3. Transmigraţiile din Kärnten (Carintia) în Transilvania

Soţii Christian şi Dorothea Nagler aveau de solicitat pentru proprietatea Freisass în Amlach de la cumpărătorul catolic Michael Lackner 553 de guldeni şi 53 1/2 de crăiţari, din aceştia mai datora în 1772 263 de guldeni şi 59 crăiţari; în plus, mai era dator surorilor Winkler încă 50 de guldeni şi 44 de crăiţari. Datornicul a declarat însă comisiei că
__________
229 E. Buchinger, pag. 392.
263
era pregătit să plătească doar 10 guldeni anual, altfel va părăsi pur şi simplu terenul. Atunci comisia i-a aprobat un termen de 10 ani şi rate de 30 de guldeni anual. Nici cele trei fiice ale lui Christian Nagler, care murise deja din 1758 în Cincu, nu au primit vreodată vreun crăiţar din aceşti bani.
Ursula Amlacher avea de primit pentru proprietatea Stopf din Amlach suma considerabilă de 1.282 de guldeni şi 26 1/4 de crăiţari. Cumpărătorul, catolicul Alexander Amlacher, probabil o rudă, a afirmat la început că nu datorează nimic pentru că Ursula Amlacher îi „dăruise” proprietatea Stopf. Pentru că nu a putut furniza nicio dovadă în acest sens, s-a convenit cu el să plătească la casa pentru religie câte 90 de guldeni pe an în următorii zece ani. Ursula Amlacher murise în 1757 în Apoldu de Sus, Johannes Amlacher în 1764 în închisoarea din Sibiu, Christoph Amlacher însă a murit în 1775 fără urmaşi, probabil că nici el nu a primit ceva din aceşti bani.
Georg şi Anne Waldner aveau de cerut pentru proprietatea Ertl în St. Peter de la cumpărătorul catolic Georg Amlacher 907 de guldeni şi 48 de crăiţari, din care plătise până în 1772 502 de guldeni şi 45 1/2 de crăiţari. Nu se ştie dacă aceşti bani au ajuns în mâinile lui Waldner. În ceea ce priveşte restul datoriei de 405 guldeni şi 7112 crăiţari, datornicul a declarat că poate plăti doar 20 sau în cel mai bun caz 30 de guldeni din cauza „creşterii proaste” şi a cerut un termen de 20 de ani pentru asta. Comisia a insistat până ce s-a declarat gata să plătească 8 rate anuale a câte 50 de guldeni. Nici din aceşti bani nu a văzut familia Waldner vreun crăiţar.
Cazul menestrelului Peter Mueller este interesant. Lui îi era dator catolicul Hans Nagler 108 guldeni şi 38 3/4 crăiţari. Dar Nagler susţinea însă că o astfel de datorie nici măcar nu exista, căci Peter Mueller fusese un „rob sărac”, care nu avusese deloc avere. Pentru că în dovezile stării materiale ale anului 1755, pe care le dăduse contabilul comisiei pentru religie în 1755, se putea vedea fără tăgadă această datorie, Hans Nagler a consimţit până la urmă să achite datoria în trei ani. Peter Mueller, care a murit în 1769 în urma atacului asupra gospodăriei din Prisiceni, nu a primit banii, la fel şi copiii săi.
Hans Kleinsasser, prezbiterul comunităţii între 1763-1779, fusese cel mai bogat ţăran din St. Peter înainte de deportarea sa. Moşia Kleinsasser din Kleinsass mai există şi astăzi şi este una dintre cele mai impozante case din acest ţinut. Kleinsasser îşi lăsase moşia surorii sale măritate cu catolicul Thomas Gasser, care trebuia să îi plătească pentru acest transfer suma de 741 guldeni şi 53 crăiţari, astfel încât Hans, Josef şi Matthias Kleinsasser să îşi poată achiziţiona fiecare câte o casă în Transilvania şi să poată primi aici pământ de la Naţiunea Saşă. Thomas Gasser (ai cărui urmaşi se găsesc şi astăzi pe moşia Kleinsasser) îi plătise doar 50 de guldeni, iar restul s-a declarat de acord după multe
264
împotriviri să îl plătească în 10 ani. Comisia l-a silit să plătească în rate de 100 de guldeni, dar niciunul dintre fraţii Kleinsasser nu a văzut vreun crăiţar din aceşti bani.
Din păcate nu se poate conchide din acest proces-verbal păstrat în arhiva naţională din Kärnten (Carintia) cum au stat lucrurile cu lichidarea moşiei Moertl a fraţilor Glanzer, cu moşia lui Johannes Hofer sau cea a fraţilor Plattner230.
Cauzele pentru această lichidare catastrofală a pretenţiilor asupra averii nu sunt greu de determinat. Comisarul pentru religie de atunci al senioratului Spittal, domnul Turtltaub von Thurnau, nu era doar un persecutor zelos al tuturor „ereticilor”, ci şi împuternicitul prinţului Porcia ca deţinător al rangului de conte Ortenburg în Spittal. El a dăruit gospodăriile ţărăneşti ale deportaţilor fiilor din familii catolice, chiar dacă taţii lor nu erau în stare să plătească preţul de vânzare. Pentru el şi pentru seniorat era important doar ca noi proprietari ai acestor gospodării ţărăneşti să plătească anual dările către seniorat. Ce s-a întâmplat cu datoriile faţă de deportaţi, putea să îi fie indiferent; în ochii lui erau ei înşişi ca eretici vinovaţi de surghiunuirea lor şi o eventuală pagubă materială era o pedeapsă dreaptă pentru comportamentul lor. Când datornicii au observat că nimeni nu se ocupa de încasarea ratelor, pentru că nu existau poziţii responsabile cu asta în administraţia tereziană231, au suspendat plăţile şi au aşteptat să vadă ce se va întâmpla şi pentru că nu s-a întâmplat nimic, au rămas datori timp de 17 ani cu plăţile.
În Sibiu exista multă supărare din cauza dispariţiei Aennei şi Gretei Wipf din închisoare şi deţinuţi erau păziţi mai serios acum. Doar Anne Ehgarter şi fiicele vitrege ale lui Wurtzy care erau în închisoare din 1759, au primit permisiunea să se deplaseze libere prin oraş. Toate trei au cunoscut astfel bărbaţi, au devenit lutherane şi s-au căsătorit. Pentru că era orânduit ca să li se remită rebotezătorilor şi sumele pe care le mai aveau de solicitat în urma lichidării averii (lucru care privea în mod clar doar familia Glanzer), a mai durat până pe 21 decembrie 1772, şi apoi prizonierii Martin, Christian, Margarete, Maria şi Barbara Glanzer cu fiica Susanne şi Matthias Hofer au fost duşi la punctul de graniţă de la trecătoarea Turnu Roşu şi au avut voie să călătorească prin Valahia (Ţara Românească) la coreligionarii lor. Au mers mai întâi la Bucureşti unde seniorul de Wirschinka, mareşalul conte Pjotr Rumjanzow Za-Dunaiski le-a facilitat, să călătorească pe cele mai scurte şi rapide drumuri prin Iaşi către Wirschinka. În mijlocul iernii,
________
230 E. Buchinger, pag. 348 şi următoarele şi Arhiva naţională din Kärnten (Carintia), Actele senioratului Spittal (Porcia), proces-verbal din 27 iunie 1772.
231 Despre transferurile averilor şi controale vezi E. Buchinger, pag. 344-356.
265
pe 26 ianuarie 1773, au ajuns aici şi au fost întâmpinaţi de biserică cu strigăte de bucurie. Matthias Hofer petrecuse 16 ani în închisoarea din Sibiu, familia Glanzer 5 ani. Anne Ehgartner şi Christina Strauss, care în 1774 a dat naştere unei fetiţe, au murit la scurtă vreme după aceea. Elisabeth Strauss-Pildner, fiica ei Liesl şi nepoata Juliane Lausner au venit însă mulţi ani mai târziu în Wirschinka, în 1790 şi s-au alăturat bisericii232.
266
14. Formarea gospodăriei frăţeşti în Wirschinka şi acţiunea de salvare a celor convertiţi cu forţa în Ungaria.
După ce comunitatea era acum unită, a continuat cu putere construcţia. Gospodăria a fost astfel construită încât să poată acoperi toate necesităţile locuitorilor săi. Membrii comunităţii din Kärnten (Carintia) proveneau din familii ţărăneşti, chiar dacă Paul şi Velt Glanzer învăţaseră în plus şi meşteşugul de zidar şi dulgher. Membrii din Vinţu de Jos, din contră, erau predominant meşteşugari. Dar lipsa de meşteşugari şi produse meşteşugăreşti obligase deja comunitatea în Valahia (Ţara Românească) să producă ea toate cele necesare şi ea şi-a păstrat acest obicei şi în Ucraina. Fiecare membru de sex masculin al comunităţii trebuia să înveţe şi să practice şi un meşteşug. Nu poate fi dovedit, dar multe lucruri indică faptul că această idee a venit de la Josef Kuhr şi din tradiţia gospodăriei din Vinţu de Jos, care fusese întemeiată odinioară de Gabor Bethlen ca urmare a capacităţilor meşteşugăreşti excepţionale ale botezatorilor din Mähren şi care îşi datora ascensiunea acestor produse meşteşugăreşti.
Astfel fraţii se ocupau în Wirschinka cu cultivarea ogoarelor şi creşterea vitelor, cultivarea pomilor fructiferi şi a legumelor, creşterea animalelor şi apicultura. În plus mai întreţineau ateliere pentru tors şi ţesut de postav şi pânză de in, croitorie, tăbăcărie, cizmărie, tâmplărie, fierărie, lăcătuşărie, strungărie, măturărărie şi legătorie de cărţi. Johannes Stahl a ridicat şi în Wirschinka un atelier de olărie pentru că pe lângă el mai erau mulţi emigranţi de profesie olari şi făcători de urcioare. Din păcate nu avem informaţii dacă atelierele de olărie din Wirschinka au dus mai departe tradiţia „ceramicii habanice” din Transilvania şi Valahia (Ţara Românească).
Biserica avea acum timp liber să discute despre cele mai diverse păreri religioase, despre viaţa lor spirituală de fiecare zi cu obiceiurile şi tradiţiile ei. După cum consemnează Johannes Waldner în detaliu233, existau nu puţine controverse şi divergenţe de opinii provocate în ________
232 Cartea mică de istorie, pag. 330.
233 Cartea mică de istorie, pag.. 331-346.
266
special de Matthias Hofer, în care Hans Kleinsasser, din păcate, se arăta adesea slab şi indecis şi nici Josef Kuhr nu se mai putea impune. Matthias Hofer s-a despărţit până la urmă de biserică, a plecat la menoniţii din Prusia orientală şi occidentală şi de acolo în imperiu de unde a vrut să emigreze în America de Nord la la quakerii din aşezările de acolo, dar a murit în 1784 în Hamburg.
Despre viaţa comunităţii în Wirschinka singura sursă existentă este cronica lui Johannes Waldner scrisă în 1793. Aici trebuie însă mai întâi zugrăvită definitivarea formării bisericii prin imigrări din Ungaria, Transilvania şi Prusia.
După ce prizonierii din Sibiu se întorseseră acasă, biserica s-a mulţumit la început cu membrii săi şi a încercat să pună în aplicare cuvântul din Biblie „Iubiţi-vă şi înmulţiţi-vă”. Dacă Hans Kleinsasser a interzis în timpul şederii şi al primei perioade de construcţie în Valahia (Ţara Românească) şi în Ucraina orice încheiere de căsătorie şi a dispus ca naşterile să fie drastic limitate, acest lucru s-a schimbat radical după statornicirea în Wirschinka. Mult mai mult, acum s-a îngrijit ca toţi tinerii apţi de căsătorie să se căsătorească curând şi să se îngrijească de binecuvântarea necesară cu copii în biserică. Pe 19 octombrie 1771 l-a căsătorit pe văduvul Matthias Kleinsasser (33), care îşi pierduse tânăra soţie în Valahia (Ţara Românească), pe Maria născută Waldner, cu tânăra Grete Wipf din Vinţu de Jos, apoi pe văduvul Johannes Hofer jun. (33), a cărui soţie, Magdalena Wurtzy, murise de asemenea în Valahia (Ţara Românească) de malarie, cu experimentata Rosina Pichler (42). În continuare s-au căsătorit în această zi Michael Hofer (25) şi Anna Glanzer (18), Ellas Wipf (23) şi Christina Nagler (26), Lorenz Tschetterle (23) şi Christina Kleinsasser (17), Christian Hofer (22) şi Barbara Mueller (17).
Doi ani mai târziu, pe 13 noiembrie 1773, s-a sărbătorit din nou nuntă; s-au căsătorit: Matthias Hofer (38) şi Rosina Pichler-Hofer care între timp rămăsese văduvă, Christian Glanzer (26) şi Grete Wipf (18), Josef Mueller jun. (22) şi Katharina Nagler (28), Paul Hofer (22) şi Aenne Wipf jun. (18), Johannes Waldner (20) şi Maria Nagler (19).
În anul 1775, pe 8 noiembrie, s-au căsătorit: Christian Waldner (25) şi Barbara Kleinsasser (20), Johannes Wipf (22) şi Maria Hofer (19), Johannes Stahl jun. (22) şi Barbara Waldner (19).
Pe 8 ianuarie 1777 s-au căsătorit Lorenz Tschetterle (29) rămas văduv între timp şi Grete Hofer (19), pe 15 februarie 1777 „slujitorul Cuvântului” Josef Kuhr (63) şi Christina Winkler (40) iar pe 19 februarie 1777 Christian Wurtzy (23) şi Grete Stahl (18)234.
Din păcate nu se cunoaşte dacă soţii s-au ales singuri sau comunitatea hotăra cine cu cine să se căsătorească, cum ceruse Hans Kleinsasser în 1762 în Criţ, totuşi se poate
_________
234 Registrul bisericii – căsătorii.
267
presupune că tinerilor le era permis să aleagă şi comunitatea trebuia doar să îşi dea consimţământul. Atitudinea lui Hans Kleinsassers, dar probabil şi a majorităţii membrilor comunităţii era în orice caz ca tinerii să se căsătorească pe cât de repede posibil pentru că acum generaţia nouă de copii mici putea fi suficient îngrijită în grădiniţa nou-construită şi mai târziu în şcoala mică şi cea mare iar comunitatea iubea copiii şi-i dorea. Din păcate au murit cam jumătate din copii din cauza bolilor copilăriei pe atunci foarte frecvente astfel încât comunitatea, în ciuda binecuvântării bogate cu copii (majoritatea cuplurilor căsătorite aveau între 6 şi 8 copii), a crescut foarte încet. Deja din acest motiv se gândiseră la imigrări. În al doilea deceniu al şederii lor în Wirschinka vor avea parte din plin de imigranţi.
Pe 16 octombrie 1779 a murit prezbiterul Hans Kleinsasser în vârstă de doar 53 de ani, după ce condusese biserica timp de 18 ani. A avut merite deosebite în ridicarea primei gospodării în Criţ în Transilvania şi datorită rezistenţei şi pregătirii sale de a-şi asuma riscuri membrii comunităţii din Vinţu de Jos rămaşi fideli credinţei lor au fost acceptaţi şi astfel salvaţi în comunitatea din Criţ. În Valahia (Ţara Românească) şi la fel şi în Wirschinka fusese oscilant şi slab în controverse privind probleme de credinţă şi la fel şi în interpretarea anumitor principii de credinţă, dar altfel s-a implicat cu hotărâre în aşezările din Ciorogârla şi Prisiceni şi la construcţia din Wirschinka şi a contribuit la modelarea vieţii în biserică235.
Josef Kuhr a fost ales ca urmaş al său, prezbiter al bisericii, pe 17 octombrie 1779, „slujitor al Cuvântului” din Vinţu de Jos din 1748 şi al noii biserici a celor din Kärnten (Carintia) în perioada 1767-1779, în vârstă de 65 de ani. În locul său de „slujitor al Cuvântului” a fost „pus la încercare” cu 13 din 18 voturi Josef Mueller (28) iar pe 6 ianuarie 1780 a fost confirmat de Kuhr prin punerea mâinilor.
Perioada în care Josef Kuhr a fost prezbiter al bisericii (din 1779 până în 1794) a fost caracterizată de orientarea vieţii comunităţii după orânduirile vechi preluate, aşa cum se găseau în Marea carte de istorie şi cărţile salvate ale fostei biserici Vinţu de Jos. El a fost un oponent al tuturor direcţiilor noi sau schimbărilor care contraziceau aceste orânduiri, lucru ce l-a determinat pe Matthias Hofer, un foarte bun cunoscător al Bibliei, să părăsească biserica.
Pe lângă aceste eforturi, Josef Kuhr a schimbat componenţa bisericii prin strădania sa încăpăţânată de a uni cu comunitatea pe copiii săi rămaşi în Transilvania şi pe fraţii din Ungaria convertiţi cu forţa. Când s-a aflat în Wirschinka în 1781 că împărăteasa Maria Tereza murise în 1780 şi acum urcase
_________
235 Cartea mică de istorie, pag. 349.
268
pe tronul Imperiului habsburgic fiul ei Iosif al II-lea şi prin edictul de toleranţă din 13. 10. 1781 li se promisese protestanţilor din ţările moştenitoare austriece tolerarea confesiunii lor, Josef Kuhr a făcut presiuni asupra bisericii să trimită câţiva fraţi în Transilvania şi în Ungaria Superioară ca să îi viziteze pe fraţii şi rudele rămase în urmă şi să îi aducă în Wirschinka. Fraţii Glanzer au fost de acord cu el pentru că sperau să poată să aducă „adevărata Evanghelie” şi rudelor şi compatrioţilor lor lăsaţi în urmă în Kärnten (Carintia). Aşa s-a ajuns la o serie de călătorii în Austria şi Ungaria care vor fi prezentate aici pe scurt236.
P r i m a c ă l ă t o r i e 17 8 2 : mai întâi au scris fraţii trei scrisori, una fraţilor din „noua biserică germană” din Vinţu de Jos care trecuseră la catolicism, alta celor convertiţi cu forţa din Ungaria Superioară şi una rudelor din Kärnten (Carintia). Din Ungaria Superioară şi din Kärnten (Carintia) a primit Josef Kuhr răspuns. Deşi el îşi lăsase trei copii în Vinţu de Jos şi Johannes Stahl avea doi fraţi în Sabatisch, biserica a decis ca Paul Glanzer şi Josef Mueller să întreprindă prima călătorie. Le-au fost emise paşapoarte de către contele Pjotr Rumjanzow, al cărui cumnat, prinţul Galitzin, era trimisul ţarului la Viena, şi au călătorit prin Kiev Brody  Lemberg mai întâi către Leware/Oberschuetzen în Ungaria Superioară. „Habanii” care locuiau aici şi deveniseră catolici au fost foarte surprinşi că exista în Rusia o biserică a fostei lor comunităţi de credinţă. Multă vreme crezuseră că toate bisericile hutterite fuseseră nimicite. De la Viena, Paul Glanzer şi Josef Mueller au mers în Kärnten (Carintia). În patria sa, St. Peter în Spittal, Paul Glanzer a întâlnit mulţi oameni care îl cunoşteau de mult şi care acum l-au salutat cu bucurie. Când însă le-a povestit că aparţinea unei comunităţi a „rebotezaţilor”, toţi s-au îndepărtat de el şi nu au vrut să mai aibă ceva de-a face cu el. Secta „rebotezaţilor” avea un renume foarte prost printre catolici şi era urâtă de lume. Paul Glanzer şi Josef Mueller au părăsit Kärnten (Carintia) dezamăgiţi. Îşi dăduseră seama că aici nu vor putea câştiga vreodată discipoli.
În Oberschuetzen oricum nu au mai fost primiţi la călătoria de întoarcere la fel de prietenos ca înainte. Preotul iezuit din Leware/ Oberschuetzen aflase că aici şi în Sabatisch apăruse o mişcare printre cei convertiţi la catolicism şi că mulţi se interesau de comunitatea care exista în Wirschinka, chiar se gândeau dacă nu ar trebui să se mute acolo; de aceea nu mai riscau să meargă în Sabatisch. Dar Jakob Walther, fiul prezbiterului din Sabatisch care murise, le-a dat mai multe cărţi ale bisericii şi două haine de fraţi, două perechi de pantaloni de fraţi şi încălţăminte de fraţi, cum se purtaseră odinioară în „gospodăriile habanice” să le ia cu ei. Acest costum tradiţional vechi a influenţat acum veşmintele
_________
236 Cartea mică de istorie, pag. 355 şi următoarele.
269
purtate de fraţi în Rusia237, care şi astăzi amintesc în mare parte de costumul tradiţional care se purta în Kärnten (Carintia) la mijlocul secolului al XVIII-lea.
Din Bratislava au mers Paul Glanzer şi Josef Mueller în Transilvania şi au ajuns prin Orăştie în oraşul Sebeş în apropiere de Vinţu de Jos. De aici au vizitat pe cei convertiţi din „noua biserică germană” şi le-au povestit de existenţa gospodăriei frăţeşti din Wirschinka. Dar chiar şi cei mai tineri copii ai lui Josef Kuhr, Andreas (28) şi Grete (25), nu erau pregătiţi să plece cu ei. Fiul mai mare al lui Josef Kuhr, Michae se căsătorise cu o unguroaică şi nu vroia să se despartă de „bogăţia” sa; a murit în 1786 în Vinţu de Jos. Nici Elisabeth Strass-Pildner, care încă se mai agăţa de credinţă nu se putea decide să îşi părăsească soţul lutheran. Aşa au plecat Paul Glanzer şi Josef Mueller din Sibiu fără să fi ajuns la vreun rezultat cu Andreas şi Gretl Kuhr şi au ajuns la 12 decembrie 1781 cu bine în Wirschinka 238.
În această perioadă au venit în biserică Andreas Gross, soţia sa Christim şi fiul lor Joerg din Prusia. Christina şi Joerg au fost botezaţi şi au rămas în comunitate, dar Andreas a murit aici fără să fie botezat239.
A d o u a c ă l ă t o r i e   ( 17 8 2): Josef Kuhr vroia să îi aducă măcar pe cei doi copii necăsătoriţi ai săi la el, pe Andreas şi Grete. De aceea acum a călătorit el împreună cu Ellas Wipf, care avea o aptitudine deosebită pentru limbile străine şi învăţase perfect limba rusă în primăvara anului 1782 în Transilvania. Nu a putut să îl convingă pe fiul său mai mare, Michael, să îşi părăsească soţia unguroaică „necredincioasă” şi averea, dar Andreas şi Grete Kuhr au urmat acum chemarea tatălui lor. Chiar şi Elisabeth Strauss-Pildner ar fi mers cu plăcere cu ei, dar nu a îndrăznit să îşi părăsească soţul lutheran. Aşa că Josef Kuhr şi Ellas Wipf s-au întors pe 30 iunie 1782 cu cei doi copii ai lui Kuhr înapoi în Wirschinka.
A t r e i a c ă l ă t o r i e ( 17 8 3 ): Jakob Walther, fiului decedatului prezbiter i-a scris din Sabatisch lui Kuhr că acum printre cei convertiţi cu forţa exista un număr semnificativ de persoane care doreau să se alăture bisericii din Wirschinka. El dorea să le trimită pe cineva ca ajutor şi să organizeze emigrarea lor. Comunitatea i-a ales pe Josef Mueller, care deja luase parte la prima călătorie şi pe Christian Hofer, să meargă în Sabatisch. Pentru că Josef Mueller era însă „slujitor al Cuvântului”, biserica avea nevoie de un alt „slujitor al Cuvântului” în timpul îndelungatei sale absenţe aşa că Johannes Waldner în
__________
237 Fotografii deosebite ale costumului tradiţional al membrilor comunităţii hutterite de astăzi conţine cartea lui Michael Holzach, Das vergessene Volk, (Poporul uitat), editura Hofmann und Campe, Hamburg 1980. Portul aminteşte foarte mult de cel al „landlerilor” care trăiesc astăzi în Transilvania, urmaşii transmigranţilor tereziani în Turnişor, Cristian şi Apoldu de Sus.
238 Cartea mică de istorie, pag. 357.
239 Cartea mică de istorie, pag. 357 şi registrul bisericii - botezuri.
270
vârstă de 30 de ani a fost „pus la încercare” ca „slujitor al Cuvântului” cu 20 din 22 de voturi pe 16 august 1782 iar pe 2 aprilie 1783 a fost confirmat de prezbiterul Josef Kuhr prin punerea mâinilor240.
În Sabatisch refuzaseră între timp mulţi dintre cei convertiţi forţat să frecventeze biserica catolică şi astfel atrăseseră atenţia autorităţilor asupra lor. Acestea au reacţionat prompt băgând la închisoarea din Nitra pe şase dintre cei mai „aleşi” şi ameninţându-i pe ceilalţi că vor fi şi ei duşi tot acolo dacă vor îndrăzni în continuare să facă disidenţă de religia catolică. Aceasta i-a intimidat pe recidivişti. În plus, s-a strecurat şi îndoiala dacă biserica celor din Kärnten (Carintia) din Wirschinka era cu adevărat o biserică hutterită „veritabilă” după vechile orânduiri. Johannes Waldner consemnează că trimiseseră doi fraţi la Viena care au fost primiţi în audienţă la împăratul Iosif al II-lea care îi prezentaseră cererea lor de a se întoarce la vechea credinţă, dar împăratul refuzase şi le lăsase doar alternativa de a accepta una dintre cele patru religii permise (romano-catolică, lutherană, reformată sau greco-ortodoxă). Atunci toţi s-au întors din nou la religia catolică, doar Jakob Walther şi-a părăsit familia şi a mers prin Silezia unde a fost sprijinit de bisericile menonite, prin Lemberg şi Kiev către Wirschinka, unde a ajuns la 28 decembrie 1783241.
Între timp ajunseseră Josef Mueller şi Christian Hofer în Viena. Aici au auzit că toţi fraţii din Sabatisch şi Leware deveniseră din nou catolici şi Jakob Walther era pe drum spre Wirschinka. Aşa că s-au decis să încerce în Viena să intervină la autorităţi pentru proprietăţile lor vândute în Kärnten (Carintia) ca să îşi primească banii din lichidarea acestora care le erau încă datoraţi. Cu ajutorul funcţionarilor legaţiei imperiale ruse conduse de prinţul Galitzin, cumnatul seniorului lor, contele Pjotr Rumjanzow, au conceput un memorandum către împărat. Christian Hofer a reuşit să obţină o audienţă la împărat. Conform informaţiilor lui Johannes Waldner, s-a ajuns la o discuţie îndelungată între împărat şi cei doi fraţi Josef Mueller şi Christian Hofer. Împăratul s-a interesat de toate detaliile drumului lor plin de suferinţă şi cele ale vieţii lor de atunci242. Waldner consemnează că i-au povestit cum au ajuns din Kärnten (Carintia) în Transilvania, de aici în Valahia (Ţara Românească) şi în sfârşit de acolo în Ucraina unde acum îşi construiseră gospodăria şi începuseră să trăiască după orânduirile lor. Împăratul a cerut să îi lase numele şi toate datele despre banii care le mai erau încă datoraţi şi apoi şi-a luat la revedere de la ei cu milostenie şi cu promisiunea că le va fi remis tot. Apoi
__________
240 Cartea mică de istorie, pag. 360 şi registrul bisericii.
241 Cartea mică de istorie, pag. 360 şi în continuare.
242 Cartea mică de istorie, pag. 364. Povestirea este credibilă pentru că împăratului Iosif al II-lea îi plăcea să vorbească cu supuşii săi şi era mereu foarte dornic de a cunoaşte lucrurile.
271
mai aveau însă de mers mult de la autoritate la autoritate şi de la cancelarie la cancelarie. Până la urmă au primit asigurarea că va mai dura aproximativ zece săptămâni până ce se va lămuri problema pentru că mai trebuiau trimise actele în Transilvania. Pentru că legaţia rusă a declarat că preia şi transferă mai departe această sumă (era vorba de 2.151 de guldeni), au părăsit Viena şi au pornit către Silezia. În timp ce erau ocupaţi în Viena cu autorităţile, îi vizitaseră Katharina Walther, soţia lui Jakob Walther, Jakob Walemann şi Paul Tschetterle din Sabatisch. Încercaseră să o scoată din ţară pe Katharina cu copiii ei cu un paşaport cumpărat, dar fuseseră traşi pe sfoară de un şarlatan şi acum se temeau de poliţie. Din Silezia au mers prin Cracovia spre Prusia Răsăriteană şi au vizitat aici biserica menonită Ellerswald, cu care veniseră în contact prin Matthias Hofer. Josef Mueller a vizitat mai multe alte colonii menonite în Prusia de Vest şi Prusia Răsăriteană. Cu această ocazie, prezbiterul învăţător al comunităţii menonite Ohrslasserfeld în Prusia de Vest, Heinrich Donner, a scris la 6 iunie 1783 raportul lui Josef Muellers despre fuga din Transilvania şi din Valahia (Ţara Românească)243. Prin aceste contacte, câţiva menoniţi s-au decis să meargă cu ei în Wirschinka, ca să se alăture bisericii de acolo şi să trăiască în comunitate cu totul de obşte. Aceştia erau Else Decker cu copiii ei Hein, Jakob, Benjamin, Eva şi Sara Maria Schmidt cu fiica ei Maria, Liesl Knels cu fii ei Abraham, Johannes şi Maria Isak. S-au alăturat lui Josef Mueller şi lui Christian Hofer şi au ajuns cu toţii pe 2 august 1783 în Wirschinka244.