţa traseului de tranzit a traficului greu, dimensionat corespunzător, ocolitor a zonei centrale;

- Calitatea suprafeţei de rulare nu este corespunzătoare pe foarte multe străzi;

2.7.4. Transportul public

Transportul în comun se face cu microbuze ale firmelor particulare prin curse regulate de maxi – taxi şi autobuze pe traseele Botoşani – Văculeşti – Dorohoi - Darabani etc. şi retur.

2.8. Infrastructura edilitară

2.8.1. Sistemul de alimentare cu apă

În comuna Văculeşti sunt doar câteva gospodării racordate la reţeaua de apă potabilă. Aceste gospodării sunt situate în imediata proximitate a drumului Dorohoi - Botoşani.

Disfuncţionalităţi:

- lipsa unui sistem centralizat de alimentare cu apă în toate satele comunei influenţează negativ dezvoltarea social-economică a comunei, ce se desfăşoară într-un ritm nesatisfăcător şi nu este posibilă realizarea unor obiective agro-industriale cu fonduri private sau cu finanţări externe.

2.8.2. Serviciul de canalizare

În prezent comuna Văculeşti nu dispune de un sistem centralizat de canalizare care să asigure colectarea apelor uzate, inclusiv epurarea lor. Apele pluviale din comună sunt colectate prin intermediul rigolelor şi şanţurilor amplasate pe marginea drumurilor, evacuarea apei făcându-se gravitaţional la emisarii naturali. Locuitorii utilizează closete simple uscate, care constituie surse de infecţie pentru pânza freatică. Pentru evacuarea apelor uzate din gospodării se propune realizarea unui sistem de canalizare stradală racordat în final la o staţie de epurare.

Disfuncţionalităţi

• 
  Lipsa unui sistem centralizat de canalizare a apelor uzate menajere;
  
• 
  Lipsa staţiei de epurare.
  

2.8.3. Sistemul de alimentare cu energie electrică

Alimentarea cu energie electrică a comunei Văculeşti este asigurată din reţeaua de medie tensiune de 20KV, care este racordată la Sistemul Energetic Naţional. Reţeaua de medie tensiune de 20KV este pozată pe stâlpi de beton tip E-ON. Posturile de transformare, cu puteri cuprinse între 63-250KVA, sunt de tip aerian şi se alimentează radial din reţeaua de medie tensiune. Reţeaua de joasă tensiune asigură racordarea tuturor beneficiarilor, realizând în acelaşi timp şi iluminatul public. Reţeaua de iluminat public se află în aproprierea reţelei de drumuri din comună. Această reţea se află în continuă extindere, pentru alimentarea noilor locuinţe. Starea tehnică a reţelei de alimentare cu energie electrică în comuna Văculeşti este în general bună.