3. Transmigraţiile din Kärnten (Carintia) în Transilvania
Yüklə 0,6 Mb.
|
| A p a t r a c ă l ă t o r i e ( 17 8 3 ): Jakob Walther era foarte îngrijorat pentru soţia sa, Katharina, pe care o lăsase în urmă şi copiii săi aşa că biserica i-a permis să meargă în Ungaria împreună cu Johannes Stahl care mai avea fraţi în Sabatisch. Cei doi au părăsit Wirschinka pe 2 mai 1783 şi au ajuns cu bine în Sabatisch, unde Paul Tschetterle i-a primit la el. Jakob Walther a încercat să obţină în Viena paşapoarte pentru el şi familia sa, dar a primit doar un paşaport pentru el. De aceea au decis să aducă ilegal familia Walther peste graniţă în Silezia. Acestui plan s-a alăturat şi Andreas Stahl (un frate de-al lui Johannes Stahl) cu fiul său Matthias, care însă a trebuit să îşi lase în urmă soţia, pe Hester, şi pe fiicele sale, Magdalena şi Susanna. Au reuşit cu toţi să treacă graniţa
__________ 243 Raportul a fost tipărit pentru prima dată în foaia bisericii menoniţilor, anul 1876, ediţia din 6 iunie până la 11 noiembrie, în dimensiunea de 18 pagini format A5. Abraham Driessen din biserica menonită Blumengart din zona Mării Negre a făcut o copie după original pe 12 ianuarie 1872, deci doi ani înainte de plecarea fraţilor hutteriţi din Rusia; cuprinde 81 de pagini format A5 scris de mână. Textul se îndepărtează de cel al foii bisericii menonite pentru că s-a dorit un stil uşor de înţeles pentru cititor. Originalul ar trebui acum să fie la familia Waldner în comunitatea fierarilor Bon Homme din South Dakota. 244 Cartea mică de istorie, pag. 369. 272 şi să ajungă la biericile menonite din Prusia Răsăriteană. Aici s-a mai alăturat şi prusacul Peter Isak cu cei patru copii ai săi convoiului care a ajuns teafăr pe 14 august 1783 în Wirschinka. A doua zi au ajuns şi Zacharias Tittel, Andreas Walemann, Jakob Tschetterle şi boemianul Paul Maendelig din Sabatisch în Wirschinka. Cei patru bărbaţi se descurcaseră singuri până aici şi acum s-au alăturat bisericii245. A c i n c e a c ă l ă t o r i e ( 17 8 4): În toamna anului 1783 biserica din Wirschinka a fost înştiinţată de Gerhard Wiebe, conducătorul din Ellerswald în Prusia Răsăriteană că în biserica menonită din Franztal sosiseră mai multe familii din Ungaria şi doreau să vină la biserica din Wirschinka. Aceştia erau: Andreas Bollmann cu soţia sa Roesel şi copiii Johannes, Adam, Maria, Baerbel, Katharina şi Eva; Andreas Tittel cu fiul săi Kaspar. După aceea, biserica a decis să îi trimită pe Johannes Waldner şi Jakob Walemann la Elbing. Pe 4 martie 1784 au plecat din Wirschinka şi i-au mai întâlnit în Elbing pe lângă cei amintiţi, pe Tobias Walemann cu soţia sa Susanna, fiica lui Jakob Walther, Josef Bollmann cu soţia sa Judith şi fiicele Liesl, Maria şi Aennele. În Gnadental (Valea harului), o aşezarea menonită din Silezia, Johannes Waldner s-a îmbolnăvit şi a trebuit să întrerupă călătoria către Ungaria Superioară. El a scris după aceea la Sabatisch şi le-a indicat oamenilor de acolo cum puteau să ajungă cel mai bine peste graniţă în Silezia. Atunci au pornit la drum următoarele familii: Paul Tschetterle cu soţia sa Judith şi copiii Josef, Martin, Johannes, Baerbel, Katharina şi Aennele; Katharina Walemann născută Tschetterle cu copiii Josef şi Gretl; Jakob Walemann cu soţia Assanath şi copiii Andreas, Michael, Baerbel, Judith şi Assanath; ginerele lui Walemann, Andreas Koller cu soţia sa Aenne şi copiii Aennele şi Baerbel; văduva Maria Wirth/Bollmann cu copiii Andreas, Jeremias şi Mariele; Hester Stahl, soţia lui Andreas Stahl cu fiicele ei Magdalena şi Susanna; Johann (Jaennoe) Stern, necăsătorit. Au ajuns cu toţii nevătămaţi peste graniţă în Silezia. Seniorul comunităţii menonite Gnadental le-a dat paşapoarte prin Polonia şi aşa au ajuns cu toţii sănătoşi în Wirschinka. Astfel s-a încheiat cu succes prima acţiune de recuperare a lui Josef Kuhr. Prin aceasta biserica a putut câştiga un număr semnificativ de familii destoinice din biserica Sabatisch; şi influxul menonit din Prusia s-a integrat fără dificultăţi. În anul 1790 au venit din propria dorinţă în biserică: Elisabeth Strauss-Pildner, fiica vitegră a lui Andreas Wurtzy. După ce soţul ei lutheran murise în 1789 în Sibiu, ea a vrut să se întoarcă __________ 245 Cartea mică de istorie, pag. 370. 273 la fraţii ei de credinţă şi a adus-o şi pe fiica ei Liesl Pildner şi pe nepoata ei Juliana Lausner, fiica Christinei Strauss. Lor li s-a alăturat tînărul Josef Kuhr din Vinţu de Jos, un nepot de-al lui Josef Kuhr. Dintre menoniţi s-au mai alăturat bisericii: Hanna With din Gdansk cu fiica ei, Maria Schrag, Maria Zerger din Polonia (1795). Din Sabatisch în Ungaria Superioară au venit în perioada 1782-1784 în total 55 de persoane în biserică, din bisericile menonite din Prusia 19 persoane, din Transilvania 4 persoane. În timp ce familiile Peter Isak, Schrag, Zerger s-au retras din nou din biserică, respectiv nu s-au integrat deloc, alte persoane au fost botezate şi au rămas în biserica din Wirschinka246. A ş a s e a c ă l ă t o r i e ( 17 9 3 ): după ce contactul cu convertiţii din Ungaria Superioară a fost întrerupt în 1784 şi mulţi ani nu a mai venit nimeni la biserică, cei rămaşi în urmă i-au contactat din nou în 1793 şi i-au rugat să trimită doi fraţi la ei, că poate pot fi salvate totuşi câteva suflete. Biserica i-a ales Veit Glanzer şi pe Andreas Walemann pentru această călătorie, şi cei doi au pornit la 28 iunie 1793 către Ungaria. Au ajuns cu bine în Sabatisch, dar aici au constatat că nimeni nu mai era dispus să călătorească cu ei. Majoritatea muriseră între timp, ceilalţi se resemnaseră cu starea de lucruri. Călătoria n-a fost însă total în van. Văduva lui Josef Dangler, care în 1784 vrusese să treacă graniţa ilegal cu 13 persoane, dar fusese prinsă de autorităţi, le-a dăruit fraţilor o căruţă cu câţiva cai şi le-a mai dat şi nişte Biblii vechi din Zürich şi alte cărţi din inventarul bisericii 247. A ş a p t e a c ă l ă t o r i e ( 17 9 5 ): o ultimă încercare a fost făcută de biserică în anul 1795. Acei membri ai bisericii care mai lăsaseră rude în Ungaria Superioară au insistat să se mai încerce o dată că poate mai sunt persoane dintre cei convertiţi cu forţa care să fie salvate şi aşa biserica a ales pe Andreas Walemann şi pe Tobias Bollmann să meargă la Sabatisch. Aici au aflat însă, că după plecarea lui Velt Glanzer şi Andreas Walemann a existat o mare nelinişte pentru că părintele iezuit din Sabatisch a aflat că fuseseră aici şi încercaseră să ajute şi alţi convertiţi să plece în Wirschinka. Acesta înştiinţase autorităţile şi acestea căutaseră după ei în toată ţara până în Lemberg(Liow, Lvov) după cei doi. Dacă ar fi fost prinşi, Velt Glanzer ar fi fost închis pe viaţă, iar Andreas Walemann ar fi fost forţat să fie militar permanent. Această înştiinţare i-a făcut pe Andreas Walemann şi pe Tobias Bollmann, să se întoarcă acasă în cea ________ 246 Cartea mică de istorie, pag. 373 şi următoarea şi registrul bisericii botezuri. 247 Cartea mică de istorie, pag. 389. 274 mai mare grabă248. În plus, biserica din Wirschinka ajunsese la o asemenea mărime încât nu mai era loc deloc pentru alte influxuri. Aşa că s-a mulţumit cu numărul său de membri şi s-a înmulţit astfel încet, dar constant. Cei veniţi din Sabatisch şi Prusia s-au căsătorit cu cei din Vinţu de Jos şi Kärntern (Carintia) şi au format în curând o singură comunitate legată prin relaţii de rudenie. S-a dezvoltat în Wirschinka sub conducerea lui Josef Kuhr obiceiul de a sărbători nunţile în prima sau a doua săptămână din ianuarie, vârsta bărbaţilor fiind de 22 de ani, iar ceea a tinerelor de 18. Văduvii şi văduvele obişnuiau să se căsătorească a doua şi a treia oară, atâta vreme cât erau suficient de tineri249. Un eveniment memorabil are loc în anul 1793, penultimul an în care Josef Kuhr a condus biserica din Wirschinka. Atunci a început Johannes Waldner să scrie „Lucrurile memorabile”. El a vrut astfel să continue astfel până în prezent cronica fraţilor hutteriţi, „Marea carte de istorie” începută de Kaspar Braitmichel şi continuată până în anul 1660. Pentru epoca din 1660 până în 1763 s-a sprijinit pe ce au putut să îi transmită fraţii veniţi din Sabatisch, sau probabil şi pe însemnările din cărţile pe care le primise biserica Wirschinka din Sabatisch. Despre convertirea forţată a bisericilor Sabatisch, Leware, Trentschin şi St. Johann au putut să consemneze membrii mai în vârstă ai bisericii provenind din Sabatisch din propria lor experienţă. Despre istoria catolicizării bisericii Vinţu din Transilvania cronica sa se baza în special pe rapoartele detaliate pe care i le-a dat Josef Kuhr, care condusese această biserică din 1748 ca „slujitor al Cuvântului”, precum şi pe ceea ce trăiseră Johannes Stahl şi Aenne Wipf, care fuseseră acolo la prăbuşirea bisericii. Istoria gospodăriei din Criţ o ştia Johannes Waldner pentru că acolo copilărise, la fel şi traversarea Carpaţilor, construcţia gospodăriilor în Ciorogârla şi Prisiceni. Fusese şi în convoiul către Rusia ca tânăr în vârstă de 17 ani. Salvarea fraţilor din Vinţu şi Sabatisch şi construcţia din Wirschinka însă le cunoştea deja ca membru adult al bisericii. La 30 de ani a devenit deja „slujitor al Cuvântului”! Pentru un scriitor al istoriei, care trăia fără posibilităţile cercetătorului de astăzi departe în Rusia într-o gospodărie frăţească închisă, cronica sa nu este doar uimitoare în ceea ce priveşte abundenţa detaliilor, ci şi surprinzătoare în cunoaşterea şi judecarea evenimentelor. Johannes Waldner probabil că a primit de la tatăl său o educaţie generală deosebit de bună pentru un ţăran din Kärntern (Carintia) al secolului al XVIII-lea. _________ 248 Cartea mică de istorie, pag. 391. 249 Registrul bisericii -căsătorii. 275 Vocabularul său este bogat şi descrierile sale sunt vivide şi plastice. Pentru a instrui cititorul, adică pe fraţii şi surorile sale din biserică şi să îi avertizeze despre certuri de orice natură, nu s-a dat în lături de la a zugrăvi în detaliu şi evenimentele nefericite din viaţa în comunitate şi să indice consecinţele serioase ale acestora. Din păcate, nu s-a mai găsit mai târziu niciodată un cronicar de o calitate asemănătoare şi la acelaşi nivel. Pentru perioada de după moartea sa (1824) şi până la plecarea bisericii din Rusia (1874) există un raport al lui Peter Hofer şi Peter Janzen, care a fost completat de A. J. F. Ziglschmid şi continuat până în 1947, dar nu există cronici nici despre istoria în coloniile din teritoriul Mării Negre 1842-187 , nici despre numeroasele colonii din SUA 1874-1917, nici despre coloniile din Canada şi SUA 1917-1980 care să se poată măsura cu „Lucrurile remarcabile” ale lui Johannes Waldner. Istoria celor aproximativ 300 de colonii de astăzi ar trebui mai întâi să fie scrisă. Poate dă această lucrare un impuls în acest sens? 276 15. Fraţii hutteriţi sub Johannes Waldner 1794-1824 şi mutarea în Raditschewa. Pe 2 mai 1794 a murit Josef Kuhr, prezbiterul bisericii Wirschinka, în vârstă de 80 de ani. Din 1748 fusese „slujitor al Cuvântului” în comunitatea din Vinţu de Jos până la lichidarea ei, apoi din 1767 până în 1779 „slujitor al Cuvântului” în Ciorogârla şi Prisiceni în Valahia (Ţara Românească) iar în comunitatea Wirschinka a fost conducător ca prezbiter timp de 15 ani, în perioada 1779-1794. Johannes Waldner, cronicarul şi urmaşul său direct, se găsea cu siguranţă prea mult sub impresia acestei personalităţi ca să poată fi pe deplin corect faţă de ea în cronica sa. În plus, cu siguranţă îi lipsea şi distanţa în timp pentru a putea privi în urmă şi aprecia astfel lucrurile. Dacă astăzi studiază cineva istoria apariţiei comunităţii frăţeşti a celor din Kärntern (Carintia) în Transilvania şi Valahia (Ţara Românească) şi chiar a celei din Wirschinka în Ucraina, nu poate evita impresia că Kuhr a fost tatăl acestei creaţii. El a fost cel care în Vinţu de Jos le-a transmis celor doi deportaţi din Kärntern (Carintia) Andreas Wurtzy şi Georg Waldner care erau plini de amărăciune şi îşi căutau de lucru în mod clar nu la întâmplare ci conştient şi cunoscând importanţa acţiunii sale învăţăturile de credinţă, conştient de faptul că astfel încălca o interdicţie a misionariatului care fusese respectată timp de 130 de ani. El a furnizat tinerei comunităţi din Criţ şi Dacia (Stein) cărţile şi învăţăturile necesare şi un „slujitor al Cuvântului” şi a devenit un model pentru aceste biserici tinere prin rezistenţa sa în închisoarea din 276
Fraţi adulţi l-au ales în unanimitate pe Johannes Waldner ca urmaş al lui Josef Kuhr ca conducător şi prezbiter al bisericii Wirschinka. Acesta avea 41 de ani şi era „slujitor al Cuvântului” din 1783; a condus comunitatea timp de 30 de ani. În locul lui Johannes Waldner a fost ales ca „slujitor al Cuvântului” Andreas Wurtzy cu doar 8 din 29 de voturi, a fost „pus la încercare” şi confirmat pe 16 ianuarie 1793 încă de Josef Kuhr prin punerea mâinii250. În decembrie 1796 a murit mareşalul conte Pjotr Nikolajewitsch Rumjanzow-Za-Dunalsky, seniorul din Wirschinka, în vârstă de 71 de ani. Fusese un senior cu inimă caldă şi mereu binevoitor faţă de fraţii din Wirschinka. Odată cu el comunitatea a pierdut pe patronul şi ajutătorul său. Moşiile sale au fost moştenite de fii săi Sergej Petrowitsch şi Nikolal Petrowitsch. Contele Sergej Petrowitsch Rumianzow era consilier secret la curtea din Petersburg şi vroia să schimbe moşiile sale cu cele ale principelui Kurakin. Când fraţii au amintit de contractul lor cu fostul conte, moştenitorii au refuzat să îl reînnoiască. Problema a fost prezentată ţarului Pavel I, care a decis că ei, pentru că locuiau pe pământul unui proprietar nobil, nu se puteau bucura de privilegiile pe care le acordase coroana menoniţilor din provinciile ereditare ale coroanei, dar totuşi trebuit lăsaţi temporar aşa cum au fost sub mareşalul Rumjanzow. Dar contele Sergej a cerut comunităţii să contribuie la suplimentarea recruţilor şi, în plus, a dublat taxa la 300 de ruble pe an. Acum comunitatea a apelat la punctul din contract care le garanta în orice moment posibilitatea de a pleca, şi au solicitat _________ 250 Cartea mică de istorie, pag. 425 şi registrul bisericii – slujitori al Cuvântului. 277 aprobarea de a se muta în provincia ereditară a coroanei; mai întâi fără să succes. Când prezbiterul Johannes Waldner şi Jakob Walther au mers la Petersburg ca să se ocupe de problema fraţilor, ţarul Pavel I a fost ucis la 12 martie 1801 şi ţarul Alexander I a urcat pe tron. Fraţii s-au adresat noului domnitor cu o petiţie care a fost deja decisă pe 22 mai 1801 printr-un ucaz al ţarului. El le-a permis să se aşeze pe provincia ereditară a coroanei, unde fiecare familie trebuia să primească 65 de desjatin (1,065 ha) de teren. În plus, ţarul le-a acordat privilegiile de care se bucurau toţi menoniţii, eliberarea de serviciul militar şi administrarea autonomă. Pentru asta comunitatea trebuia să plătească 45 de copeici pentru fiecare desiatin. Ca loc al aşezării i-a fost indicat comunităţii satul Raditschewa pe Desna, unde comunitatea avea deja din 1796 teren în arendă251. Mutarea s-a amânat până pe 20 martie 1802. În această zi au început fraţii să plece din locuinţele din Wirschinka şi să meargă spre Raditschewa care se găsea la 15 km depărtare. Aici a fost ridicată noua gospodărie după nevoile bisericii care trăia în „comuniune”. S-au construit case cu un etaj. La nivelul inferior au fost amenajate diversele ateliere, la cel superior fiecare familie avea o cameră de locuit, respectiv o cameră de dormit. Existau ateliere pentru torcătorie, ţesătorie, croitorie, cizmărie, atelier de făcut pălării, tăbăcărie, tâmplărie, strungărie, lăcătuşărie, fierărie, olărie şi un atelier de făcut mături. Toate aceste meşteşuguri erau practicate de fraţi, în parte doar pentru nevoile comunităţii, în parte pentru vânzare. Pe lângă brutărie a fost înfiinţată şi o distilerie iar pe Desna fraţii aveau în folosinţă o moară proprie252. În 1802 comunitatea era formată din 44 de familii cu 99 de membri masculini şi 102 feminini, în total 201 persoane. Conform legii, avea dreptul la 2.860 desjatini (3.065 hectare) de teren, dar din motive necunoscute i-au fost repartizaţi doar 463 de desjatini de teren arabil de o parte şi 312 de cealaltă parte a râului, deci 775 desjatini (825 hectare). Această repartizare insuficientă de teren arabil a devenit câteva decenii mai târziu unul dintre motivele pentru declinul comunităţii din Raditschewa253. Construcţia gospodăriei din Raditschewa, pentru care comunitatea a primit un credit de la stat de 4.000 de ruble, s-a încheiat în câţiva ani. Pe lângă case de locuit şi ateliere s-a construit o casă mare de rugăciune, o şcoală pentru copiii mici şi una pentru cei mai mari. În această perioadă comunitatea era la apogeul înfloririi sale. Trăia în pace sub conducerea conducătorului său Johannes Waldner, fără „necesităţi naturale vremelnice” şi era foarte apreciată datorită vieţii ireproşabile şi a moravurilor stricte ale membrilor ei. _________ 251 Cartea mică de istorie, pag. 400 şi următoarea. 252 Cartea mică de istorie, pag. 411. 253 Cartea mică de istorie, pag. 411. 278 Apoi, pe 20 mai 1810 a murit „slujitorul Cuvântului”, Andreas Wurtzy, care slujise comunităţii 18 ani ca predicator, iar în locul său a fost ales şi „pus la încercare” pe 29 mai 1810 Jakob Walther în vârstă de 41 de ani cu doar 8 din 37 de voturi. Matthias Hofer obţinuse 20 de voturi la această alegere dar din motive care nu îi sunt clare din cronica lui Waldner, s-a ajuns la alegere prin tragere la sorţi şi sorţul l-a ales pe Jakob Walther. În ciuda alegerii împotriva regulilor de odinioară ale „vechii orânduiri”, Johannes Waldner l-a confirmat pe 22 ianuarie 1811 prin punerea mâinii254. Jakob Walther (1769-1855) era nepotul lui Zacharia Walther, fostul prezbiter al bisericii din Ungaria Superioară. Fusese botezat ca şi catolic şi a venit de-abia în 1783 cu tatăl său Jakob Walther în comunitatea din Wirschinka, deci crescuse în era gospodăriei private în Sabatisch. Din „Lucrurile remarcabile” ale lui Johannes Waldner nu se poate deduce clar din păcate care erau diferenţele dintre acesta şi Johannes Waldner, dar deja la doar câţiva ani după alegerea sa ca „slujitor al Cuvântului” s-a ajuns la conflicte serioase între Johannes Waldner care ţinea la tradiţie şi la vechile orânduiri şi Jakob Walther care cerea inovaţii. În mod evident, aici au avut un rol şi diferenţele de gospodărire. Primul „slujitor al necesităţilor temporare ale naturii”, Andreas Wurtzy, nu fusese doar unul dintre prezbiterii din Criţ şi Valahia (Ţara Românească), ci şi un ţăran destoinic şi cu experienţă şi de aceea un administrator excepţional al comunităţii, la fel şi urmaşii săi, Paul Glanzer şi Josef Hofer. Chiar şi Jakob Hofer, care a deţinut această funcţie din 1807 până în 1811, pare să fi dus încă o administraţie strictă. Cu Darius Walther, fratele lui Jakob Walther lucrurile au stat altfel. Johannes Waldner scrie despre acest lucru: „Când aceşti oameni şi bătrâni dragi, după cum s-a scris, şi-au sfârşit alergarea, au luptat o luptă bună, de la care nu au fost excluşi, şi au mers în odihna veşnică (cu ei au mai mers şi mulţi alţi fraţi şi surori evlavioşi şi credincioşi care sunt prea mulţi ca să fie amintiţi aici, printre care şi cei destoinici din ateliere şi alte locuri care se gândeau la folosul şi bunăstarea comunităţii), au fost aleşi a l ţ i i în locul lor. Aceştia au primit porunca şi însărcinarea să fie în slujba comunităţii, dar nu s-a găsit şi nu s-a arătat curând la majoritatea aceeaşi credincioşie, onestitate sau zel ca la cei vechi în slujbele şi îndatoririle care le-au fost încredinţate pentru că nu erau cu adevărat vigilenţi şi în timpul frumos, liniştit, de care se bucurau, au adormit… Şi aşa a crescut cu timpul d r a g o s t e a d e s i n e, e g o i s m u l şi n e c r e d i n c i o ş i a în comunitate, în cea mai mare parte la cei implicaţi în meşteşuguri. Pentru că _________ 154 Cartea mică de istorie, pag. 422 şi registrul bisericii – slujitori al Cuvântului. 279 astfel veniturile au scăzut din ce în ce mai mult, au apărut greutăţi în acoperirea nevoilor comunităţii şi să poată plăti taxele. Comunitatea a început rapid să s ă r ă c e a s c ă.”255 Astfel a început comunitatea să se „împuţineze”. Unii dintre membri erau conştienţi de pericol pentru că, după cum aflau din Cartea Mare de Istorie, se întâmplase ceva asemănător pe vremea prezbiterului Andreas Ehrenpreiss (1639-1662), dar Johannes Waldner nu a avut puterea să schimbe mersul lucrurilor. În plus, în această perioadă au murit mulţi fraţi şi surori merituoşi care trecuseră prin vremurile grele de persecuţie şi lipsuri. Apoi au început să se răspândească tot mai mult propriul folos, partinitatea, lenea şi indolenţa în a face binele, în învăţătură şi în rugăciunea în comun, rebeliunile împotriva prezbiterului Waldner nu erau rare, şi din acestea s-a dezvoltat ura şi invidia. În anul 1817 conflictele şi tensiunile au ajuns la punctul culminant când Jakob Walther, „slujitorul Cuvântului”şi fratele său, Darius Walther, administratorul de până atunci, au părăsit comunitatea şi au construit case pentru ei şi familiile lor în afara comunităţii, care s-au numit malenki (cele mici). În curând şi alţii i-au urmat, iar până la urmă comunitatea s-a divizat în două grupuri. 30 de familii cu 143 de persoane (69 de membri de sex masculin şi 74 de sex feminin) au cerut de la guvern să li se dea partea lor din averea comunităţii în bani lichizi ca astfel toţi aceştia să se poată muta în ţinutul de la Marea Neagră, în aşezarea menoniţilor de la Khortitz, un afluent al Niprului în raionul Jekaterinoslaw (lângă Alexandrowsk). Acest grup a plecat într-adevăr în anul 1818 din Raditschewa şi au fost mai întâi primiţi de menoniţii din Khortitz. Prezbiterul Johannes Waldner şi 20 de familii au vrut să menţină proprietatea în comun şi au rămas în gospodăria frăţească din Raditschewa, dar au trebuit să plătească fiecărei familii care s-a mutat câte 400 de ruble ca şi cotă parte din averea comunităţii256. După ce la 15 octombrie 1818 soţia sa, Maria născută Nagler a murit după 45 de ani de căsnicie, Waldner s-a mai căsătorit o dată, şi anume, în 1819 cu văduva lui Michael Hofer, Elisabeth Pildner, fiica Elisabethei Strauss-Pildner257. Un raport de Klaus Bunin, cel care fusese însărcinat de către comptoarul de tutelă pentru medierea conflictelor în comunitate, ajunge la concluzia că, criza din comunitate a rezultat din cauza împrejurărilor. Atâta vreme cât comunitatea ameninţată de persecuţii a dus o viaţă mizeră, fiecare membru s-a simţit pe deplin responsabil de întreţinerea vieţii şi _________ 255 Cartea mică de istorie, pag. 422 şi urm. 256 Cartea mică de istorie, pag. 431. 257 Cartea mică de istorie, pag. 425. Încheierea căsătoriei nu este însă înregistrată în registrul bisericii. Michael Hofer nu a fost fiul Lieslei, ci soţul ei, Josua a fost însă fiul lui David Hofer; aici se înşală A. j. F. Ziglschmi 280 şi de grija pentru hrana zilnică. În această perioadă a fost uşor să menţină comunitatea de bunuri cerută de Jakob Hutter. Când însă comunitatea a ajuns în Wirschinka să fie protejată de persecuţii externe şi încet-încet să aibă o proprietate adevărată, atunci s-a trezit din nou dorinţa membrilor de a avea o proprietate privată adevărată, în special a celor ca Jakob Walther, care în Sabatisch crescuse în proprietate privată. Acum membrii comunităţii nu mai atribuiau de multă vreme bunurilor pământeşti, trecătoare, o valoare neînsemnată faţă de bucuriile veşnice, cereşti, după cum se convinseseră singuri la început. În special maiştrii care conduceau atelierele cereau independenţă şi autonomie. În această vreme în Raditschewa mai existau încă şapte ţesători de in, şapte olari, patru fierari, patru tâmplari şi trei pălărieri. Acum fiecare îşi cumpăra singur materialele şi îşi vindea produsele fără să mai verse câştigul în casa comunităţii. Dar mâncau, beau şi se îmbrăcau pe costul comunităţii. Odată cu creşterea bunăstării materiale a început tendinţa de trândăvie şi consum pe socoteala obştei, acest lucru a paralizat activitatea şi a dus la duşmănii, indivie şi nemulţumire. Despre Johannes Waldner Bunin scrie că în această vreme fusese un bătrân slab (deşi avea doar 64 de ani), care era „supus orbeşte” prescripţiilor comunităţii sale. Jakob Walther, dimpotrivă, recunoscuse mai bine „cauzele răului” (şi anume tendinţa naturală a omului spre proprietate şi posesiune) şi de aceea s-a ajuns la o luptă intensă între cei doi, în care Jakob Walther a ştiut să atragă de partea sa marea majoritate a comunităţii. Când acesta, împreună cu fratele său şi copiii săi adulţi s-a mutat din comunitate, şi-a construit o casă proprie şi a început să îşi însuşească din bunurile comunităţii, acesta a fost începutul decăderii, sfârşitul comunităţii de bunuri, şi abandonarea celui mai important principiu pe care îl stabilise şi realizase Jakob Hutter în 1530 în Mähren258. Yüklə 0,6 Mb. Dostları ilə paylaş:
|