3. Transmigraţiile din Kärnten (Carintia) în Transilvania

19. Tschetterle Lorenz...........................................................în total...1
20. Grete Wipf II. ..................................................................în total...1
___________
66
254
12. Emigrarea în Rusia în anul 1770.
Pe 10 aprilie 1770 convoiul din Prisiceni a pornit la drum către Rusia. Acum era format din 42 de adulţi (5 bărbaţi căsătoriţi, 4 femei căsătorite, 4 văduvi, 3 văduve, 15 bărbaţi necăsătoriţi peste 15 ani, 12 femei necăsătorite peste 15 ani), 16 minori (7 băieţi şi 9 fete între 6-14 ani) şi 8 copii (4 băieţi şi 4 fete sub 6 ani). Tot ce aveau fusese încărcat în cinci căruţe cu boi, fiecare trasă de câte doi boi şi mai mânau şi un număr semnificativ de vaci, viţei şi oi. Pe 16 aprilie convoiul a ajuns la Buzău, tocmai când populaţia oraşului se pregătea să fugă de turci. La scurtă vreme după aceea trupele truceşti au atacat oraşul şi l-au jefuit. De aceea fraţii au ocolit urcând pe muntele din apropiere şi pe 22 aprilie 1770 au ajuns la oraşul de graniţă Focşani trecând prin Râmnicul Sărat. De aici şi-au urmat drumul prin Moldova trecând prin Adjud, Bacău până în Roman, unde au ajuns deja pe 29 aprilie 1770. Podurile de peste râul Moldova fuseseră rupte de inundaţie şi au trebuit să aştepte o săptămână până să poată traversa Moldova şi Siretul. Trecând prin Târgu-Frumos au ajuns la 8 mai 1770 în Botoşani, pe 13 mai au traversat Prutul şi au ajuns la 19 mai 1770 în fostul oraş de graniţă între Moldova şi regatul Poloniei, Hotin. Dar nu li s-a permis să treacă graniţa pentru că în Valahia (Ţara Românească) şi Moldova izbucnise ciuma şi contumaza de la graniţă fusese înăsprită. Oricine trebuia să rămână 6 săptămâni în carantină înainte să aibă voie să treacă graniţa. Pe fraţi i-a afectat foarte tare pentru că mai aveau foarte puţine alimente şi de zile întregi sufereau de foame213.
Din fericire, mareşalul conte Pjotr Rurnjanzow îşi instalase tabăra lângă Hotin ca să invadeze din nou Moldova. Josef Kuhr, Paul Glanzer şi Ellas Wipf au mers aşadar în tabăra rusească să prezinte paşaportul emis de generalul Zamjatin
_________
213 Cartea mică de istorie, pag.. 320322, şi J. Mueller, pag. 30.
255
şi să îi prezinte contelui dorinţa lor. La început nu au reuşit, au fost reţinuţi de pază şi au trebuit să aştepte mai multe zile. De-abia după ce au venit şi Hans Kleinsasser şi Lorenz Tschetterle au reuşit să vorbească în faţa mareşalului şi să îi prezinte cererea lor pentru permisiunea de a se aşeza în Kiev. Mareşalul conte Rumjanzow le-a făcut oferta să îi aşeze pe moşiile sale din Mica Rusie, cum era numită Ucraina pe atunci. Pentru că biserica nu era în stare să parcurgă drumul lung până acolo fără sprijin, l-au rugat pe conte să le dea un avans dacă se putea. Până la urmă a fost făcut un contract la începutul lunii iunie 1770 în care mareşalul conte Pjotr Rumianzow s-a declarat gata, în caz că biserica vroia să se stabilească pe moşiile sale, să le garanteze libertatea religioasă deplină, să nu îi oblige vreodată să apară în faţa vreunei instanţe sau să depună jurăminte, să nu îi oblige vreodată la serviciu militar şi să le permită să trăiască în comunitatea de bunuri în comun şi să plătească impozitele şi dările în comun. Pentru dobânzi şi dări la senior li se acordau trei ani liberi. Pe zi comunitatea trebuia să primească pentru hrană o baniţă de făină iar în timpul călătoriei 30 de ruble. Pe timpul construcţiei li se dădea în avans lemn şi bani. Ceea ce confecţionau puteau să vândă liberi. Dacă mai târziu vor vrea să se mute de pe moşiile sale, vor trebui să plătească a zecea parte din avere ca taxă de migraţie. După cei trei ani liberi trebuiau să plătească chirie pentru teren şi locuinţă în bani lichizi. Până la terminarea locuinţelor lor trebuiau să fie cazaţi; de asemenea, trebuiau să primească la început 80 de care cu fân pentru vitele lor214.
Contele Pjotr Rumjanzow (1725-1796) s-a dovedit a fi un senior generos şi binevoitor care le-a oferit fraţilor hutteriţi din terenurile libere sub cele mai convenabile condiţii un cămin pe moşiile sale. El a urmat astfel exemplul împărătesei Ecaterina a II-a care în timpul domniei sale s-a străduit să aducă colonişti nemţeşti în ţara sa ca să colonizeze teritoriile roditoare dar slab populate ale Rusiei cu oameni harnici şi destoinici. Bineînţeles că pe el îl interesa mult şi să aibă arendaşi destoinici pe moşia sa deoarece chiria de la aceştia i-ar fi mărit venitul, totuşi putem să presupunem că în întocmirea acestui contract a nutrit şi dorinţa să îi faciliteze comunităţii persecutate aşezarea după cum îşi imagina aceasta. După persecuţia duşmănoasă în Transilvania şi ororile războiului din Valahia (Ţara Românească), generozitatea şi toleranţa ruşilor i-a umplut de recunoştinţă pe fraţi. Erau hotărâţi să îşi îndeplinească în sfârşit aici visul lor, acela de a avea o gospodărie.
Până ce s-au încheiat tratativele cu contele, a trecut şi contumaza prescrisă de şase săptămâni, şi comunitatea
_________
214 Cartea mică de istorie, pag.. 324 şi în continuare.
256
a putut la 29 iunie 1770 să treacă graniţa pe la Hotin. Însoţiţi de zece cazaci şi un vagmistru, un neamţ din Letonia, au trecut Nistrul, au traversat sudul Poloniei şi au atins pe 19 iulie graniţa rusească pe Nipru la Perejaslaw, 80 km sud de Kiev. Pe 1 august 1770 fraţii hutteriţi au ajuns în satul Wirschinka pe Desna în raionul Cernigow, situat între oraşul Cernigow şi Nowgorod Seversk. În 16 săptămîni parcurseseră pe jos 1200 km215.
Oficialii contelui Rumjanzow au sprijinit aşezarea fraţilor în Wirschinka cu toată puterea. Li s-au dat ca domiciliu la început nişte case goale care se găseau între vechea şi noua biserică, unde au putut să îşi instaleze copiii şi bolnavii. De la administraţia bunurilor primeau zilnic o baniţă de făină ca să coacă pâine. Li s-a permis să îşi aleagă câmpurile pentru semănătura de iarnă şi li s-a permis şi să hotărască singuri unde vor să îşi ridice casele. Contele avea pe moşia sa un specialist în construcţii care a primit instrucţiuni să îi ajute la ridicarea caselor împreună cu patru dulgheri. Deoarece clădirile în care urmau să locuiască nu puteau fi gata în această iarnă, li s-a permis adulţilor să îşi facă cartierul pe iarnă în satul vecin Cereşnika în câteva case ţărăneşti. Pentru semănătura de iarnă le-a pus contele sămânţa la dispoziţie şi ţăranii trebuiau să le împrumute plugurile şi grapele; „dar de arat am arat noi cu vitele noastre” consemnează mândru Johannes Waldner216.
Pentru că pierduseră o mare parte din ceea ce avuseseră, mai ales haine, în urma atacului asupra gospodăriei din Prisiceni, funcţionarii le-au dat 50 de blănuri de oaie şi au dispus ca blănarii să le pregătească îmbrăcămintea de iarnă corespunzătoare pentru iarna rusească grea. Ce au primit de la seniorat a fost scris curat şi mai târziu, când comunitatea a avut un pic de avere, a fost plătit înapoi. Deşi comunitatea a trebuit să petreacă această iarnă tot în sărăcie şi modestie în condiţii mizere, s-a considerat totuşi norocoasă să fi ajuns în sfârşit într-un loc al siguranţei şi păcii.
Prima grijă a fraţilor erau acum membrii lăsaţi în urmă în Transilvania. Când contele Rumjanzow a trimis un om în Wirschinka în primăvara anului 1771 ca să se informeze cum erau administrate bunurile sale, fraţii au cerut să li se permită să poată să trimită pe cineva cu el. L-au ales pentru asta pe Paul Glanzer, a cărui soţie se găsea printre cei închişi în Sibiu. Paul Glanzer a călătorit în Valahia (Ţara Românească), a urcat muntele pe la Braşov şi a ajuns cu bine în Sibiu. Cei rămaşi în urmă auziseră că biserica fusese jefuită,
________
215 Cartea mică de istorie, pag.. 325 şi în continuare.
216 Cartea mică de istorie, pag.. 326.
257
dar nu ştiau încotro se îndreptaseră fraţii după aceea117.
Cei închişi sperau să li se dea drumul curând din închisoare, căci cele două surori Strauss, care din 1758 se găseau în închisoarea din Sibiu, trimiseseră prin prieteni buni o cerere împărătesei în care îi spuneau de prizoneratul lor ce dura de ani buni şi o rugau să fie lăsate în afara ţării218. De la Viena venise porunca, ca întemniţaţii să fie lăsaţi să plece în afara ţării, dar se pare că Pater Delpini a împiedicat aceasta.
_________
217 Cartea mică de istorie, pag. 329.
218 Cartea mică de istorie, pag.. 328
258
13. Prizonierii din Sibiu şi întoarcerea lor
În închisoarea din Sibiu, care pe atunci se găsea în vechea primărie, se găsea Matthias Hofer din 1757. Cele două fiice vitrege ale lui Andreas Wurtzy, Christine şi Elisabeth Strauss, şi Anna Ehgarter erau închise din 1759. În toamna anului 1767 au mai venit Martin Glanzer, cumnata sa Maria Glanzer (văduva lui Christian Glanzer) cu fiul ei Christian, sora lui, Margarete Glanzer, şi tânăra lui cumnată Barbara (soţia lui Paul Glanzer) cu fiica ei Susanna născută în aprilie 1768, precum şi Grete Wipf, cea mai mică fiică a Aennei Wipf. Aceste şase persoane fuseseră prinse în Dacia (Stein) când botezatorii au fugit în Valahia (Ţara Românească) şi au fost duse la Sibiu. În plus, din mai 1767 şi Aenne Wipf din Vinţu de Jos se găsea în închisoare. În total erau zece botezatori din Kärnten (Carintia) şi doi din Vinţu de Jos, trei bărbaţi şi şapte femei, o fată şi un copilaş. Un proces verbal din 18 decembrie 1770 al unei comisii care se ocupa cu probleme religioase în Transilvania219 aminteşte însă doar opt „rebotezători”, şi anume, 2 bărbaţi, 4 femei, un orfan de cinci ani (Grete Wipf?) şi o fată de doisprezece ani (Susanne Glanzer), deci doar persoanele închise din 1767; toate mărturisiseră mai devreme că aparţin confesiunii augsburgice220. Prizonieratul era foarte dificil pentru toţi, dar se găseau acolo doar din cauza încăpăţânării lor, pentru că erau liberi să adere la una din religiile recunoscute. „Învăţătura lor greşită nu poate fi tolerată în stat, pentru că are cele mai detestabile urmări, în special asupra poporului”. Comisia ajunge la concluzia că trebuie fie transportaţi într-o altă ţară, fie lăsaţi să moară în închisoare (!). Aici sunt totuşi
_________
219 Proces verbal al consiliului de stat in religionibus Transilvanicis v. lg. Dec. 1770.
220 Aici este greşit în procesul verbal, Aenne Wipf provenea dintr-o familie veche habanică din Vinţu de Jos, în care deja din 1700 Wipf apare ca „slujitor al Cuvântului”. Şi W. Schmidt o categoriseşte greşit drept transmigrantă.
258
complet „inutili”, pentru că nu erau dornici să lucreze ceva. Doar pentru surorile Strauss şi Anna Ehgarter trebuiseră să cheltuiască până atunci 907 de guldeni şi 30 de crăiţari. Cel mai rău la învăţătura lor abătută este „Communicatio bonorum” (este vorba despre „Communitas bonorum”), comunitatea de bunuri. Procesul verbal se încheie cu propunerea să fie deportaţi în Polonia sau Turcia, „pentru că sunt oameni răi şi încăpăţânaţi care nu merită deloc compasiune”, copiii ar trebui însă să fie luaţi de la ei şi să fie băgaţi în orfelinatul catolic din Sibiu221. Ultima propoziţie deconspiră faptul că şi aici intervenise Pater Delpini.
Acest proces verbal a fost prezentat consiliului de stat pentru consultare. Consilierul statal, seniorul von Gebler a fost în favoarea propunerii ca rebotezătorii să fie duşi imediat peste graniţă în Polonia, dar consilierul Stupan a fost împotrivă. rebotezătorii ar trebuit totuşi toleraţi câtă vreme nu câştigă noi membri pentru comunitatea lor, pentru că orice sciziune a „acatolicilor” este doar un avantaj pentru biserica catolică. Deoarece în consiliul de stat nu se putea ajunge la o înţelegere, a fost orânduită o „recirculare”, adică toţi consilierii de stat au fost instruiţi să mai vadă încă o dată actele. Atunci a recunoscut consilierul seniorul von Gebler că a propus expulzarea lor imediată doar pentru că nu cunoscuse actele şi deciziile mai vechi. Acum se angaja pentru eliberarea prizonierilor. Consilierul de stat seniorul Friedrich Binder von Kriegelstein s-a alăturat acestui punct de vedere şi astfel a urmat la 8 februarie 1771 porunca împărătească a eliberării222.
Această rezoluţie imperială nu a fost însă executată niciodată. Klima recunoaşte că, din actele consiliului de stat nu reiese cauza, şi presupune că Bajtay, episcopul catolic de Alba Iulia a zădărnicit executarea ei, Johannes Waldner îl învinovăţeşte din nou pe părintele iezuit Delpini, spune că acesta ar fi cerut ca Anne Wipf să fie dusă înapoi în Vinţu de Jos iar Grete Wipf şi micuţa Susanne Glanzer ar fi trebuit să fie aduse în orfelinatul său catolic223.
Ca şi cum rezoluţia imperială din 8 februarie 1771 nu ar fi existat niciodată, comisia pentru religie a consiliului de stat a dezbătut din nou problema rebotezătorilor pe 19 februarie 1772. Consilierul Stupan, care tratase mereu această problemă cu cea mai mare obiectivitate şi lipsă de emoţie, s-a enervat pentru că, în 1771, când fusese bolnav, se hotărâse expulzarea anapabtiştilor pe la spatele lui, deşi mai înainte fusese decisă tolerarea lor. Însă niciuna dintre cele două orânduiri nu a fost executată în realitate. Susţinea că este inuman ca aceşti oameni să fie lăsaţi să lâncezească în închisoare din 1760 şi până la moartea lor din cauza credinţei lor. Maiestatea sa ar trebui în final să decidă care dintre
_________
221 H. Klima, pag. 134.
222 Actele consiliului de stat 227/1771.
223 H. Klima, pag. 135.
259
cele două orânduiri, expulzare sau eliberare, să fie executată, dar în orice caz, rebotezătorii trebuiau eliberaţi imediat din închisoare. El susţinea în continuare că doar zelul impertinent al prelaţilor catolici a dat prilej ca rebotezătorii să fie întemniţaţi, pentru că făcuseră de ruşine atât pe catolici cât şi pe protestanţi prin obiceiurile lor bune. Dar mai ales, rebotezătorii şi cei din Herrnhutter fuseseră constant confundaţi şi întrega problemă a fost tratată foarte dezordonat. De aceea el se declara în favoarea eliberării lor imediate din închisoare şi a înmânării averii care le fusese reţinută fără nici un drept. La această părere au aderat şi consilierii de stat seniorul von Loehr şi seniorul von Gebler. Dar consilierul de stat, contele Carl Friedrich von Hatzfeld a dat apoi o direcţie complet nouă problemei. El a afirmat foarte hotărât că există o mare diferenţă între fraţii din Mähren (adică rebotezătorii) şi cei din Herrnhutter. În timp ce fraţii din Mähren sunt doar nişte „pietişti”, cei din Herrnhutter au o lege să se sustragă oricărei jurisdicţii bisericeşti. Constituiau un „corp separat” şi nu erau toleraţi nicăieri. De aceea aceşti „herrnhutteri” din închisoarea din Sibiu trebuiau daţi afară din ţară imediat fără să li se reţină ceva pentru costul hranei224. Rezoluţia imperială a urmat la 28 martie 1772. După aceea, rebotezătorii reţinuţi în închisoarea din Sibiu au fost alungaţi din ţară ca „herrnhutteri”! Klima explică această inconsecvenţă în special prin diferenţele de opinie în consiliul statal. Dar este clar că necunoştinţa revoltătoare de cauză a consilierilor de stat a fost cea care a dus la acest sfârşit absurd.
În timp ce discuţia despre soarta lor se întindea pe ani buni în consiliul de stat din Viena, deţinuţii din Sibiu se confruntau în închisoare cu dificultăţi interne. Matthias Hofer, care era întemniţat din 1757, un bun cunoscător al Bibliei, dar tinzând către interpretări nejustificabile şi exagerate, şi deosebit de încăpăţânat, a început să se certe cu surorile Strauss şi cu Martin Glanzer despre felul rugăciunii. Cum aceştia nu i-au împărtăşit părerea, a scris o scrisoare prezbiterului Hans Kleinsasser în Ciorogârla (aceasta se întâmpla în primăvara anului 1768) şi a încercat să îl convingă pe acesta de perspectiva sa. Şi Martin Glanzer a scris o scrisoare din închisoare către fraţii din Ciorogârla şi şi-a apărat poziţia. Această problemă a cerţii a dezbinat toată comunitatea atât de mult încât mai era puţin şi s-ar fi împărţit în două partide, una trebuind să o oblige pe cealaltă să părăsească gospodăria care tocmai începuse să fie construită. Hans Kleinsasser, Josef Kuhr şi Andreas Wurtzy şi-au dat seama însă la timp de acest pericol şi au căzut de acord ca să păstreze rugăciunea aşa cum
_________
224 Actele consiliului de stat 640/1772 şi H. Klima, pag. 136.
260
prescriau „vechile orânduiri”, adică recunoşteau părerea lui Josef Kuhr drept corectă225.
Câţiva ani mai târziu s-a găsit o soluţie pentru astfel de cazuri de ceartă. Martin Glanzer a putut să achiziţioneze în închisoarea din Sibiu o serie de manuscrise vechi, printre care şi unul care este de nepreţuit şi astăzi pentru fraţii hutteriţi, dar în acelaşti timp reprezintă şi o sursă pentru toate problemele interne: „Marea carte de istorie” sau „Cartea de istorie comună”. Această cronică de peste o mie de pagini a fost începută de căpetenia Kaspar Braitmichel în Mähren şi dusă până în 1542, apoi a fost continuată de căpetenia Hanns Krael până în 1581. Exemplarul achiziţionat de Glanzer provine din mâna sa. A fost continuat apoi de către Haupprecht Zapff, scriitorul comunităţii lui Krael până în 1593 şi de cinci scriitori anonimi până în 1614, 1624, 1629 şi 1665. Conţine, pe lângă o cronică exactă a diverselor comunităţi frăţeşti din Mähren şi Ungaria Superioară, şi informaţii detaliate despre evenimente din comunităţi, astfel încât biserica putea să găsească aici, ca din Biblie, indicaţii pentru modul de a acţiona. Martin Glanzer a adus mai târziu Marea carte de istorie în Wirschinka, de aici biserica a luat-o în Raditschewa şi apoi în colonia din Huttertal (Valea hutteriţilor). Când fraţii hutteriţi s-au mutat, Marea carte de istorie a rămas în posesia familiei lui Joerg Waldner, prezbiterul fierarilor din colonia Bon Homme, Tabor, South Dakota, SUA, unde probabil că se mai găseşte şi astăzi. A. J. F. Ziglschmid de la Northwestern University (Universitatea Northwestern) a putut folosi originalul pentru a scoate o ediţie fidelă literal originalului pe care a publicat-o în 1943 cu sprijinul fundaţiei Carl-Schurz-Memorial. Cu ajutorul Standoff-Colony din Macleod, Alberta, Canada, profesorul universitar vienez, Dr. Rudolf Wolkan a putut scoate în 1923 o ediţie în ortografia modernă, din care Macmillan-Colony din Cayley, Alberta, Kanada, a scos o ediţie nouă în1974.
Glanzer a putut salva această comoară pentru biserică printr-o întâmplare fericită. Când părintele iezuit Delpini a început în noiembrie 1763 în Vinţu de Jos cu convertirile silite, prezbiterii au bănuit că se va încerca să li se confişte cărţile, şi Maertl Roth, prezbiterul de atunci, a ascuns cele mai valoroase manuscrise într-o cutie pitulată. Maertl Roth a devenit catolic, a primit pentru asta şi o pensie anuală, dar a spus locul ascunzătorii cărţilor doar fiului său Heinrich. Acesta s-a căsătorit cu Margarete Schneeweiss, deportată din regiunea Spittal pe Drau, o compatrioată de-a fraţilor Glanzer, şi aceasta îi vizita uneori pe fraţii Glanzer în închisoarea din Sibiu. Cu ocazia unei vizite ea, care era lutherană, a povestit despre cărţile care se găseau în grija soţului ei şi i le-a oferit lui
________
225 Cartea mică de istorie, pag. 331-346.
261
Martin Glanzer pentru o sumă modestă, care din fericire a recunoscut valoarea lor şi le-a luat imediat226.
Când Paul Glanzer a venit în primăvara anului 1771 în Sibiu şi i-a vizitat pe prizonieri, toţi erau plini de speranţă că vor fi eliberaţi în curând. Johannes Waldner consemnează că surorile Strauss, care erau închise aici din 1759, trimiseseră prin prieteni o cerere împărătesei în care scriseseră despre prizonieratul lor de 12 ani din cauza credinţei şi rugau să fie lăsate să plece din ţară. Auziseră că între timp venise poruncă de la Viena să fie lăsate să plece, dar părintele iezuit Delpini a ridicat obiecţii împotriva acestei decizii. El cerea ca Aenne Wipf şi fiica ei, Grete, să fie trimise înapoi la Vinţu iar fiica mică a lui Paul şi Barbara Glanzer, Susanne, să fie încredinţată orfelinatului catolic „Terezianum” pentru a primi o educaţie catolică227.
Paul Glanzer i-a părăsit pe deţinuţi cu speranţa că în curând situaţia lor se va lămuri şi a călătorit prin Braşov, apoi peste munte în Bucureşti ca să se întoarcă de aici la comunitate. Dar când Aenne Wipf a auzit de intenţia lui Pater Delpini, ca ea să fie trimisă la Vinţu, a fugit cu fiica ei Grete în vârstă de 16 ani pe ascuns din închisoarea din Sibiu care nu era păzită deosebit de serios şi a plecat după Paul Glanzer. A reuşit să treacă muntele cu bine împreună cu fiica ei şi l-a prins din urmă pe Paul Glanzer în Bucureşti tocmai înainte ca acesta să plece mai departe. Colonelul rus Iwan, cu care venise Paul Glanzer de la Wirschinka la Bucureşti, le-a dat o căruţă cu boi cu care au mers mai întâi la Iaşi, dar aici, din motive necunoscute, probabil din cauza situaţiei de război, au rămas peste iarnă şi au ajuns de-abia pe 9 iulie 1772 în Wirschinka228.
Războiul ruso-turc încă nu se încheiase. Ţarina Ecaterina a II-a vroia să obţină prin forţă o cale de acces la Marea Mediterană. A trimis o flotă sub porunca amiralului prinţ Orlov din Petersburg pe Marea Baltică şi Marea Nordului către Marea Mediterană şi aceasta a atacat flota turcească în rada de la Ceşme (lângă insula Chios) în iunie 1770 şi a nimicit-o. Dar atacul cutezător prin încercuire asupra Constantinopolului nu a reuşit, pentru că ridicarea popoarelor balcanice împotriva turcilor, răsculare aşteptată de Ecaterina a II-a nu s-a întâmplat şi atât Austria cât şi Prusia au început să se teamă de o putere prea mare a imperiului ţarist şi de aceea au exercitat presiuni asupra Rusiei. Trupele ruseşti au reuşit să înainteze până la munţii Balcani, astfel încât mareşalul Pjotr Nikolajewitsch Rumjanzow a primit numele de onoare „Za-Dunaiski”(Trans-dunareanul). Dar izbucnirea răscoalei cazacilor condusă de Pugaciov pe Volga a forţat-o pe ţarină
___________
226 Cartea mică de istorie, pag. 347 şi Ziglschmid.
227 Cartea mică de istorie, pag .328.
228 Cartea mică de istorie, pag. 329.
262
să încheie pacea de la Cuciuc-Carnagi (21 iulie 1774). Pacea a adus imperiului ţarin anexarea teritoriului cazacilor zaporojeni dintre Nistru şi Bug şi a creat premisele pentru anexarea Hanatului tătarilor crimeeni care a avut loc în 1783 şi care a fost importantă şi pentru destinul ulterior al fraţilor hutteriţi.
În anul 1772 s-a mai întâmplat ceva ce nu a ajuns vreodată la cunoştinţa comunităţii, dar care trebuie amintit aici pentru că ilustrează comportamentul autorităţilor austriece, în special al celor din Kärnten (Carintia) faţă de transmigranţi. În 1771 guvernul s-a decis să facă în sfârşit ordine în haosul calculării banilor transmigranţilor229, şi a trimis un specialist al camerei aulice în Transilvania ca să verifice darea conturilor a inspectoratului pentru transmigranţi sub Petrus Hann von Hannenheim. În decursul aceste acţiuni, împărăteasa a orânduit ca lichidarea averilor transmigranţilor care mai erau încă în Austria, Steiermark şi Kärnten (Carintia) să fie accelerată de autorităţile locale pentru că, după aproape douăzeci de ani, încă mulţi cumpărători se îndatorau cu preţul de cumpărare pentru bunurile deportaţilor achiziţionate de ei. Verificarea decontărilor averilor protestanţilor deportaţi în 1755 în Transilvania, care între timp aderaseră la comunitatea de credinţă a fraţilor hutteriţi, a dat la iveală următoarea situaţie:
Andreas Wurtzy, proprietar al moşiei Mayer din St. Peter, Spittal, avea de solicitat de la cumpărătorul proprietăţii sale, catolicul Stephan Pruner, 1.106 de guldeni şi 23 1/4 de crăiţari, din care, în 1772, deci după douăzeci de ani, acesta era încă dator 524 de guldeni şi 33 de crăiţari lui Wurtzy şi 167 de guldeni şi 24 de crăiţari surorilor Strauss, deci aproape două treimi din preţul de cumpărare. Cu toate acestea, tatăl lui Stephan Pruner a declarat în numele fiului său că în primul rând este gata să plătească doar 541 de guldeni şi 57 şi 1/4 crăiţari pretinzând că îi dăduse lui Andreas Wurtzy când fusese deportat 150 de guldeni bani lichizi şi în al doilea rând nu putea să îşi permită să plătească rate mai mari de cel mult 50 de guldeni pe an. Deşi astfel lichidarea definitivă se termina de-abia în anul 1783, comisia s-a declarat de acord. Familia Wurtzy nu a văzut oricum niciun crăiţar din aceste plăţi, pentru că soţii Wurtzy muriseră în 1769 în Valahia (Ţara Românească) şi copiii se găseau în Wirschinka în Ucraina; de aceea comisia pentru religie a băgat aceste sume în buzunarul propriu.