2017 Săptămâna de rugăciune a tinerilor Temă

Întrebări pentru discuție:

Dacă sunt prea multe întrebări pentru timpul alocat, alegeți doar întrebările ce considerați că vor fi cele mai benefice pentru grupul vostru.

1. 
   Serviciul Sfintei Cine din biserica ta este un moment care te inspiră sau un ritual lipsit de viață?
   
2. 
   După auzirea acestui mesaj, ce părere ai despre orânduirea spălării picioarelor?
   
3. 
   Pe baza avertizării lui Pavel, redată mai jos, care ar trebui să fie atitudinea noastră față de Cina Domnului?
   

„De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul și sângele Domnului. Fiecare să se cerceteze, dar, pe sine însuși, și așa să mănânce din pâinea aceasta și să bea din paharul acesta” (1 Corinteni 11:27-29).

Întrebări personale:

Cina Domnului ne ajută să privim în sus și înlăuntru. Ce înseamnă acest lucru pentru tine? Reflectând la viața ta de la o Cină la alta, observi o creștere sau devi tot mai descurajat?

¹White, E. G. (1940). Hristos Lumina Lumii, Mountain View, CA, Portland, sau: Pacific Press Pub. Association, 656; 661.

²Seventh-day Adventists believe: A Biblical exposition of fundamental doctrines [Ce cred adventiștii de ziua a șaptea: o prezentare biblică a doctrinelor fundamentale] (2005). Silver Spring, MD: Ministerial Association, General Conference of Seventh-day Adventists, 229.

³Seventh-day Adventists believe: A Biblical exposition of fundamental doctrines [Ce cred adventiștii de ziua a șaptea: o prezentare biblică a doctrinelor fundamentale] (2005). Silver Spring, MD: Ministerial Association, General Conference of Seventh-day Adventists, 231.

⁴Comentarii biblice AZȘ, rev. ed., vol. 6, p. 746.

⁵ White, E. G. (1940). Hristos Lumina Lumii. Mountain View, CA, Portland, sau: Pacific Press Pub. Association, 656; 661.

⁶ Conferința Generală a Adventiștilor de Ziua a Șaptea, Cele 28 de doctrine fundamentale ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Le poți găsi pe www.adventist.ro

Ziua 6

Mărturisirea păcatelor și a vinei mele (sola fide)

Iertare deplină — liber de orice vină și păcat!

Marea întrebare din mințile oamenilor în vremea Evului Mediu a fost cum să se împace cu vina și probabil că lucrurile nu s-au schimbat foarte mult nici în prezent. Poate că nu prea vorbim despre acest lucru, dar noi împovărăm companiile de asigurări de sănătate și medicii cu grijile noastre. Multe boli au cauze psihosomatice, cu alte cuvinte, cauza fundamentală constă mai mult în perspectiva noastră asupra vieții și nu atât de mult în lucrurile pe care le-am putea influența printr-un stil de viață sănătos. De exemplu, când apare o problemă spunem: „Mă chinuie puțin stomacul” sau „nu pot să dorm” și toate acestea, în cele din urmă, ar putea duce la cancer de stomac sau la nopți nedormite, pentru care singura soluție vor fi somniferele. Lucrurile care ne împovărează ne trag în jos și ne fură bucuria. Unul dintre aceste lucruri este vina, de care se pare că nu putem uita.

În Evul Mediu, vina era adesea prezentată public – oamenii erau umiliți în public, fiind puși în lanțuri sau în butuci. Dacă vina lor putea fi dovedită, atunci pedeapsa era alungarea din societate, cel puțin o vreme, dacă nu pentru toată viața. Dacă erai „norocos,” erai „condamnat” să mergi într-un pelerinaj în Țara Sfântă, Palestina. Totuși, în multe cazuri, aceasta ajungea să fie o condamnare la moarte. Alții rămâneau marcați pe viață în urma măsurilor luate de Inchiziție. Oricum, ofensatorii sau cei care erau considerați astfel erau catalogați ca și ucigași. Ei erau tratați ca niște paria ai societății, fiind lipsiți de siguranța care era înăuntrul cetății – pentru ei nimic nu mai era sigur.

Istoric

Când Luther a venit înaintea Dietei din Worms, el era deja un fugar. El primise deja o interdicție din partea papei, declarând public că el era un eretic care nu mai avea dreptul să trăiască. După ce a dat mărturie înaintea Dietei din Worms, în 18 aprilie 1521, împăratul l-a condamnat la exil și i-a pus o interdicție împărătească. Asta însemna că oricine se întâlnea cu Luther îl putea preda autorităților sau chiar îl putea omorî pe loc, fără a fi considerată o crimă. De acum și Luther făcea parte dintre cei proscriși. Tocmai de aceea a trebui să rămână ascuns în Castelul din Wartburg în lunile care au urmat, pentru ca lucrurile să se mai așeze puțin – asta spera susținătorul lui, prințul Frederic.

În partea dreaptă a picturii de pe Altarul Reformei este reprezentată iertarea păcatelor. Acolo îl vedem pe Johannes Bugenhagen, prietenul și succesorul lui Luther ca pastor al bisericii din Wittenberg și ca reformator în Germania de nord, Pomerania și Danemarca, coborât în fața amvonului. Pastorul îngenunchează înaintea întregii biserici adunate acolo și înaintea lui Dumnezeu, împreună cu o altă persoană care are capul plecat în semn de smerenie. Această scenă pare să reprezinte pe cineva care face o mărturisire, spunând: „Doamne, ai milă de mine, sunt un păcătos.” Apoi pastorul îl poate reasigura de promisiunea lui Dumnezeu de a ierta păcatele, așa cum este descris în Isaia 43:25: „Eu, Eu îți șterg fărădelegile pentru Mine, și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale.” Dar mai sunt și alte detalii în această pictură: pastorul Bugenhagen ține o cheie deasupra capului păcătosului care se pocăiește de păcatele sale.

În Evul Mediu, aceasta simboliza „puterea cheilor” care i-a fost dată lui Petru. Pe baza versetului din Matei 16:19, ei credeau că acea cheie care garanta iertarea și astfel intrarea în Împărăția lui Dumnezeu îi fusese dată lui Petru și papilor și că doar ei aveau această autoritate.

Dar papa nu mai avea autoritate în noua biserică protestantă. Aici vedem că cei care cer iertarea păcatelor lor înaintea lui Dumnezeu, cu o inimă smerită, vor primi iertarea. Ce contrast izbitor între acesta și nobilul reprezentat în partea dreaptă a picturii. Expresia feței, plină de mânie, cu sprâncene proeminente și ochi întunecați, indică foarte clar faptul că nu simțea nici o remușcare și că pentru el, iertarea nu conta. Tocmai de aceea se îndepărtează de altra, de adunare. El nu va primi iertarea. Povara vinei lui va continua să îl apese.

Pictorul scoate în evidență această diferență și prin culorile folosite. Galbenul era considerată culoarea lui Iuda – chiar așa l-a pictat Cranach în scena din mijloc – culoarea ereticilor și a păcatului. Nobilul din pictură, care are fața întunecată, are pantaloni galbeni. În interior, el rămâne întinat de păcat. El nu simte bucuria și libertatea pe care le aduce iertarea. În cele din urmă, el chiar părăsește biserica, aceea care l-ar fi putut ajuta să găsească un nou început.

Experiența lui Luther cu iertarea.

Problema iertării păcatelor și a vinei era o problemă centrală în Reformă. Acesta a fost punctul care l-a condus pe Luther la înțelegerea fundamentală care a declanșat Reforma și această problemă nu și-a pierdut din importanță nici în anii de mai târziu. Atunci când simți cât de liber ești știind că Isus ți-a iertat păcatele nu înseamnă că de acum ai primit un cec în alb și poți continua să păcătuiești. Tocmai de aceea citim în Romani 6:12-15 următoarele: „Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor și să nu mai ascultați de poftele lui. Să nu mai dați în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca niște unelte ale nelegiuirii, ci dați-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu, ca vii, din morți cum erați; și dați lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe niște unelte ale nperihănirii. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteți sub Lege, ci sub har. Harul nu îndreptățește păcatul. Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har? Nicidecum.”

Luther știa că avem de luptat cu păcatul în fiecare zi. Deși am trăit cu Isus mulți ani, nimeni nu poate spune acum și aici că păcatul nu mai are influență în viața lui. Din nefericire, chiar dacă am trăit alături de Isus mulți ani și suntem în sfera puterii Lui, diavolul încă nu e mort. Dar nu vă descurajați, citiți ce scrie în 1 Ioan 2:1-6:

Copilașilor (credincioșilor, dragii mei), vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor [care va mijloci pentru noi], pe Isus Hristos, Cel neprihănit [Cel drept, care se conformează voii Tatălui în toate – scop, gând și acțiune]. El [același Isus] este jertfa de ispășire [jertfa de ispășire care ține mânia lui Dumnezeu care altfel ar fi îndreptată înspre noi, din cauza naturii noastre păcătoase – a caracterului lumesc, a stilului de viață] pentru păcatele noastre; și nu numai pentru ale noastre, ci pentru [păcatele tuturor credincioșilor] ale întregii lumi.

Și prin aceasta [zilnic, prin experiență] știm că Îl cunoaștem [să Îl înțelegem și să Îl cunoaștem mai bine]: dacă păzim [ne concentrăm pe învățăturile Lui și ascultăm] poruncile Lui. Cine zice: „Îl cunosc” și nu păzește [nu se concentrează pe învățăturile Lui și nu le ascultă] poruncile Lui este un mincinos și adevărul [cuvântului divin] nu este în el. Dar cine păzește Cuvântul Lui [și prețuiește solia Lui în întregime], în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârșită [a ajuns la maturitate]; prin aceasta știm [sigur] că suntem în El. Cine zice că rămâne în El [adică oricine spune că Îl acceptă ca Dumnezeu și Mântuitor] trebuie [ca obligație morală] să trăiască și el cum a trăit Isus.

Pentru Luther era esențial ca oricine să înțeleagă cât de important este să îi ceri zilnic iertarea lui Dumnezeu. În propria lui experiență, el era conștient de neajunsurile lui constante privind la standardele lui Dumnezeu de ascultare și neprihănire, poate din cauza slăbiciunii sau a păcătoșeniei înnăscute.

(Ce voi crede eu, atribuită lui Martin Luther)

„Datorită răului și a slăbiciunii înnăscute, mi-a fost imposibil să ating standardul de neprihănire cerut de Dumnezeu.

Dacă nu mi se permite să cred că Dumnezeu, de dragul lui Hristos, îmi iartă lipsurile pe care le regret zilnic, atunci nu mai am nici o nădejde.

Trebuie să disper. Dar refuz să fac acest lucru. Nu voi face la fel ca Iuda, să mă duc să mă spânzur de un copac. În schimb, mă agăț de gâtul sau piciorul lui Hristos, ca femeia păcătoasă. Chiar dacă sunt mai rău decât ea, mă țin strâns de Domnul meu.

Apoi El îi spus Tatălui: „Și cel care se ține agățat de mine trebuie să i se permită să treacă. Da, este adevărat, nu a păzit niciuna ci a încălcat toate poruncile. Dar Tată, el se agață de mine. La ce bun! Eu am murit pentru el. Lasă-l să treacă."

Așa voi crede eu.

Oricât de dureros ar fi momentul în care ne dăm seama că prin noi înșine nu putem face nimic pentru a avea vreun merit înaintea lui Dumnezeu, ne mai rămâne un lucru: credința, să ne încredem în Isus. Pentru că El a murit noi putem cere jertfa Lui în dreptul nostru. Nimic altceva nu mai contează în ochii lui Dumnezeu, doar credința (sola fide). Chiar după mulți ani în care a fost unul din cei mai importanți lideri ai Reformei secolului XVI, Martin Luther totuși a trebuit să recunoască faptul că nici cunoștința, nici experiența, nici mărturia curajoasă înaintea Dietei din Worms, nici măcar toți anii în care a predat la Universitate nu însemnau nimic în ochii lui Dumnezeu.

Cum putem trăi fără simțământul de vinovăție

Pentru noi este natural să vorbim despre succese și despre lucrurile pe care le putem face bine; unii dintre noi chiar sunte experți în acest domeniu și este în regulă. Alții excelează și realizările lor depășesc media. Ei au șanse mai mari de a-și găsi o slujbă bine plătită și de a trăi o viață fără prea multe griji. Dacă totul ar fi atât de simplu! În ciuda polițelor de asigurare existente, banii nu ne pot asigura garanția unei vieți fericite și nici o companie de asigurări nu poate acoperi acest lucru. Atunci ce putem face?

La fel ca și în dragoste, tot ce putem face, prin credință, este să avem încredere. Este nevoie de mult curaj să ne recunoaștem vina noastră și faptele rele. Mai degrabă am încerca să privim situația din altă perspectivă. Fără îndoială că am devenit experți în a inventa scuze și minciuni nevinovate! Desigur, întotdeauna altcineva este vinovatul, nu noi! Ne este atât de greu să spunem: „Da, este vina mea, nu a celorlalți! Fără dacă, poate și alte cuvinte!” Ce să mai vorbim despre repararea greșelilor, dacă este posibil. Este unul din cele mai dificile lucruri pe care am putea să le facem, dar totodată una din cele mai frumoase experiențe pe care le poți avea ca și copil al lui Dumnezeu.

Împăratul David a simțit exact aceste lucruri, în vremurile Vechiului Testament. El își descrie experiența în Psalmul 32. Se merită să citim acest psalm din nou și din nou, deoarece pare să ne descrie chiar viața noastră. „Atunci Ți-am mărturisit păcatul meu și nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: ‘Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!’ Și Tu ai iertat vina păcatului meu” (Psalmi 32:5). În sfârșit sunt liber, nimic nu mă mai trage în jos. Atunci ne mai rămâne de făcut un singur lucru – să ne bucurăm! Tot cerul se bucură cu fiecare dintre noi care are această experiență.

Moștenirea noastră

Simțământul de vinovăție este real. Trebuie neaparat să fie perceput prin simțământul de eliberare în Isus. Da, este natural să simți vinovăție. Adevărata pocăință și o inimă smerită se vor ocupa de acest lucru. Ellen White afirmă că Isus a luat vina noastră asupra Sa, „asupra Domnului Hristos, ca înlocuitor și garant al nostru, a fost așezată nelegiuirea noastră, a tuturor. El a fost așezat în rândul celor fărădelege, ca să ne poată răscumpăra de sub condamnarea legii. Vinovăția fiecărui urmaș al lui Adam apăsa asupra inimii Sale... Dar acum, sub povara teribilă a vinovăției ce apăsa asupra Sa, nu putea vedea fața dătătoare de pace a Tatălui. Retragerea privirii dumnezeiești de la Mântuitorul în această oră a supremei dureri a străpuns inima Sa cu o întristare ce nu va putea niciodată să fie înțeleasă de către om. Atât de mare a fost chinul acesta, încât durerea fizică de abia mai era simțită” (White, Hristos Lumina Lumii, p. 753, eng.).¹ O înțelegere corectă a lucrării lui Isus în sanctuarul ceresc ne va ajuta să ne dăm seama și să descoperim adâncimea dragostei lui Hristos.


Moștenirea noastră: „Există un Sanctuar în ceruri, adevăratul tabernacol, ridicat nu de un om, ci de Domnul. În el, Domnul Hristos slujește în favoarea noastră, punând la dispoziția credincioșilor binefacerile jertfei Sale ispășitoare, aduse o dată pentru totdeauna pe cruce. El a inaugurat activitatea Sa ca Marele nostru Preot și a început lucrarea Sa de mijlocire la data înălțării Sale. În 1844, la sfârșitul perioadei profetice de 2300 de zile, El a intrat în cea de-a doua și ultima fază a slujirii Sale ispășitoare. Ea este o lucrare a judecății de cercetare, care este o parte a eliminării definitive a tuturor păcatelor, simbolizată de către curățirea sanctuarului ebraic din vechime în Ziua de ispășire. În acel serviciu simbolic, sanctuarul era curățit cu sângele animalelor jertfite, dar lucrurile cerești sunt curățite cu sacrificiul desăvârșit al sângelui lui Isus Hristos. Judecata de cercetare descoperă ființelor cerești care din cei morți dorm în Hristos și astfel, în El, sunt socotiți vrednici de a avea parte de prima înviere. Ea arată, de asemenea, care dintre cei vii sunt în Hristos, păzind poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus Hristos, și în El, deci, sunt gata pentru înălțarea în Împărăția Sa cea veșnică. Această judecată apără dreptatea lui Dumnezeu în salvarea acelora care cred în Isus. Ea declară că aceia care au rămas credincioși lui Dumnezeu vor primi Împărăția. Terminarea acestei lucrări a Domnului Hristos va marca încheierea timpului de probă al omenirii înaintea celei de a doua veniri a Domnului Hristos.” (Lev. 16; Num. 14:34; Ezech. 4:6; Dan. 7:9-27; 8:13, 14; 9:24-27; Evr. 1:3; 2:16, 17; 4:14-16; 8:1-5; 9:11-28; 10:19- 22; Apoc. 8:3-5; 11:19; 14:6, 7; 20:12; 14:12; 22:11, 12.)”²

Întrebări pentru discuție:

Dacă sunt prea multe întrebări pentru timpul alocat, alegeți doar întrebările ce considerați că vor fi cele mai benefice pentru grupul vostru.

Luther a fost motivat de teama de iad și de mânia lui Dumnezeu și simțea că viața la mănăstire îl putea ajuta să găsească mântuirea.

1. 
   Discutați despre impactul pe care îl poate avea teama de iad asupra relației tale cu Dumnezeu.
   
2. 
   Discutați despre 1 Ioan 3:7-9.
   

Copilașilor, nimeni să nu vă înșele! Cine trăiește în neprihănire este neprihănit, cum El Însuși este neprihănit. Cine păcătuiește este de la diavolul, căci diavolul păcătuiește de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului. Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuiește, pentru că sămânța Lui rămâne în el; și nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.

Întrebări personale:

Citește1 Ioan 3:6: „Oricine rămâne în El nu păcătuiește; oricine păcătuiește nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut.” Ce îneamnă acest verset pentru tine?

Făgăduința lui Dumnezeu pentru tine:

„Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit” (Romani 10:9).

¹White, E. G. (1940). Hristos Lumina Lumii. Mountain View, CA, Portland, sau: Pacific Press Pub. Association, 753.

² Conferința Generală a Adventiștilor de Ziua a Șaptea, Cele 28 de doctrine fundamentale ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Le poți găsi pe www.adventist.ro

Ziua 7

Botezul – un legământ nou cu Isus

Doar un oarecare sau copil de Împărat?

Cu toții dorim să arătăm că aparținem de ceva. Dacă nu ai ce se oferă, te simți ca un nimeni. Dacă nu ai foarte mulți prieteni pe rețelele de socializare, mulți te vor considera un demodat. Cei care doresc să aparțină de ceva sunt adesea supuși la presiunea de grup, fie că vor sau nu. Trebuie să dai like la ce au dat și alții, ca toți să vadă cât ești de cool. Cu toții știm că peștii puternici înoată împotriva curentului, dar în realitate, este foarte greu să faci acest lucru. Dacă vrei înăuntru, trebuie să mergi unde merge mulțimea. Poate de aceea uneori îți va fi greu să vorbești deschis despre credința ta în Isus. Unii ar putea crede că acesta este un subiect personal și că nu trebuie postat pe profilul public. Poate îți va fi greu și să îi scrii cuiva, într-o conversație, că tu mergi la biserică sâmbăta. În consecință, îți va fi greu să descoperi cărui grup îi aparți. Pe de o parte e grupul din care îți dorești foarte mult să faci parte; pe de altă parte, este biserica.

Istoric

În Europa Evului Mediu se credea că prin botez, devi parte din societate. Dacă se întâmpla să nu fi fost botezat, erai lipsit de drepturi. Astfel de persoane – de exemplu iudeii – trebuiau să trăiască în așezăminte în afara zidurilor cetății. În acele locuri se făceau tranzacțiile care pentru unii erau deranjante – de exemplu vânzarea de piei de animale, care miroseau îngrozitor. Dar mai rău era că cei care trebuiau să locuiască în afara cetății nu se bucurau de privilegiul de a fi cetățeni și, în cazuri excepționale, puteau căuta protecție doar în interiorul zidurilor. Erai considerat cetățean de drept doar dacă primiseși botezul imediat după naștere și îți fusese dat un nume creștin, conform calendarului cu sfinți.

Pe atunci se credea că botezul oferea o protecție specială împotriva răului. Cu toate acestea, botezul nu ținea pentru veșnicie. Dacă rosteai hule la adresa lui Dumnezeu sau adoptai idei eretice, puteai fi dat afară din biserică, sau excomunicat și îți pierdeai dreptul de a fi îngropat pe pământ sfânt, adică în cimitirul din apropierea bisericii. Dacă nu erai îngropat acolo, singurul lucru pe care îl puteai aștepta era pedeapsa veșnică. Astfel, biserica deținea un instrument de putere și adesea îl și folosea. De exemplu, o persoană care critica orice comportament necreștinesc al papilor era în pericolul de a fi catalogat ca eretic. Apoi era exclus din frăția Bisericii și de la viața veșnică. Tocmai de aceea botezul și ascultarea de biserică erau atât de importante.

Botezul este reprezentat pe panoul din stânga al Altarului Reformei. Se poate să fi fost chiar un botez din biserica din Wittenberg, unde a predicat Luther și unde, mai târziu, a fost adus Altarul Reformei. Cel care botează copilul este foarte cunoscut. Este Philipp Melanchton, cel mai bun prieten al lui Luther și colaboratorul său. El nu fusese un preot hirotonit, ci doar profesor de limbaj biblic la Universitatea din Wittenberg. Faptul că el botează demonstrează cât de important era pentru Martin Luther că toții oamenii erau egali înaintea lui Dumnezeu. La stânga lui îl vedem chiar pe pictor, Lucas Cranach, unul din cei mai înstăriți și influenți bărbați din Wittenberg. El ține prosopul cu care urma să fie șters copilul. La dreapta lui Melanchton vedem un membru al bisericii care ține o Biblie deschisă. Aporape că putem crede că este chiar Luther, ca „Junker Jörg”. Toate acestea se întâmplau în contextul bisericii. Acela era locul în care puteai găsi Cuvântul lui Dumnezeu. Chiar Cuvântul lui Dumnezeu este cel care ne vorbește despre semnificația botezului. Căci, la urma urmei, cu ce autoritate oficia Melanchton botezul, nefiind nici măcar pastor? Nu prin autoritatea oficială a bisericii, care încerca să își impună puterea, ci doar prin autoritatea lui Dumnezeu și misiunea la care El ne-a chemat, misiune descrisă în Sfintele Scripturi.

Dar de aici se ivesc câteva întrebări. Putem citi despre necesitatea botezului în Marcu 16:16: „Cine va crede și se va boteza va fi mântuit.” Biblia ne spune că pentru a fi botezat ai nevoie de credință. Oare Martin Luther credea altfel?

Cum înțelegea Martin Luther botezul.

Visul lui a fost o biserică în care să fi membru de bună voie și în care toți să simțim ce înseamnă Evanghelia în viețile noastre. Astfel, pe lângă slujbele obișnuite de la biserică la care participa întreaga adunare și slujbele suplimentare în limba latină pentru cei educați și pentru studenți, el a sugerat introducerea celei de-a „treia slujbă”, adică o a treia formă liturgică de închinare. Ideea lui era foarte asemănătoare cu conceptul de grup de studierea Bibliei acasă:

Cei care doresc să fie creștini zeloși și sunt gata să propovăduiască Evanghelia prin faptă și vorbă, ar trebui să își înscrie scrie numele și să se adune într-o casă pentru a se ruga, a citi, a boteza, pentru a primi sacramentul și pentru a face alte fapte creștine. În această ordine, cei a căror purtate nu este demnă de un creștin pot fi dați pe față, mustrați, reformați, respinși sau excomunicați, conform regulii lui Hristos din Mat. Xviii. Tot așa, faptele de milostenie le pot fi impuse creștinilor, să dea și să împartă cu inimă deschisă celor săraci, după exemplul sfântului Pavel în 2 Cor. ix. La aceste adunări nu va fi nevoie de multe cântece de bună calitate. Aici am putea avea botezuri și sacramentul în mod simplu și succint: totul să fie îndreptat înspre Cuvântul lui Dumnezeu, înspre rugăciune și iubire. Aici ar trebui să se țină un scurt catechism despre crez, cele Zece Porunci și rugăciunea domnească. Într-un cuvânt, dacă am avea oameni care să tânjească să fie creștini zeloși, Forma și Ordinul curând ar prinde contur.^1,2

Martin Luther dorea să aibă o biserică în care fiecare persoană să își trăiască practic credința și să slujească celorlalți în biserică și în societate. O biserică de care ai hotărî de bună voie să aparții și să te alături prin mărturisire de credință. Aceea ar fi fost cu adevărat o biserică vie. Dar visul lui Luther nu s-a împlinit. El nu a reușit să pună bazele unei biserici alcătuite din membrii voluntari. De aceea, el s-a bazat pe ajutorul statului pentru a construi noua Biserică Evanghelică. Printre altele, asta însemna că fiecare copil nou-născut urma să fie botezat imediat după naștere și astfel devenea membru al bisericii. Dar pentru că un copil nu avea capacitatea să creadă, Luther susținea că la botez, nașii ar trebui să își ia angajamentul să ajute la creșterea copilului în credința creștină. Mai târziu, ca tânăr, la mirungere, copilul avea să mărturisească atunci că este un copil al lui Dumnezeu.

Dar unde este libertatea de alegere și decizia personală pentru credință?

În această privință, Reforma protestantă s-a oprit la jumătatea drumului și a ales să depindă de autoritatea statului. Nu a trecut mult timp până când credincioșii care aveau o altă părere cu privire la anumite puncte din învățături au fost supuși unei presiuni puternice și chiar și persecutați de către protestanți. De aceea nu ar trebui să îi uităm niciodată pe bărbații și femeile Reformei care au încercat să aplice în viața lor această învățătură cu privire la botez și la apartenența voluntară la biserică, plătind chiar cu prețul vieții. Și aceste lucruri sunt parte a Reformei, dar sunt adesea uitate.