3. Transmigraţiile din Kärnten (Carintia) în Transilvania



Yüklə 0,6 Mb.
səhifə2/19
tarix05.03.2018
ölçüsü0,6 Mb.
#44193
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   19
La 23 octombrie 1613 Gabriel (Gabor) Bethlen a fost ales de Dietă drept principele Transilvaniei, recunoscut de către Înalta Poartă16 şi recunoscut şi de împăratul Matei. În anul 1618 când după aruncarea pe fereastră de la Praga a izbucnit războiul între catolici şi protestanţi, Gabor Bethlen a stat de partea protestanţilor şi a năvălit cu o armată în Ungaria Superioară (Slovacia). Aici, în Slovacia, în Sabatisch, Lewaere, St. Johann, Trentschin şi alte locuri i-a cunoscut pe rezidenţii „habani“ (vezi nota 92) şi produsele lor meşteşugăreşti remarcabile. Când după bătălia de la Muntele Alb din 1620, trupele imperiale victorioase au început să jefuiască şi să distrugă curţile frăţeşti ale botezatorilor din Mähren şi odată cu trupele imperiale au sosit şi iezuiţii în Mähren, botezatorii care au supravieţuit s-au refugiat mai întâi în aşezămintele din Ungaria Superioară/Slovacia. O parte a hotărât să se stabilească în Transilvania. Din documentele vremii nu reiese dacă botezatorii i-au cerut protecţia lui Bethlen sau el le-a oferit protecţia sa; el a emis un decret pentru protecţia lor şi l-a trimis pe căpitanul său, Kelemen Beldy cu un escadron de soldaţi în aşezările botezătoare din Ungaria Superioară pentru a-i lua şi a-i aduce pe „colonişti“. La 2 aprilie 1621 primul grup de botezatori, format din 85 de persoane, a părăsit Ungaria Superioară sub conducerea „slujitorului Cuvântului“, Franz Walter, un om în vârstă, şi a lui Konrad Hiertzl; la 10 aprilie 1621 a urmat al doilea grup format din circa 100 de persoane sub conducerea „slujitorului Cuvântului“, Johann Jakob Hugler. Şi-au luat cu ei în căruţe toate uneltele şi aparatele meşteşugăreşti. Principele Bethlen a poruncit ca toţi botezatorii să se stabilească în oraşul Vinţul de Jos. La 21 august 1621 convoaiele botezatorilor au ajuns în Vinţul de Jos şi au început să construiască o curte frăţească şi deja la 1 octombrie 1621 i-a vizitat prinţesa Susanna, prima soţie a lui Bethlen care îi favoriza în mod deosebit şi a dispus ca din partea administraţiei să le revină orice sprijin. Pe parcursul anului 1622 au mai sosit şi alte convoaie în Vinţul de Jos.
___________
16 După moartea lui Johann Zaepolyas principatul Transilvaniei a recunoscut suzerantitatea sultanului otoman în Istanbul în 1542. De atunci, principele ales de dietă trebuia să obţină recunoaşterea şi confirmarea din partea „Înaltei Porţi“, deţinătorul puterii în Imperiul Otoman. În cei 150 de ani între 1542-1691 habsburgii nu au renunţat deloc la pretenţia asupra acestui principat, pe care îl considerau drept moştenire a Coroanei Sf. Ştefan şi au intervenit mereu cu trupe. De aceea, principele se străduia să obţină şi recunoaşterea împăratului din Viena.
153
Cronica hutterită vorbeşte despre opt grupuri diferite, astfel încât numărul coloniştilor a ajuns la circa 76417.
Pe 1 mai 1622, dieta de la Cluj a decretat legea „Articolul XXIII“ în care li se atribuia botezatorilor oraşul Vinţul de Jos drept reşedinţă. Aici puteau să îşi desfăşoare credinţa şi obiceiurile în libertate, puteau să practice toate meşteşugurile şi să fie scutiţi de impozit. Printr-un hrisov prin care se acordă drepturi din 2 iulie 1622 eliberat în Alba Julia, era reglementată exact condiţia lor. Trebuiau să plătească zeciuiala şi să îi ofere principelui lor la nevoie produsele lor la jumătate de preţ. Articolul XXIX al dietei din 5 iunie 1631 le interzicea să îşi ofere mărfurile în oraşele săseşti.
Colonia din Vinţul de Jos s-a dezvoltat în deceniile care au urmat ajungând un centru important de producţie meşteşugărească; produsele ţesătorilor hutteriţi, cuţitari, frânghieri, lăcătuşi, blănari, curelari, dogari şi bijutieri erau cunoscute şi apreciate în toată ţara. Fraţii hutterişti se reamarcau în special prin olari şi sobari. Deja în Ungaria Superioară erau vestiţi pentru smalţul de cositor, pentru ceramicele lor albe, cunoscute ca „ceramică habanică”. Botezatorii din Vinţul de Jos au făcut apoi la început până la mijlocul secolului al XVII-lea faianţe în acelaşi stil renascentist şi baroc ca în atelierele din Ungaria Superioară, apoi şi-au dezvoltat un stil propriu care corespondea în special dorinţelor turcilor, la care „urcioarele şi vasele habanilor din Vinţul de Jos” se bucurau de o mare apreciere, fiind apreciate chiar mai mult decât produsele chinezeşti19.
În ciuda invaziilor turceşti, jafurilor şi a altor necazuri, curtea frăţească din Vinţul de Jos, în care se trăia după vechile orânduiri în comunitatea de bunuri în comun, a prosperat în primul rând datorită privilegiilor princiale şi a unei pieţi capabilă să crească. Desele năvăliri otomane i-au forţat pe botezatori în mod repetat să părăsească curtea frăţească şi să fugă în cetatea din apropiere, Alba Julia, dar comunitatea nu a fost pusă niciodată serios în pericol.
Mai prost le-a mers coloniilor botezătoare din Ungaria Superioară. În timpul războiului de treizeci de ani au fost mereu jefuite de trupe care veneau în urma armatelor, curtea frăţească din Sabatisch a ars complet de două ori în 1642 şi în 1649 iar în 1663 a fost jefuită şi arsă de turci. Bisericile au căzut treptat. În 1665 a fost făcută ultima consemnare în „Marea carte de istorie”, cea mai veche cronică
__________
17 Despre aşezarea din Transilvania informează atât „Marea carte de istorie a fraţilor hutteriţi“ publicată în1923 de R. Wolkan şi în 1943 de A. j. F. Ziglschmid, precum şi alte cronici ale hutteriţilor pe care le citează Josef Beck în opera sa, „Cărţile de istorie a rebotezătorilor în Austria şi Ungaria“, Viena, 1883. Textul hrisovului de acordare a drepturilor este publicat de Wilhelm Schmidt, „Istoria întemeierii orfelinatului terezianic din Sibiu“, Sibiu 1870, anexa 4, Horst Klusch, Arta transilvană a olăritului, Bucureşti 1980, pag. 68 şi în continuare.
154
a fraţilor hutteriţi, care fusese începută de conducătorul Kaspar Braitmichel în Mähren în 1542. În 1685 s-a renunţat la comunitatea de bunuri în comun, dar bisericile au trăit în continuare după învăţăturile de credinţă până ce iezuiţii i-au silit din nou în perioada 1725-1733 să boteze copiii mici. Adulţii se mai botezau o dată în secret, deci deveneau astfel „rebotezători“, dar comuniunea decădea în mod vizibil. „Pentru că au împărţit în multe bucăţi obştea lui Jakob Huetter şi nu au umblat cu credincioşie în lumina adevărului divin, Domnul Şi-a luat lumina şi harul de la ei şi i-a acoperit cu întuneric şi ei au căzut din ce în ce mai mult dintr-o nedreptate în alta, până ce cu timpul şi-au pierdut chiar şi numele şi au trebuit să se declare de religie papistaşă...“, scrie cronicarul Johannes Waldner 30 de ani mai tîrziu20.

În 1760 Maria Tereza a poruncit iezuiţilor să re-catolicească pe botezatorii rămaşi în Ungaria Superioară. S-a dispus ca aşezămintele să fie reorganizate de militari, cărţile botezatorilor au fost confiscate, prezbiterul din Sabatisch, Zacharias Walter, a fost închis într-o mănăstire din Buda şi prezbiterul din Lewaere, Heinrich Müller a fost dus cu forţa în Oberkrain. Botezatorii au fugit în păduri, dar au fost prinşi din nou, au fost siliţi să intre în biserică, au fost puşi militari în casele lor şi au fost bătuţi până ce se declarau pregătiţi să devină catolici. Zacharias Walter a devenit catolic în mai 1763, la fel şi „slujitorii Cuvântului” rămaşi, numai Heinrich Müller a refuzat şi a murit în credinţă în Krain; botezatorii susţin că a fost otrăvit.


Biserica din V i n ţ u l d e J o s a avut o soartă asemănătoare. Şi aici s-a renunţat la bunurile de obşte deja din 1695. În timpul războaielor curuţilor, începând cu 1687, numărul membrilor a scăzut, atelierele au decăzut, producţia a scăzut şi biserica a sărăcit, dar a păstrat în continuare credinţa şi s-a opus cu succes încercărilor introducerii şi aici a botezului copiilor. În 1738 însă, au murit 57 de membri de ciumă, şi au rămas doar 36 de supravieţuitori în Vinţul de Jos. În anul 1742 Josef Kuhr, în vârstă de 28 de ani, a fost ales ca „slujitor al Cuvântului“ şi a fost pus să îi stea alături prezbiterului slăbit Maertl (Martin) Roth21. Biserica era deja ameninţată de colaps, în cadrul ei existau certuri şi procese cu disidenţi, membri deveniţi catolici. Părea că i-a venit sfârşitul când în primăvara anului 1756 Josef Kuhr l-a întânit în Romos pe Andreas W u r t z y, care era un transmigrant deportat din districtul S p i t t a l din Kärnten (Carintia), odinioară ţăran înstărit pe „Obermayerhof” la Amlach, acum un zilier căutând de lucru.
__________
20 A. j. F. Ziglschmid, Das kleine Geschichtsbuch der Hutterischen Brueder, (Cartea mică de istorie a fraţilor hutteriţi), ediţia 1974, pag. 223, citat din „Lucrurile memorabile“ ale lui Johannes Waldner, conducător al bisericii Wirschinka din Ucraina, scrisă în 1793.
21Ibidem, pag. 231, 237, 230.
155
Odată cu această întâlnire a început un capitol nou în istoria comunităţii religioase a fraţilor hutteriţi ameninţate cu exterminarea. Pentru că o grupă de transmigranţi din Kärnten (Carintia) s-a hotărât în mod spontan să adere la comunitatea de credinţă a fraţilor hutteriţi, nu a fost în niciun caz pură întâmplare, ci urmarea unei situaţii deosebite în care se găseau transmigranţii austrieci în 1755. Această situaţie este prezentată în capitolul următor.

2. Transmigraţiile din timpul lui Carol al VI-lea şi al Mariei Tereza


în Transilvania în perioada 1734-1737 şi 1752-1758.
Când împăratul Carol al VI-lea a dispus în 1734 ca primii protestanţi să „transmigreze” în Transilvania şi le-a poruncit să se statornicească acolo, a rezolvat cu foarte mare pricepere problema costului. Pe acea vreme existau, ca urmare a războaielor cu turcii şi curuţii22, nenumărate sate saşe care erau aproape depopulate. Aşa că a poruncit Naţiunii saşe să îi aşeze pe transmigranţi în gospodăriile părăsite din Turnişor şi Cristian lângă Sibiu şi să le pună gratis la dispoziţie din rezerva de teren terenurile arabile necesare. Coloniştii trebuiau să plătească doar construcţia caselor. Pentru că în Salzkammergut proveneau din familii vechi ţărăneşti dar totuşi din cauza terenului arabil sărăcăcios şi puţin erau cu toţii fără excepţie activi în salină ca mineri, pădurari sau meşteşugari, contele Seeau de la Oficiul de sare le-a dat în avans suma la care se aşteptau în urma lichidării micilor lor gospodării. De aceea transmigranţii din Salzkammergut au avut posibilitatea să îşi construiască noi case în gospodăriile care le fuseseră acordate de Naţiune sau să le recondiţioneze pe cele care se găseau în paragină; au putut să facă rost de inventarul necesar şi au dispus de un capital modest pentru muncile agricole până la următoarea recoltă. Ca foşti lucrători în salină, obişnuiţi cu organizarea strictă a muncii şi cu munca în acord în grup şi familiarizaţi foarte bine cu tehnicile meşteşugăreşti de atunci, în plus, legaţi ca grup prin credinţa comună şi relaţiile strânse de rudenie, au făcut din satele Turnişor şi Cristian care deja erau contractate la câteva gospodării ţărăneşti în câţiva ani cele mai sănătoase din punct de vedere economic şi dens populate comunităţi ale Scaunului Sibiu. Pentru că printre ei se găseau numeroşi zidari şi tâmplari foarte pricepuţi
__________
22 Războaiele curute: o parte a nobililor unguri se opuneau domniei habsburgilor în Ungaria şi lupta sub conducerea principelui Franz von Rakoczy împreună cu turcii împotriva imperialităţii. Războiul civil a durat aproape 30 de ani, a pustiit ţara şi a decimat populaţia. De-abia împăratul Carol al VI-lea a pus capăt războiului prin pacea de la Szatma 1711.
156
de salină, cărora oraşul din apropiere le oferea un câmp bogat de activitate, au ajuns în curând să stăpânească întreaga industrie a construcţiilor şi şi-au păstrat această poziţie împuternicită până în secolul prezent23.
Conducerea le-a interzis transmigranţilor din Kärnten (Carintia) să îşi ia copiii şi soţiile (cu foarte puţine excepţii) şi de aici şi transferul averii. Faptul că o statornicire în condiţiile acestea era menită din start să eşueze, nu era înţeles în Viena. Majoritatea transmigranţilor din Kärnten (Carintia) au murit de aceea într-o sărăcie lucie în Transilvania, restul au fugit din Sibiu prin Braşov, Bistriţa şi Cluj în imperiu unde fugiseră şi membrii familiilor lor care nu fuseseră deportate24.
Când Maria Tereza s-a decis în 1752 pentru transmigrarea tuturor supuşilor ei aparţinând confesiunii lutherane din Enns, Steiermark sau Kärnten (Carintia), a păstrat în mare parte metodele folosite de tatăl ei în perioada 1734-1737. Şi ea a vrut să îi aşeze pe protestanţii nesupuşi în Transilvania pentru că aici habsburgii trebuiseră să recunoască libertatea religioasă a lutheranilor în Diploma Leopoldină. Şi bineînţeles, şi ea a vrut ca această mutare şi aşezare ce implica anumite costuri a mai mult de o mie de familii, în special din pătura ţărănească de mijloc şi înstărită25, deşi sub conducerea şi controlul statului (până la urmă era vorba de „deportaţi”) să se desfăşoare protejând cât se poate de mult finanţele de stat. Costurile pentru această întreprindere (a căror magnitudine probabil că nici nu era cunoscută în totalitate) trebuiau să fie suportate ca şi în 1734 o parte de Naţiunea Saşă, ale căror „rude de religie” erau transmigranţii, punând la dispoziţia acestora gratis terenul arabil necesar pentru aşezarea lor şi gospodăriile, iar cealaltă parte transmigranţii înşişi, după cum fusese gândit ca toate costurile pentru transport şi îngrijire până în Transilvania şi pentru şederea lor acolo până la statornicirea definitivă să fie deduse din banii obţinuţi din lichidarea gospodăriilor lor ţărăneşti din patria lor. Casa statului (vistieria) trebuia să le acorde doar temporar avansul necesar până ce se încheia lichidarea. Aşa procedase deja împăratul Carol al VI-lea la statornicirea protestanţilor din Salzkammergut şi în acest proces, în ciuda frumoasei reuşite, nu a pierdut nici măcar un singur gulden.
Nu prea există motive de îndoială că acest concept trebuia să fie îndeplinit complet, căci majoritatea covârşitoare a transmigranţilor din timpul Mariei Tereza din perioada 1752-1758 era formată din familii înstărite de ţărani ale căror
__________
23 E. Buchinger, pag. 100.
24 E. Buchinger, pag. 144.
25 E. Buchinger, pag. 356 şi în continuare.
157
încasări din averea netă nu ar fi ajuns doar pentru costurile întemeierii existenţei în Transilvania ci şi ar fi acoperit şi costurile unei mutări şi stabiliri bine gândite şi organizate26. Faptul că nu a fost realizat, a avut mai multe cauze, şi anume:
a) dispoziţiile împărăteşti, care au zădărnicit succesul din capul locului,
b) greşeala împărătesei la alegerea omului ei de încredere,
c) incapacitatea aparatului administrativ însărcinat cu executarea,
d) opoziţia şi lipsa de perspectivă a Naţiunii Saşe.
Situaţia în principatul Transilvaniei se normalizase în mare parte în anii de domnie ai împăratului Carol al VI-lea şi în prima decadă de domnie a Mariei Tereza. Satele au fost construite din nou şi pierderea de populaţie a Naţiunii Saşe a fost treptat echilibrată prin creşterea natalităţii proprii. Pe o parte din rezervele de teren necultivat li s-a permis valahilor din „Marginimea” să se stabilească drept arendaşi27, iar restul vroia Naţiunea Saşă să îl păstreze pentru ea, pentru a face posibilă întemeierea de noi gospodării ţărăneşti pentru generaţia tânără saşă. Spre exemplu, în perioada 1742-1750, oraşul Sebeş a permis aşezarea a aproximativ o mie de imigranţi din „margrafiatul” Baden şi le-a pus la dispoziţie loc de gospodării, terenuri agricole, păşuni, pajişti şi podgorii28. Deci acum nu mai existau sate pe jumătate decăzute şi locuri de gospodărie pustii spre care transmigranţii să poată fi pur şi simplu „îndrumaţi” cum s-a întâmplat pe vremea împăratului Carol al VI-lea în Turnişor şi Cristian.
Naţiunea Saşă29 a protestat aşadar vehement împotriva intenţiilor şi aşteptărilor împărătesei de a statornici peste o mie de austrieci protestanţi pe pămânul lor, doar pentru simplul fapt că erau „rude de religie” şi pentru că nimic din asta nu a ajutat, a luat la cunoştinţă porunca împărătesei de a le pune la dispoziţie gratis transmigranţilor locuri de gospodărie şi teren arabil din rezerva saşă de pământ, dar au omis însă tot cu ceea ce puteau ei contribui să facă posibilă o stabilire rapidă şi fără frecuşuri a deportaţilor, mai ales că au înţeles curând că __________
26 E. Buchinger, pag. 340 şi în continuare.
27 Valahii sau românii locuiau de la apariţia lor ca popor prin latinizarea dacilor în provincia Dacia (Stein) cucerită de împăratul Traian de ambele părţi ale arcului carpatic. În timpul stabilirii saşilor transilvăneni (1141-1224) se retrăseseră în partea de nord a Carpaţilor de Sud pe o fâşie între Valea Oltului şi versantul nordic şi în văile de pe versantul de nord ale Cibinului şi Sebeşului, care se numeşte în română „Mărginirea” (teritoriul de la margine).
28 Despre stabilirea celor din margrafiatul Baden-Durlach vezi în Gustav Guendisch „Despre imigrarea celor din Baden-Durlach în Sebeş”, în: Revista pentru studii regionale transilvănene, N. F. caiet 1/1978.
29 Sub denumirea „Naţiunea Saşă” înţelegem pe de o parte totalitatea locuitorilor nemţi din Transilvania, pe de altă parte însă, conducerea administraţiei independente a saşilor transilvăneni, care exista conform „Andreanumului”, scrisoarea deschisă de aur a regelui Andrei al II-lea din 1224 până la egalizare (1867); în plus, Erich Buchinger, pag. 408 şi în continuare
158
deportaţii reprezentau un potenţial de lucru deosebit de ieftin în satele saşe pe care nu vroiau să îl piardă prin statornicirea pe propria lor glie.
Pentru a-i stabili pe transmigranţi pe cât de repede posibil ca ţărani independenţi pe propriul teren şi pământ astfel încât să îşi poată câştiga existenţa singuri imediat ar fi fost necesar să obţină prin constrângere de la Naţiunea Saşă punerea la dispoziţie a terenurilor pentru gospodării şi a terenului arabil pentru circa o mie de gospodării ţărăneşti şi să se înceapă imediat cu construcţia caselor de locuit, grajdurilor şi hambarelor pe locurile de gospodărie deja pregătite. Numai atunci era raţional să fie îndrumaţi ţăranii protestanţi din Enns, Kärnten (Carintia) şi Steiermark în noile gospodării. Atunci ar fi avut imediat asigurată posibilitatea de a se întreţine pe ei şi familiile lor şi nu ar fi existat deloc costuri inutile. Deisgur că stăpânirea şi casieria statului ar fi trebuit să finanţeze dinainte construcţia şi echiparea acestor circa o mie de gospodării, totuşi acest avans ar fi fost acoperit din averea care urma să fie lichidată în patria transmigranţilor, inclusiv dobânda avansului. Deoarece costurile pentru ridicarea unei gospodării ţărăneşti în Transilvania prin punerea la dispoziţie gratis a terenului arabil ar fi costat doar aproximativ 250-300 guldeni, casieria statului ar fi putut să ducă la îndeplinire întreaga aşezare forţată cu aproximativ 250.000-300.000 guldeni fără vreo pierdere, sumă de restituit în câţiva ani, dar în acelaşi timp puteau fi realizate ţelurile domniei imperiale, şi anume, pe de o parte exterminarea protestantismului în ţările ereditare şi pe de altă parte statornicirea „rătăciţilor” drept colonişti şi contribuenţi în Transilvania30.
Din motive care nu mai sunt cunoscute astăzi dar care pot fi bănuite, şi anume, din dorinţa de a realiza domicilierea forţată doar pe costurile deportaţilor şi ale Naţiunii Saşe, totuşi pe cât de repede şi de expeditiv posibil fără folosirea propriilor mijloace financiare, deci în mod clar dintr-o economie greşită, împărăteasa a încercat altfel. Fără să aibă nici măcar un singur loc pentru gospodărie pregătit pentru domiciliul forţat, dar stăruind ca „ereticii” care se găseau în ţară, fie în Enns, Kärnten (Carintia) sau Steiermark să fie daţi afară din ţară pe cât de repede posibil, împărăteasa a dispus ca toţi supuşii care refuzau să tăgăduiască lutheranismul şi să depună public mărturisirea de credinţă catolică să pornească imediat către gospodăriile lor ţărăneşti şi o parte cu membrii familiei, o parte lăsând în urmă în ţară pe copiii minori, fie în Enns la Linz, în Steiermark la Judenburg sau în Kärnten (Carintia) la Klagenfurt, băgaţi la închisoare, s-au strâns pentru transport şi s-au dus de la Ybbs pe Dunăre, Tisa şi Bega până la Timişoara pe vapor, apoi pe jos cu bagaj puţin către Transilvania. Lichidarea
__________
30 E. Buchinger, pag. 341.
159
averilor lăsate în urmă de transmigranţi, deci vânzarea gospodăriei ţărăneşti şi bunurile care puteau fi transportate trebuiau să fie executate de senioratele existente, care deja se îngrijiseră de „abolire”. Aşa au părăsit în1752 nouă transporturi cu 281 de persoane, în 1753 paisprezece transporturi cu 877 de persoane, în 1754 şase transporturi cu 1195 de persoane, în 1755 cinci transporturi cu 344 persoane, în 1756 două transporturi cu 193 de persoane Austria, până ce izbucnirea unei epidemii de ciumă a forţat întreruperea deportărilor, astfel încât au mai urmat în 1757 doar 75 şi în 1758 numai 9 întârziaţi. Există dovezi că în total au fost deportate 2974 de persoane în 38 de transporturi peYbbs spre Transilvania31. Pentru că nu exista nicio altă posibilitate de cazare pentru ei aici, cei din transporturi au fost cazaţi pur şi simplu în satele saşilor până ce banii din lichidarea posesiunilor lor urmau să fie transferaţi ca să fie construite case pentru ei şi să se stabilească în sfârşit ca ţărani. Între timp, timp despre care atât transmigranţii cât şi împărăteasa optimistă presupuneau că va fi „foarte scurt”, deportaţii şi mambrii familiilor lor trebuiau să fie îngrijiţi şi costurile pentru asta (câte 4 creiţari de persoană pe zi) trebuiau de asemenea să fie acoperite din banii aşteptaţi în urma lichidării, adică, la început când mijloacele proprii ale familiilor de deportaţi se vor fi epuizat, vor primi un avans de la vistierie. Din cauza incapacităţii consilierului curţii, Martin Wankhel von Seeberg, împuternicitul împărătesei să se ocupe de stabilirea transmigranţilor şi a aparatului administrativ imperial, a durat ani de zile până ce primii transmigranţi au putut fi aşezaţi pe propria glie ca ţărani. Între timp a murit o treime dintre deportaţi, o alta şi-a epuizat banii pentru supravieţuirea zilnică şi erau atât de îndatoraţi încât nu-şi mai puteau permite o casă proprie, premisa pentru terenul arabil primit în feudă de la Naţiune, aşadar au rămas ca zilieri fără pământ (servitor, serv, iobag) la gospodăriile saşilor (şi valahilor) în satele de lângă Sibiu, Sebeş şi Orăştie sau ca zilieri în aceste oraşe. Stăpânirea a trebuit însă să cheltuie mai mult de o sută de mii de guldeni pentru susţinerea celor bătrâni, incapabili de lucru sau orfaniilor părăsiţi, până ce stabilimentul a avut primele stabiliri începând din anul 175632.
Răul principal şi cauza pentru eşuarea conceptului a fost o reglementare pe care a făcut-o împărăteasa însăşi ale cărei urmări dăunătoare nu putuse să le observe: ea a lăsat pe seama senioratelor de atunci lichidarea proprietăţilor deportaţilor, pentru că aceştia formau cea mai joasă instanţă administrativă competentă conform legii de atunci.
__________
31 Date exacte despre transporturile transmigranţilor la E. Buchinger, pag. 235, 267, 314 şi 428.
32 E. Buchinger, pag. 370 şi în continuare.
160
Nu s-a gândit că seniorii erau în acelaşi timp şi marii proprietarii ai gospodăriilor ţărăneşti ale transmigranţilor, aşa că aveau un interes personal, material, atât în ceea ce privea perceperea taxelor exigibile cît şi folosirea ulterioară a gospodăriei. Din asta a rezultat un conflict de interese, care a avut efecte deosebit de proaste pentru transmigranţi33.
Deja la încadrarea averii – în lipsa transmigrantului, pentru că acesta se găsea fie în închisoare, fie pe Ybbs aşteptându-şi transportul, sau era deja pe drum sau chiar sosise în Transilvania – îngrijitorii senioratelor estimau în mod arbitrar averea mutabilă şi cea care nu putea fi mutată a transmigranţilor şi hotărau datoriile sale publice sau creanţele pentru a calcula averea rezultată din acestea. Bineînţeles că totul a fost foarte arbitrar, nu a existat nici o autoritate care să controleze şi anumite părţi ale averii, precum creanţele la ţăranii catolici au fost lăsate deoparte sau creanţele nedrepte din partea catolicilor au fost recunoscute ca fiind juste, alte părţi din avere au fost uitate, etc., astfel încât averea totală a fost micşorată în mod simţitor. La fel, evaluarea a fost executată arbitrar, astfel încât deja cu această ocazie mulţi transmigranţi au fost prejudiciaţi34.

Yüklə 0,6 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   19




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin