4 Iulie 2016 Statele Unite ale Americii au împlinit 240 de ani

Buletinul Clubului Român din Chattanooga
Numărul 59 (cincizeci și nouă) August 2016

www.romclub.wordpress.com
4 Iulie 2016

Statele Unite ale Americii au împlinit 240 de ani

America: 4 iulie - Statele Unite şi inamicii lor - de Ioan Stanomir

www.contributors.ro - iulie 4, 2016

Statele Unite au însemnat, din chiar momentul declaraţiei lor de independenţă, un pariu fără precedent în istoria umanităţii. A imagina o republică care să unească un teritoriu vast şi regimul reprezentativ, evitând tentaţia demagogiei şi riscul despotismului militar, iată provocările pe care America de Nord le-a întâmpinat,sub semnul unui amestec, unic, de elan utopic şi prudenţă politică. Acolo unde alte naţiuni au eşuat, rătăcind în purgatoriul experimentelor tiranofile, Statele Unite au reuşit. Iar reuşita lor este una dintre cele mai spectaculoase reuşite ale libertăţii.

Excepţionalismul american este înrădăcinat, istoric, în această capacitate remarcabilă de adaptare, inovaţie şi de continuitate. Imunitatea Statelor Unite la tentaţiile autocratice, absenţa oricărui interval dictatorial şi vocaţia recursului la lege şi instituţii spre a soluţiona conflictele ce par insolubile, sunt dimensiuni pe care anti- americanismul global a avut tendinţa să le ignore, în mod deliberat.

Anti-americanii, de ieri şi de azi, au propus umanităţii imaginea caricaturală ce hrăneşte emoţii şi întăreşte resentimente. Eşecurile istorice ale atâtor societăţi sunt explicate, invariabil, prin recursul la stigmatizarea Statelor Unite. Statele Unite au darul de a fi reperul în jurul căruia se organizează un sentiment de antipatie globală. Proteic şi seducător prin simplitatea sa reducţionistă, anti-americanismul oferă certitudini, prin indicarea, limpede, a inamicului implacabil.

Simbolic, în fiecare moment în care Statele Unite au intervenit istoric, decisiv, anti-americanismul a servit ca parte esenţială a discursului îndreptat împotriva libertăţii .Nazismul a descris, constant şi obsesiv, Statele Unite ca pe un teritoriu al dominaţiei evreieşti,centrul din care iradiază complotul mondial împotriva căruia se ridică acţiunea eroică germană. URSS şi democraţiile populare au oferit portretul unei Americi agresive şi atâţătoare la război,o naţiune în care oamenii muncii sunt împilaţi de oligarhia exploatatoare. În fine, pentru islamişti, Statele Unite sunt marcate de amprenta satanică pe care puritatea salafistă sau şiită intenţionează să o eradicheze, definitiv. Indiferent de context, indiferent de coloratura ideologică, obsesia anti- americană procură inamicilor pluralismului un întreg imaginar politic conspiraţionist. Similitudinea acestuia cu teologia politică a antisemitismului este frapantă.

Acest dialog între Statele Unite şi adversarii lor domină epoca de după 1945. Departe de a fi epuizat, el este temelia pe care se inalţă ordinea discursivă a noilor inamici cu care America se confruntă, astăzi. Rusia şi China sunt unite, simbolic, de această convergenţă în ostilitatea faţă de ceea ce este denunţat ca dominaţie globală. Ambiţia Rusiei de a fi drapelul unei noi noi morale politice nu are nimic ridicol. Sinteza ideologică a putinismului se întemeiază pe demonizarea pluralismului şi pe refuzul democraţiei liberale. Iar Statele Unite sunt expresia ultimă a valorilor pe care Rusia oficială le tăgăduieşte, programatic. Războaiele culturale sunt în plină desfăşurare. Libertatea este contestată, global.

Iar acest atac, concertat, împotriva libertăţilor se suprapune, perfect, peste tentativa puterilor “ revizioniste” de a înlătura o ordine mondială definită ca fiind a hegemoniei americane. Imaginea acestei lumi “eliberate” de imperialismul american este uşor de conturat. Expansionismul Rusiei şi agresivitatea chineză în raport cu vecinii din zona Mării Chinei de Sud sunt doar două dintre semnele acestei mutaţii geostrategice. Destinul Europei Centrale şi de Est în acest univers “post- american” este uşor de intuit. Un nou protectorat rus, tolerat de Uniunea Europeană, iată o perspectivă care nu are nimic surprinzător.

4 iulie este ocazia de a medita la forţa crescândă pe care inamicii libertăţii şi ai Statelor Unite încep să o deţină în lumea de astăzi. Izolaţionismul american ar fi opţiunea suicidară încurajând coalizarea lor. În Europa, în Orientul Mijlociu şi în Asia, echilibrul depinde de menţinerea unui angajament de durată american. Universul în care ne aflăm nu este o grădină arcadică a păcii eterne. Statele Unite sunt obligate să-şi înfrunte duşmanii. Retragerea lor ar fi începutul unui devastator val seismic, capabil de a elimina fragilul edificiu al libertăţii. Statele Unite şi aliaţii lor au nevoie, mai mult ca oricând, de calmul profetic al lucidităţii.


Geopolitică: Ultimul loc de joacă - de Traian Ungureanu
Ziarul Adevărul -4 iulie 2016
„Marea Britanie nu are încredere într-o Germanie îngenuncheată de etica vinovăţiei şi de o foame demografică fără saţ”

Dacă tot e adevărat că greşelile se plătesc, e bine să te prezinţi cu bani potriviţi la casă. Dar asta presupune că ştii să numeri şi că ai curajul s-o faci. Nu e cazul Uniunii Europene. De fapt, nu e cazul unei lumi care îşi stimează erorile, în chiar clipa în care e răpusă de ele.

Adevărul n-a fost niciodată mai necesar şi mai detestat. În consecinţă, dezastrul din Marea Britanie merge înainte, susţinut de o galerie care îşi încurajează frenetic eşecul şi, prin asta, sfîrşitul. Aşadar, să începem cu sfîrşitul, pentru a da început.

După uppercut-ul încasat pe 23 iunie, concluzia şic e că soarta Marii Britanii şi a Europei a încăput pe mîna a 17 milioane de huligani. „PSD-iştii englezi!” - a strigat cineva care crede că aşa răcnesc gentlemanii. Prima eroare e aici şi vine dintr-o miopie care a impus o numărătoare foarte parţială. Ce facem cu alte zeci de milioane de huligani răspîndiţi în Franţa, Germania, Olanda, Italia, Cehia, Austria, Finlanda? Ce sens au toţi aceşti oameni de nevăzut pentru europenii deştepţi care, de astă dată, refuză să mai fie pan-europeni? Să ne venim în fire şi să dăm de ştire: huliganismul e o boală britanică doar în fotbal, unde a fost subcontractat fanilor purtători de bîtă, bere şi drapel. În viaţa societăţilor europene, vorbim de cu totul altceva: de o revoltă împotriva formelor de viaţă prescrise de sus.

Şi cu asta intrăm în subiect. Ar trebui să-l înţelegem bine. Altul nu va mai fi. Există un norod european mult mai numeros şi mai sensibil decît îşi  închipuie elitele summitarde, popimea tehnocrată şi dăscălimea ONG-istă a Europei. Această mulţime, compusă din oameni needucaţi, adică altfel educaţi decît spălaţii pe creier cu produse dogmatice aprobate, e neliniştită. Disperată - ca un condamnat care aude dulgherii bocănind la eşafod şi ştie că nu mai e mult pînă în zori. Toată această masă a fost exclusă de planurile care croiesc forme de viaţă noi, în care e loc doar pentru marii amici ai binelui şi progresului. Or, după un amar de tăcere impusă, referendumul din Marea Britanie a dat drepul la cuvînt acestor oameni încă vii, cu drept de vot şi destin. Cînd rezultatul referndumului a ajuns la Bruxelles, replica a scos la iveală un volum deprimant de panică şi laşitate: sînteţi rasişti, pre-fascişti şi nesfîrşit de proşti! Autorii acestei replici ruşinoase pentru spiritul european nu trebuie iertaţi dar trebuie, la rîndul lor, înţeleşi: au aflat că progresul din mica lor fabulă de uz personal nu e ireversibil şi că istoria nu e obligată să fie de partea lor. Dar astea sînt complicaţiile intime ale bovarismului european.

Mai important e altceva: cum am ajuns aici? Simplu: nesocotind realitatea şi ignorînd natura umană. Şi mai simplu: prin utopie. Care se împarte în două direcţii de măturat adevărul.

Prima e construcţia migăloasă şi neabătută a unui superstat european. Edict cu edict şi trufie cu trufie, aparatul central european a dislocat suveranitatea parlamentară, sistemele juridice, moneda şi frontierele naţionale. Cu timpul, naţiunile au rămas fără aer. Popoarele Europei au început să înţeleagă că tot ce le rămîne e să primească botezul unei religii alandala în care binele de limbă germană şi profit francez joacă alternativ pe Dumnezeu şi Satana. Centralismul luminat european a lăsat mase enorme de oameni să orbecăie în arbitrar şi necunoscut.

A doua direcţie impusă de utopie e migraţia. Adevărul e scris cu litere cît lumea şi trebuie rostit: migraţia necontrolată e o nenorocire. Am spus: necontrolată. Am spus exact ce spun şi simt atîţia europeni înlocuiţi peste noapte de alţi europeni aduşi pe salarii mici, dar nu mai mici decît salariile de acasă. Există un tabu care opreşte orice cuvînt critic, dacă e vorba de „cei 3 milioane”, de diaspora românească aflată la muncă în UE.

Ei bine,nu! Migraţia românească nu e un motiv de mîndrie naţională sau de consolare economică. Migraţia românilor plecaţi la muncă multă cu braţele sau cu capul are un singur înţeles şi o singură explicaţie: România e un stat eşuat care se uşurează de surplus. România şi Polonia, Bulgaria şi Lituania au căzut demult într-un echilibru falimentar care exportă forţă de muncă şi păstrează acasă o ruină ce nu poate schimba nimic. Mutarea nesăbuită care a livrat milioane de est-europeni, în numele libertăţii de mişcare pe piaţa muncii, produce probleme la ambele capete. În vest - un resentiment surd. În est - o mirişte în care nu prinde nicio sămînţă. Plus o lume politică locală împărţită, fără griji, între politicieni care maimuţăresc democraţia şi protestatari care o vînd ca etnobotanică pentru naivi. Reacţia britanică a fost generată de cea mai gravă teamă din cîte sînt pe lume: teama de stingerea propriei culturi. Cum nu era de ajuns, Uniunea Europeană a sucombat în faţa marelui val migrant afro-asiatic. Problema nu e, aşa cum s-ar crede, numărul. Problema e declaraţia de capitualare rostită, în numele Europei, de Cancelarul german Merkel. În august 2015, Cancelarul german a anunţat deschiderea porţilor. Amestecul popoarelor şi culturilor a primit dreptul la haos. Cu acelaşi prilej, Cancelarul Merkel a declarat nulă identitatea europeană, ca fel de a fi, de la Manchester la Atena. Din acel moment, referendumul din Marea Britanie a fost pierdut. Aşa cum va fi pierdut orice referendum european, cu excepţia celor organizate în interiorul Cancelariei germane şi între amicii dlui Juncker. Revolta naţiunilor era inevitabilă. Gradul de şcolarizare a alegătorilor şi intrigile sîngeroase din interiorul Partidului Conservator britanic sînt doar mărunţişul aluvionar care însoţeşte curentele mari. Cine va avea curajul să privească, o clipă, tragedia în ochi va înţelege că spasmul care a cuprins Europa e biciuit de aminitrea britanică a democraţiei şi de căderea europeană a demografiei. Extincţia societăţilor şi culturii europene nu mai e o ipoteză sinistră. E o direcţie matematic dictată de căderea natalităţii în Germania, Franţa, Benelux, Scandinavia, dar şi în Sud-Estul european care a dat şi a secat rezerva de populaţie la dispoziţia Vestului. Temerea Marii Britanii, care stă de pe o rată demografică încă viabilă, e că, în mai puţin de 10 ani, valul migrator afro-asiatic va fi înzestrat de Germania şi Franţa cu un paşaport european. Canalul Mînecii va fi penetrat. O Mare Britanie membră UE nu va putea mişca nici măcar degetul care apasă trăgaciul armei de la tîmplă. În secret şi la nivel de masă, Marea Britanie nu are încredere într-o Germanie îngenuncheată de etica vinovăţiei şi de o foame demografică fără saţ. Mulţi oameni cumsecade s-au refugiat în ideea după care reacţia britanică e o eroare dictată de ignoranţă. Dacă ar fi pus mîna să citească în metrou „Tratatul de la Lisabona”, britanicii de rînd ar fi votat pro-UE. Păcat că recomandarea a venit abia după referendumul pierdut de doctorii în legislaţie europeană. Oricum, acuzaţia de ignoranţă e o calomnie măruntă. Reacţia britanică e mult mai profundă şi mult peste problemele de acquis communautaire - cu o vorbă franţuzească trecută prin pesmet scolastic.

Reacţia britanică a fost generată de cea mai gravă teamă din cîte sînt pe lume: teama de stingerea propriei culturi. Europenii de toate felurile au motive să trăiască acelaşi fior. Europa îşi pregăteşte demisia, cu mandat demografic german şi francez. Oficial, minoritatea musulmană a atins 5,8% în Germania şi 7,5% în Franţa. Neoficial şi previzibil, procentele aleargă spre 10%. Europa cade, dar acest detaliu e anatema la Bruxelles, loc dominat de o atmosferă cehoviană, cu scene de aristocraţie retrasă la domeniu unde se felicita în pauzele seratelor de muzică de cameră. Socoteala de bază scapă unei elite orbite de utopie. Ea spune că, în condiţii de migraţie liberă, UE nu poate fi stabilă decît dacă are sisteme de asistenţă socială la fel de bogate sau de sărace, în fiecare stat membru. Şi mai departe: în condiţii de migraţie liberă, dar cu sisteme de asistenţă socială inegale, de la opulent la mizer, Uniunea Europeană nu rezistă. Mai devreme sau şi mai devreme, statele suprasolicitate de cheltuieli se vor stinge, retrage sau vor dezerta. Şi, în faţa acestei situaţii pre-mortuare, care e ideea de geniu a UE? Încă un summit? Şi mai multă Europă? Pînă n-o mai rămînea deloc? - vorba cîntecului de aniversare şi beţie. Reacţia sleită de după referendumul britanic spune că Germania e un hegemon nepregătit. Dacă vrea să facă, totuşi, ceva pentru Europa, Uniunea Europeană trebuie să respecte cultura şi viaţa zecilor de milioane care se simt desfiinţaţi de meniul utopic al elitelor. Mai devreme sau şi mai devreme, statele suprasolicitate de cheltuieli se vor stinge, retrage sau vor dezerta. Politica, inclusiv politica europeană, nu poate miza pe militanţi cool şi grupuri de fani tineri, spre a exclude temeiurile de viaţă ale omului comun. Argumentul celor ce vor UE fără discuţii şi corecţii stă, în prea mare măsură, pe ceva care se cheamă coffee culture, turism recreaţional şi graffiti de aeroport. Dacă e doar atît,

Europa e mică, amuzantă şi perdantă. E o maşină nichelată care secretă indiferenţa perfectă faţă de prorpia cultură. Ce e aia? E să ştii că mama şi tata nu sînt singurii tăi părinţi. Generaţia euro-hip nu vede şi nu înţelege tragedia din jur. Treaba ei! Dar, în acest caz, ar trebui să-şi găsească alt loc de joacă. Ultimul.

 

Rubrica Gastronomică: Gusturile lui Dumnezeu şi ale oamenilor - de Andrei Pleșu Revista Dilema Veche iunie 2016 Un clip muzical de mare succes ne-a învățat, de curînd, că lui Dumnezeu îi plac lemnul și spațiile mici. Am înțeles, pînă la un punct, unde bătea mesajul cu pricina: era un avertisment împotriva invaziei betonului și împotriva elefantiazei arhitecturale. Ar fi fost poate mai cuminte să spunem ce ne place nouă, oamenilor, dat fiind că nu prea avem acces la misterul preferințelor dumnezeiești. Dar dacă tot am îndrăznit să anticipăm opțiunile Creatorului, mă gîndesc să speculez și eu puțin – poate cu ceva mai mult temei scripturar – asupra posibilelor înclinații gustative ale Instanței Supreme. A pune problema gustului e mai mult decît legitim în contextul unei interogații vizînd viața spirituală. Cum știm, termenul latinesc pentru „gust“, savoare, mireasmă (sapor) a dat, între altele, numele înțelepciunii: sapientia. „A avea gust“ nu înseamnă doar a avea discernămînt estetic, ci și a nu fi spiritualmente fad, searbăd, anost, insipid. Adică a fi „bun la gust“ din punctul de vedere al unei exigențe transcendente. A fi o hrană plăcută și fortifiantă pentru căutătorii de înțelepciune. Să ne amintim de capitolul 3 din Apocalipsă, unde se spune că pe cei „căldicei“, indeciși între rece și fierbinte, Dumnezeu îi varsă din gura Sa… Cu gîndul la acest pasaj, mă întreb, uneori, dacă Judecata de Apoi nu va fi un soi de „degustare“ expertă: Judecătorul ne va plimba puțin prin augusta Sa gură, pentru a constata dacă avem savoarea cuvenită. Pe cei „aleși“ îi va păstra alături de Sine, iar pe cei cu gust prost „îi va vărsa din gura Sa“… Dar ne putem face vreo idee despre „gustul“ care îi place cel mai mult lui Dumnezeu? Evangheliile par să știe: sarea. Apropiații lui Iisus sînt declarați „sarea pămîntului“. „Bună este sarea“ – se spune în alt loc. Și „să aveți sare întru voi!“. Sau: „Cuvîntul vostru să fie întotdeauna plăcut, dres cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia“ (Coloseni, 4,6). Mă întreb cîți dintre prelații noștri știu să evite leșia „pietății de serviciu“ și să vorbească semenilor lor „cu sare și piper“. Așadar, cu înțelepciune „gustoasă“, atrăgătoare, savuroasă. Nesărate, „bucatele“ de orice fel sînt indigeste: obiect al unei sațietăți plicticoase, lipsite de „condimentul“ bucuriei. A întîmpina un oaspete – conform tradiției – cu „pîine și sare“ e a-i oferi, în același timp, substanță, savoare și ospitalitate netrecătoare (sarea e, prin definiție, inalterabilă: nu se strică și contribuie la conservarea prelungită a alterabilelor). Medicii nu vor fi foarte încîntați de prestigiul sării din textele sacre. Dintre celelalte gusturi, nici dulcele nu arată prea rău în experiența lexicală curentă. Dicționarele inventariază multiple variante ale dulcelui benefic, răsplătitor, confortabil: lumină dulce (blîndă), somn dulce (neagitat, odihnitor), vorbe dulci, climă dulce, buze dulci, soare dulce, pantă dulce (ușor de urcat) etc. Postul alternează și el cu „mîncăruri de dulce“, îngăduite de pravilă. Prin contrast, acreala e evident antipatică: iradiere a firii ursuze, a comportamentului „oțețit“, a proastei-dispoziții cronice. La fel și amarul și amăreala, amintind inevitabil de recalcitranta fiere, de vomitiva chinină, de „zile amare“, de insul „amărît“, de cel care „își înghite“ sau „își varsă amarul“. E curios că gusturile rele se îmblînzesc prin diminutivare: „acrișorul“ poate fi agreabil cînd vine de la citrice, borș, murături. „Amarul“ se domesticește și el în „amărui“, cînd e livrat sub formă de pelin, cireșe amare, migdale sau diverse tipuri de digestiv. Dimpotrivă, prin diminutivare, dulcele pierde: „dulceagul“ e mai curînd rebarbativ: un dulce indecis, minor, ușor grețos. Conotațiile „mieros“, „drăgălaș“ sau cele care acompaniază iconografic gama rozurilor (îngerași, bebeluși, zîne, păpuși Barbie, animăluțe) intră și ele în cortegiul dulcelui căzut la nivel de „dulcegărie“. Dar chiar și dulcele propriu-zis poate livra versiuni insuportabile, din punctul meu de vedere. Puține lucruri mă irită mai prompt și mai acut decît amabilitățile zemoase, de tipul: „Sînteți un dulce“. Nu bag mîna în foc că lui Dumnezeu nu-i plac decît materiile lemnoase și spațiile înghesuite. Dar aș cuteza să cred că nu-i plac nici acreala, nici dulcegăriile, nici proasta dispoziție sau nervozitatea bilioșilor. Asta nu înseamnă că nu am putea avea surprize… Poetul lunii: Adrian Alui Gheorghe Noul monstru din Loch Ness Am locuit în cele mai bizare locuri. Ceva patrii am cunoscut dar s-au scufundat una după alta în mocirla inimii graniţele s-au amestecat în mine Am visat că locuiesc într-un oraş de sub oraş dimineaţa m-am trezit în gălăgie oamenii de pe marginea visului aruncau cu pietre credeau că sînt noul monstru din loch ness Peste tot m-am simţit ca un cuvînt căruia i s-au rupt aripile literelor Căci după ce am locuit o vreme într-o femeie confort unu sporit toate celelalte domicilii mi s-au părut halte în care aşteptam să tragă la peron cu scrîşnete de frîne destinul. De la faţa locului Maria a suspinat lîngă floarea de trandafir. Filip a venit şi a spart norul cu ploaie. Copilul miop al vecinilor, Sebastian parcă, a dat drumul păsărilor din văzduhul cel mai apropiat şi păsările s-au împrăştiat în toate cerurile. O bătrînă aduna capete de cuvinte din parc cu care îşi încropea povestea propriei vieţi: emana aşa o tristeţe de cîine hăituit de stelele altor ceruri. – Dar bătrîna aceasta nu a murit acum trei ani în timp ce îşi făcea rondul de seară pe digul de la abator? A lunecat în canalul plin cu sînge şi intestine de vită, s-a scris şi în ziar, primăria a pus banii de înmormîntare ...! – Ba da, ba da, numai că de atunci s-au întîmplat lucruri şi mai greu de explicat care au făcut să pară neimportante aceste ieşiri din contingent. Telefonul În memoria telefonului descopăr că păstrez încă numărul de apel al lui Grigore Caraza fost deţinut politic cu 21 de ani la Aiud. Mort între timp. 0741949404. 0741949404. 0741949404. Ce e cu simetria asta între cifre? îl întrebam. Aţi primit numărul direct de la Securitate? Rîdea. Privesc numărul. Să îl şterg? Dar dacă sun? Ezit. Mi-e teamă: e imposibil să nu răspundă ...! Rostul Aş vrea să scriu un poem care să justifice rostul meu în lume să motiveze într-un fel faptul că azi dimineaţă spălîndu-mi faţa am văzut că pielea obrazului acoperă o groapă nesfîrşită am băgat pumnul pînă la cot, apoi am introdus ambele mîini ca şi cum aş fi avut ceva de făcut pe acolo, de aranjat micul mobilier de interior uman, ceva incertitudini, ceva gratuităţi, iar poemul pe care aş vrea să îl scriu ar trebui să scoată furnicile din muşuroaie, o revoltă spontană: că de cînd cuvintele pot să ia în posesie obiectele pietrele gîndurile (da, sunt de acord: de cînd?) Aş fi vrut să scriu un poem care să justifice rostul meu în lume dar n-am mai găsit rostul dar n-am mai găsit lumea Alte articole de Adrian Alui Gheorghe Tipăreste Cuprins Nr. 29 Vine Iisus! Şi se făcea că lumea românească Aflase de venirea lui Iisus, Guvernul se-ntrunise acolo, sus, Şi-au început miniştrii să vorbească: Să-i cerem, spuse unul, saci de bani, Să-i cerem ranguri şi maşini şi case, Să-i cerem vile şi femei frumoase, Să-i cerem sănătate şi mulţi ani…! Pe sacul lui e bine să te-ncaieri, Şi funcţii să ne dea, să stăpînim, Şi Raiul să ni-l dea, să-l împărţim, Să nu-l mai lase la calici şi fraieri…! Iisus privindu-i clătină din cap Ca prins de-o tulburare, cu ecou: Decît pe mîna ăstora să-ncap, Mai bine răstigniţi-mă din nou! Adrian Alui Gheorghe s-a născut la 6 iulie 1958, în localitatea Grumăzeşti, județul Neamţ. Absolvent al facultăţii de filologie din cadrul Universităţii "Al.I.Cuza" din Iaşi, specializarea Română / Limba latină cu licenţa în anul 1986, cu teza "Paradigma erosului în poezia lui Ovidius"; Doctor în Filologie din anul 2004 cu teza "Tinereţe fără bătrîneţe şi sentimentul tragic al timpului" (Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi); operator chimist la CFS Săvineşti, miner la Livezeni, Lonea şi Petrila; 1983-1989: profesor de limba şi literatura română la şcolile generale din Ţibucani şi Pipirig, – 1990: redactor la ziarul “Ceahlăul din Piatra Neamţ; director al revistei de cultură şi arte Antiteze

Jumătăți de lună

(Şi) noaptea a trecut peste tine

sînii tãi rãscolindu-i

cum copiii se joacã

muşuroaiele furnicilor le trezesc
şi eu vin sã-i refac

cu degetul sã desenez galeriile

obscure ce duc spre inimã
cîte nopţi cîte nopţi

cîntînd cu saxofoniştii morţi

prin ierburi

lipind jumãtãţi de lunã

pe pieptu-ţi

rîzînd: ce copilãros univers

ni s-a dat

spre cheltuialã

spre risipire
(şi iar) noaptea a trecut peste tine

sînii tãi rãscolindu-i

cum copiii în joacã

muşuroaiele furnicilor le trezesc...

Pictorul lunii: Emilian Lăzărescu