3. Transmigraţiile din Kärnten (Carintia) în Transilvania

Istoria necunoscuta a ultimelor comunitati anabaptiste din Transilvania (1620-1765), persecutiile si fuga lor in Tara Romaneasca.
1. Istoria apariţiei comunităţii religioase şi a gospodăriei frăţeşti în Vinţu de Jos, Transilvania
2. Transmigraţiile din timpul lui Carol al VI-lea şi al Mariei Tereza
în Transilvania 1734-1737 şi 1752-1758.
3. Transmigraţiile din Kärnten (Carintia) în Transilvania.
4. Aderarea trasnmigranţilor din Kärnten (Carintia) la comunitatea religioasă a fraţilorhutteriţi.
5. Familiile de transmigranţi din Kärnten (Carintia).
6. Răspândirea familiilor de transmigranţi din Kärnten (Carintia) în perioada 1756-1762.
7. Apariţia comunităţilor frăţeşti în Criţ şi Dacia (Stein). Iată mai jos o poză cu satul Criţ văyut din avion.

şi o hartă a satului Criţ din Ridicarea Topografică Iozefină realizată în scopuri militare între anii 1756-1763, exact în perioada când s-a format comunitatea.




8. Lichidarea bisericii botezătoare din Vinţu de Jos şi măsurile luate de autorităţi împotriva fraţilor hutteriţi în Criţ, Dacia (Stein), Ighişu Nou şi Sibiu
9. Rezistenţa fraţilor hutteriţi din Vinţu de Jos şi ajutorul acordat lor de către comunitatea din Criţ şi Dacia (Stein).
10. Fuga fraţilor hutteriţi din Kärnten (Carintia) peste Carpaţi în Valahia (Ţara Românească) în 1767
11. Apariţia comunităţilor frăţeşti în Ciorogârla şi Prisiceni
12. Emigrarea în Rusia în anul 1770.
13. Prizonierii din Sibiu şi întoarcerea lor
14. Formarea gospodăriei frăţeşti în Wirschinka şi acţiunea de salvare a celor convertiţi cu forţa în Ungaria.
15. Fraţii hutteriţi sub Johannes Waldner 1794-1824 şi mutarea în Raditschewa.
16. Aşezările fraţilor hutteriţi din zona Mării Negre 1842-1874.
17. Emigrarea fraţilor hutteriţi în SUA în 1874.
18. Dezvoltarea gospodăriilor frăţeşti hutterite din SUA şi Canada în perioada 1874-1976.
19. Concluzie
1. Istoria apariţiei comunităţii religioase şi a gospodăriei frăţeşti în Vinţu de Jos, Transilvania
În anii 1731-1732, când contele von Firmian, prinţul episcop al Salzburgului, a silit aproximativ 21 000 de locuitori să părăsească pământul său din cauza credinţei lor protestante, şi protestanţii din teritoriile învecinate ale imperiului habsburgic (Salzkammergut, Obersteiermark şi Kärnten (Carintia), în special în domnia Paternion)1 s-au neliniştit. În decursul eforturilor de a-i aduce pe cripto-protestanţii care încă mai erau în aceste teritorii înapoi în sânul bisericii catolice, împăratul Carol al VI-lea (1711-1740) a poruncit ca să fie deportaţi capii mişcării luterane din Salzkammergut şi Oberkärnten (Carintia Superioară) în Transilvania. În principatul Transilvania, pe care habsburgii îl obţinuseră în urma războaielor cu otomanii la sfârşitul secolului al XVII-lea, pe lângă catolici, şi protestanţii lutherani şi reformaţi, şi unitarienii se bucurau de o libertate deplină a credinţei încă din timpul Reformei. Această libertate religioasă le fusese acordată în „Diploma Leopoldină“ (1691).
Ca urmare a deportărilor lui Carol, care pe atunci erau numite în limbajul cancelariei „transmigraţii“, au luat naştere două colonii în apropiere de Sibiu, Turnişor şi Cristian (Grossau). În acestea se vorbeşte şi în zilele noastre de către urmaşii deportaţilor, ai „transmigranţilor“, un dialect austriac2. Ambele colonii au fost întemeiate de către protestanţii din Salzkammergut. Deportaţii din Carintia, cărora li se opriseră în mare parte membrii familiei şi bunurile în Carintia, au murit în câţiva ani sau au fugit în Imperiu la rudele lor.
Şi Maria Tereza (1740-1780) a vrut stârpească protestantismul din teritoriile ereditare şi pentru asta a folosit aceleaşi metode ca tatăl său. În perioada 1752-1758 a deportat mai mult de o mie de familii protestante din ţară, din Enns, „Landl”, Obersteiermark şi Kärnten (Carintia) în Principatul Transilvania şi a încercat să îi stabilească acolo, pe Pământul Crăiesc. Spre deosebire de transmigraţiile tatălui său, acest aşezământ nu s-a bucurat de prea mult succes. O treime din deportaţi au murit înainte de a se statornici, o altă treime a rămas ca zilieri fără pământ, şi numai o treime s-au putut statornici ca ţărani. Aşa a luat naştere o singură __________
1 Alice Csermak, Die Geschichte des Protestantismus in der Herrschaft Paternion bis zum Toleranzpatent 1781 (Istoria protestantismului în domnia Paternion până la Edictul de toleranţă din 1781); phil. Diss. Viena 1970; A Meir(-Csermak), Der Protestantismus in der Herrschaft Paternion vom 16. Jahrhundert bis zum Toleranzpatent, (Protestantismul în domnia Paternion din secolul al xvi-lea până la Edictul de toleranţă) în: Car. 1, 1972, volum comemorativ, Gurk.
2 Bernhard Capesius, Die Landler in Siebenbuergen (Landlerii în Transilvania), Bucureşti 1962; Alfred Obernberger, Die Mundart der siebenbuergischen Landler, (Dialectul landlerilor transilvăneni) Marburg 1964.
146
colonie nouă acolo, Apoldu de Sus, aparţinând Scaunului Miercurea Sibiului. Însă nenumăraţi transmigranţi s-au statornicit în oraşele Sibiu, Orăştie şi Sebeş şi în grupe mici în alte douăzeci de sate.3
Printre cele aproximativ o mie cinci sute de familii care au fost deportate în Transilvania în timpul domniei Mariei Tereza, iese în evidenţă o grupă mică de aproape o duzină de familii, în total 65 de persoane4, care provenea din districtul Spittal pe Drau din Kärnten (Carintia) şi care a avut o soartă foarte neobişnuită. În anul 1756 a găsit drumul către „cei botezaţi din nou“ (rebotezători), care îşi ziceau „fraţii hutteriţi“, o comunitate religioasă care respinge proprietatea privată şi încurajează viaţa în comunităţi având bunurile în comun (communitas bonorum). În perioada 1760/63, ameninţaţi de dispariţie, această grupă a transmigranţilor din Kärnten (Carintia) a salvat existenţa comunităţii botezătoare, a preluat resturile puţine, a trăit mai întâi zece ani în Transilvania sub persecuţii dure, apoi a fugit cu căruţele într-o emigrare plină de aventuri peste Carpaţi în Valahia (Ţara Românească) şi de acolo peste câţiva ani pe un traseu şi mai aventuros în Rusia, Ucraina, unde au întemeiat mai multe colonii. Când în Imperiul ţarist au fost ameninţaţi cu serviciul militar obligatoriu în 1874, urmaşii acestor familii din Kärnten (Carintia) au migrat în America şi s-au stabilit în Dakota de Sud. În 1917, obligaţi din nou să facă serviciul militar, majoritatea au migrat în Canada. Astăzi trăiesc între 25 000 şi 30 000 de fraţi hutteriţi, aproape exclusiv urmaşi ai botezatorilor refugiaţi în Rusia în 1770 în circa 250 de colonii în Canada şi în SUA în comunităţi cu bunuri în comun. Forma lor de viaţă este o alternativă la societatea de consum acum din nou în punctul central al interesului cercurilor mai largi.5
În articolul următor se încearcă să se prezinte cauzele care au determinat aderarea protestanţilor din Kärnten (Carintia) la comunitatea fraţilor hutteriţi precum şi istoria comunităţii din Kärnten (Carintia) în Transilvania, în Valahia (Ţara Românească) şi întemeierea coloniei din Ucraina. Prezentarea se bazează în principal pe documente ale vremii din Universitas Saxorum Sibiu6,
___________
3 Frich Buchinger, Die "Landler" in Siebenbuergen, Vorgeschichte, Durchfuehrung und Ergebnis einer Zwangsumsiedlung im 18. Jahrhundert (Landlerii în Transilvania, evenimente premergătoare, desfăşurare şi rezultat al unei aşezări silite în secolul al XVII-lea) (Serie de cărţi a comisiei istorice sud-estice germane, volumul 3), München 1980; citat: E. Buchinger.
4 vezi tabelul la pagina 177.
5 compară aici Michael Holzach, Das vergessene Volk, (Poporul uitat) editura Hoffmann und Campe, Hamburg 1980.
6 Nationsuniversitaet der Siebenbuerger Sachsen = Universitas nationurn Saxonis = naţiunea saşă, comunitatea saşilor din Transilvania care trăiau pe Pământul Crăiesc care a fost stabilită de regele ungur Geza al II-lea începând cu 1141, prin regele Andreas al II-lea a primit un „Andreanum“, conform căruia aceasta avea o administraţie proprie pe Pământul Crăiesc şi constituia una dintre cele trei naţiuni ale Transilvaniei alături de nobilii unguri şi secui şi care a fost anulată de-abia prin uniformizarea din 1867.
147
pe manuscrise din muzeul Brukenthal Sibiu7, pe acte din arhiva Camerei Aulice din Viena, pe arhiva landului Kärnten (Carintia) din Klagenfurt şi arhiva naţionala maghiară Budapesta8, pe ediţiile lui A. j. F. Ziglschmid „Grossen Geschichtsbuchs der Hutterischen Brueder“ („Marea carte de istorie a fraţilor hutteriţi“) şi „Kleinen Geschichtsbuchs der Hutterischen Brueder“ („Cartea mică de istorie a fraţilor hutteriţi“), pe „Denkwuerdigkeiten“ („Lucrurile memorabile“) a lui Johannes Waldner, conducător al comunităţii Wirschinka, raportul învăţătorului Joseph Mueller, registrul bisericii fraţilor hutteriţi din perioada 1763-1840 precum şi pe literatura de specialitate (Beck, Klima, Schmidt, Wolkan, Loserth ş.a.m.d.)9.
Câteva principii de credinţă ale fraţilor hutteriţi au fost susţinute deja cu mult timp înainte de Reformă de mişcările religioase ale Evului Mediu, mişcări care s-au ridicat împotriva învăţăturilor bisericii catolice. Aşa au preluat bogumilii care trăiau în Bosnia şi Dalmaţia din legăturile gentilice vechi slavice bratswoul, idea proprietăţii comune a posesiunii ţărăneşti. Trăiau în comunitate cu toate de obşte, interziceau orice serviciu militar şi juratul de jurăminte. Alte mişcări eretice precum patarenii, catarii (de aici termenul „Ketzer” – eretic în limba germană), albigenzi, valdenzi, fraţi ai spiritului liber sau begarzi, cereau întoarcerea la simplitatea creştinismului primar, puritatea moravurilor şi proprietatea comună. Discipolii acestei mişcări în Italia, Franţa, Germania, Flandra şi Brabant proveneau în special din cercurile meşteşugarilor orăşeneşti şi trăiau în parte în gospodării comune, în parte în comunism mănăstiresc. Zelul lor, simplitatea, dar şi atelierele comune le-au dat un avans considerabil faţă de semenii lor care aveau acelaşi profesii dar erau organizaţi în bresle şi au trezit invidie şi ură. Biserica catolică, pentru care toţi erau eretici, s-a străduit timp de secole să-i şteargă de pe faţa pământului în cruciade sângeroase prin foc şi sabie, dar dispariţia nu a avut loc niciodată pe deplin, aşa că în întreaga Europă mai existau încă la 1520 mici grupuri, spre exemplu fanaticii din Zwickau, care au susţinut acest bagaj eretic de idei şi l-au răspândit.
Comunitatea religioasă a b a p t i ş t i l o r a apărut în Elveţia, în Zürich, ca urmare a controverselor lui Ulrich Zwingli îl legătură cu reforma. În 1519, Ulrich Zwingli (1484-1531) care studiase teologia în Basel şi Viena, fusese preot în Glarus şi călugăr în Mănăstirea Einsiedeln a fost chemat ca preot mirean în Zürich. Sub influenţa umanistului Erasmus din Rotterdam în Basel şi a lui Martin Luther a început să intervină împotriva situaţiei proaste din biserica din Zürich şi
__________
7 Muzeul Brukenthal din Sibiu a fost făcut din colecţiile lăsate ca moştenire de guvernatorul Mariei Tereza, baronul Samuel von Brukenthal (1721-1803), şi este unul dintre cele mai cunoscute şi bogate în conţinut muzee din România.
8 Muzeul Naţional Maghiar, Magyar Orszagos Leveltar din Budapesta, păstrează actele cancelariei curţii transilvănene.
9 Compară lista cărţilor folosite la sfârşitul articolului.
148
să iniţieze reforme. Spre deosebire de Luther, el nu s-a limitat la reforme religioase, ci şi-a extins activitatea şi în domeniul politic. El a vrut să adapteze noua învăţătură reformată „pură” la necesităţile burgheziei din Zürich şi şi-a întemeiat noua ordine bisericească în perioada 1522-1525 pe controversele Înaltului Consiliu din Zürich. Ţelul acesteia era o biserică de stat. Puterea burghezilor care domneau în Zürich trebuia să se extindă asupra problemelor religioase şi bisericeşti ale comunităţii. Orice creştin născut şi botezat în comunitate trebuia să aparţină prin naştere şi botez acestei biserici şi să fie supus principiilor ei de credinţă.
Acestor eforturi li s-au opus vehement câţiva cetăţeni influenţi şi învăţaţi din Zürich. Konrad Grebel (1498-1526), Felix Mantz (mort în 1524) şi premonstratensul Jakob, care se numea Blaurock erau învăţaţi care erau experţi în limba latină, greacă şi ebraică şi cu experienţă în Sfânta Scriptură10. Aceştia respingeau taina botezului copiilor mici, pentru că Hristos predicase „Cine crede ş i se botează va fi mântuit”. De aceea numai un adult conştient de credinţa şi acţiunile sale poate primi botezul, iar un copil neştiutor niciodată. Jakob Blaurock a fost primul care a primit botezul ca adult şi a botezat apoi pe Grebel, Mantz şi în curând câteva sute de discipoli ai botezului la maturitate. Botezul la maturitate a devenit simbolul mişcării botezătoare, de la acesta provine denumirea pe care i-au dat-o oponenţii săi: „botezaţi din nou” (rebotezători). Grebel, Mantz, Blaurock şi discipolii lor solicitau libertatea absolută a individului în probleme legate de credinţă. Biserica trebuia să fie liberă de orice autoritate publică, de orice constrângere autoritară. De aceea au cerut şi desfiinţarea tuturor darurilor bisericeşti, zeciueli şi impozite şi erau împotriva oricărei preoţimi de meserie. Da, respingeau orice participare la vreo formă de autoritate, la fel şi serviciul militar, şi chiar orice opoziţie violentă şi înarmată. Erau împotriva jurămintelor şi cereau revenirea la proprietatea comună la „communitas bonorum” din creştinismul originar şi respingeau orice formă de proprietate privată. Asta a dus deja din 1523 la schismă cu Ulrich Zwingli.
Pentru că toate cererile şi principiile de credinţă ale botezatorilor se găseau în contradicţie evidentă cu imaginea lui Zwingli despre o biserică a statului căreia ar trebui să îi aparţină fiecare prin naştere şi botezul ca şi copil, el a determinat la 18 ianuarie 1525 pe Înaltul Consiliu din Zürich să emită o ordonanţă care dispunea botezul copiilor drept obligatoriu iar toţi oponenţii acestei orânduiri erau expulzaţi din ţară. Urmarea a fost un exod în masă al botezatorilor din Zürich care s-au împrăştiat în nordul Elveţiei şi şi-au răspândit peste tot învăţătura astfel încât mişcarea botezătoare a câştigat foarte repede numeroşi noi susţinători. În curând erau botezatori în Sankt Gallen, în oraşele
__________
10 Rudolf Wolkan, Geschichtsbuch der Hutterischen Brueder, (Cartea istoriei a fraţilor hutteriţi) Viena 1923, pag. 34 şi următoarele.
149
de dincolo de Rin, în Germania de Sud, Tirol, Kärnten (Carintia), Steiermark, Austria, Renania, Franconia şi Suabia. În câţiva ani, mişcarea botezătoare s-a răspândit în tot imperiul până în Olanda. Fostul călugăr Michael Sattler a publicat la 24 februarie 1527 în Schlanten în Randen ordinul lor spiritual în „uniunea frăţească a copiilor lui Dumnezeu menţionată în şapte articole”.
Respingerea botezului copiilor, a preoţimii de meserie, a oricărei autorităţi, a serviciului militar, a opoziţiei armate, a jurămintelor, dar în special cererea de desfiinţare a proprietăţii private şi revenirea la proprietatea comună din creştinismul primar i-a făcut pe botezatori duşmani nu numai ai autorităţilor catolice ci şi ai celor protestante, şi deja după câţiva ani de la prima lor intervenţie au fost persecutaţi cu o ură neînduplecată. Felix Mantz a fost înecat deja în 1524 în Zürich, Konrad Grebel executat în 1526, Jakob Blaurock, care îşi mutase activitatea în Tirolul de Sud a suferit moartea de martir în 1529. Dr. Balthasar Hubmaier, provenind din cercul umanist din Basel, paroh în Austria în Waldshut, care îi condusese pe primii botezatori în 1526 la Mähren, a fost ars în 1529 în Viena. În Dieta imperială de la Speyer împăratul Carol al V-lea a emis un „Mandat împotriva rebotezătorilor“, conform căruia „nimeni care a fost botezat o dată după rânduiala creştină nu are voie să se mai boteze din nou sau să primească al doilea botez, sub pedeapsa cu moartea…” Botezatorii erau trecuţi prin foc şi sabie oriunde puteau fi prinşi. Dar chiar şi cronicarii care nu simpatizau cu botezatorii au certificat că aceştia păşeau în moarte fermi şi cu un curaj eroic. Până în 1530 mai mult de 2000 de botezatori au avut moarte de martir. „Marea carte de istorie a fraţilor hutteriţi“ şi nenumărate cântece ale hutteriţilor amintesc suferinţele şi moartea lor.
Din cauza persecuţiilor mulţi botezatori au fugit din toate zonele imperiului, din Elveţia şi Austria, dar mai ales din Tirol, unde Jakob Blaurock câştigase mulţi discipoli, la Mähren şi unde câţiva seniori puternici, precum Leonhard von Liechtenstein le-au permis să se stabilească pe proprietăţile lor şi le-au acordat libertate religioasă12. Jakob, zis H u t t e r (pălărierul) – meseria sa era să facă pălării – din Moos în St. Lorenzen, lângă Bruneck în Tirolul de Sud a devenit organizatorul botezatorilor persecutaţi. Jakob Hutter a venit pentru prima oară în Mähren în 1529 cu un mic grup de tirolezi şi i-a găsit pe botezatorii de acolo împărţiţi în mai multe grupuri. El a unit discipolii direcţiei pacifiste „evlavioşii“, care deja începuseră să trăiască în proprietatea comună după cele şapte articole ale lui Sattler şi aleseseră „slujitorii chemării temporare a naturii“ şi a dat
__________
11 Grete Mecenseffy, Geschichte des Protestantismus in Oesterreich, (Istoria protestantismului în Austria) Graz/Koeln 1956, pag. 35 şi următoarele. G. Mecenseffy, a. a. 0., pag. 41.
150
vieţii de obşte o formă de organizare stabilă. În „gospodăriile“ sau „curţile frăţeşti“ constituite din circa 200 de persoane, botezatorii urmau să trăiască în stăpânirea în comun a bunurilor şi să formeze asociaţii comune de producţie şi consum. În mare parte erau meşteşugari şi acum lucrau în ateliere după propriile orânduiri. Pentru că pe de o parte erau neobişnuit de harnici şi pricepuţi, iar pe de altă parte simpli, lipsiţi de pretenţii, aceste ateliere au început curând să livreze produse de o calitate remarcabilă la costuri mai scăzute decât ale meşteşugarilor din oraşe organizaţi în bresle. Produsele cizmarilor, fierarilor, ţesătorilor şi în special ale olarilor botezatori erau foarte apreciate. Fiecare curte frăţească se găsea sub conducerea unui conducător sau prezbiter, căruia îi stăteau alături un „slujitor al Cuvântului” ca predicator şi un „slujitor al chemării temporare a naturii” ca administrator al gospodăriei şi conducător al activităţii economice. Un învăţător se ocupa de instruirea tineretului şi sistemul de învăţământ al botezatorilor a ajuns curând la un nivel ridicat. Botezatorii au fost primii care au amenajat grădiniţe pentru copiii mici din comunitate. Se spune că în perioada înfloritoare a botezatorilor (1556-1600) au existat în Mähren aproximativ 80 de curţi frăţeşti cu circa 15 000 de botezatori. 13
De trei ori s-a mutat Jakob Hutter din Tirol în Mähren. În 1533 botezatorii organizaţi de el în „gospodării“ l-au ales ca şef al lor şi după el s-au numit până astăzi „fraţii hutteriţi“ (engl. „hutterians“). El a trecut prin persecuţia botezatorilor în timpul regelui Ferdinand, persecuţie care a alungat doar o parte din botezatorii din Mähren, a trebuit să fugă în Tirol şi a fost executat pe 26 februarie 1536 în Innsbruck după ce a fost supus la torturi îngrozitoare. Urmaşul său a fost Hans Amon, după el Peter Riedmann, care în temniţa din Nürnberg a scris cea mai cuprinzătoare scriere mărturisitoare hutterită „Explicarea religiei, învăţăturii şi credinţei noastre“, în 1565 Peter Walbot, un tirolez, a fost ales drept conducător, de la el provine „regulamentul şcolar“ al fraţilor hutteriţi.
Odată cu moartea lui Ferdinand I (1556) şi începutul domniei împăratului Maximilian al II-lea, a început „perioada de aur“ a botezatorilor în Mähren. În ciuda năvălirilor turcilor şi a pustiirilor din anii 1593 şi 1605 această perioadă a durat până la războiul de treizeci de ani. În 1619 existau în Mähren pe 26 de moşii încă 43 de curţi frăţeşti, în timpul războiului de treizeci de ani au fost mereu prădate şi până la urmă distruse de armatele ambelor confesiuni. Fraţii care au supravieţuit s-au refugiat în aşezămintele din Slovacia de vest (Ungaria Superioară) unde deja exista o curte frăţească din 1546 în Sabatisch/Sobitiste/Freischьtz, o alta din 1588 în Lewaer/Velke Leware/Oberschuetzen iar la începutul secolului al XVII-lea au apărut altele în Trentschin, Sankt Johann şi alte locuri. Sabatisch şi Lewaer au devenit în secolul al XVII-lea centru al mişcării botezătoare, conducătorul comunităţii din Sabatisch era în acelaşi timp şi prezbiterul şi confirma
__________
13 G. Mecenseffy, a. a. 0., pag. 41.
151
pe „slujitorii Cuvântului“ aleşi de alte comunităţi prin punerea mâinii.
Un aşezământ important pentru istoria mai târzie a fraţilor hutteriţi a apărut în 1621 în Transilvania. La 29 august 1526 regele Ludovic al Ungariei a căzut în bătălia de la Mohacs. Turcii au cucerit Ungaria până la o fâşie îngustă în vestul şi nordul teritorului de domnie al Coroanei Sf. Ştefan. Pentru succesiune s-au luptat arhiducele Ferdinand al Austriei şi voievodul Transilvaniei, Johann Zapolya. Prin pacea de la Oradea Johann Zapolya păstrează principatul Transilvania şi recunoaşte suzeranitatea turcă. După moartea sa (1540) a urmat la tron fiul său Johann Sigismund, în vârstă de doar câteva luni. Pentru acesta a preluat cardinalul Georg Martinuzzi regenţa. Ferdinand a încercat din nou să cucerească Ungaria şi Transilvania, dar nu a reuşit. Ungaria a devenit paşalâc turcesc iar principatul Transilvaniei i-a rămas lui Johann Sigismund. Lupta pentru coroana Ungariei le-a permis celor trei naţiuni conducătoare din Transilvania, nobilii unguri, secuii şi saşii transilvăneni, să îşi reformeze bisericile fără amestec sau presiune din afară. În anul 1543, o dietă din Turda a consfinţit libertatea religioasă. Cu un an în urmă, braşoveanul Johannes Honterus scosese „Cărticica reformei“, care apoi, în 1547 a fost dezvoltată „Reformatio ecclesiarum Saxonicarum in Transsilvania“, orânduirea bisericească a tuturor nemţilor din Transilvania, care după hotărârea Naţiunii saşe au aderat la confesiunea augsburgică14. O parte considerabilă a nobililor unguri şi a secuilor s-a afiliat bisericii reformate (calviniste) a cărei profesiune de credinţă a fost recunoscută de dieta de la Turda în 1566. Ca a patra confesiune au fost recunoscuţi şi unitarienii în 1571 de dieta de la Târgu-Mureş. Profesiunea de credinţă greco-catolică a românilor14a care nu erau recunoscuţi ca naţiune, cea mai numeroasă grupă de populaţie din Transilvania, era considerată doar „religie tolerată”. Şi în Transilvania erau numeroşi botezatori, dar nu se cunoaşte nimic despre existenţa vreunei curţi frăţeşti15. Până în 1556 botezatori au fost persecutaţi ca să fie „exterminaţi din rădăcină” conform mandatului lui Ferdinand I din 1543, mandat care era semnat şi de cunoscutul învăţat şi episcop Nikolaus Olahus. Persecuţia a fost foarte dură în special în perioada 1551-1556 când Ferdinand a determinat-o pe prinţesa Isabella să renunţe la tronul
__________
14 Friedrich Teutsch, Kleine Geschichte der Siebenbuerger Sachsen, (Mica istorie a saşilor transilvăneni) Darmstadt 1965, pag. 83.
14a În actele vremii românii sunt menţionaţi în mod constant ca „valahi“ iar principatul „Ţara Românească“ drept „Valahia (Ţara Românească)“. Din acest motiv s-au păstrat în această lucrare denumirile „valahi” şi „Valahia (Ţara Românească)” deşi în special denumirea de „valahi” este considerată astăzi de români drept desconsideratoare şi este respinsă.
15 Alexe Popovici, Istoria rebotezătorilor din România (Die Geschichte der Anabaptisten in Rumaenien), Disertaţie, Chicago 1976, pag 15 şi următoarele.
152
Transilvaniei. Între anii 1557 şi 1578 botezatorii s-au bucurat de o libertate religioasă relativă, apoi Dieta a decis că trebuie să plătească impozit dublu, la fel ca evreii. În timpul luptelor dintre prinţul Sigismund Bathory şi Mihai Viteazul, principele Valahiei, care a cucerit Transilvania pentru o scurtă perioadă de timp, a domnit din nou libertatea religioasă deplină, dar apoi au urmat anii celor mai groaznice persecuţii, când botezatorii au fost exterminaţi complet.