A ştiinţifică si enciclopedică

1 Phaid., 90 c, la care de fapt se face aluzie).

53 Asupra naturii „obligaţiilor (sau serviciilor) publice", cf. sufra, IV, 1122 b 19-23 şi n. 20.

54 Cf. supra, IV, 1124 b 9— 17, unde rproblema dezvoltată în acest capitol a fost atinsa doar in treacăt (în portretul omului grandorii sufleteşti). Cf. si E.E., VII, 8, 1241 a 34- b 9. în Rhet., I, 13, 1374 b 17- 18, se atrage atenţia că a fi echitabil înseamnă a-ţi aminti mai mult de binefacerile primite decît de cele aduse; cf. şi Plat., Legi, V, 729 b — c.

55 Fr. Ud Kaibel (Cern. gr. Jr., Berlin, 1909).

66 Cf. supra, IV, 1320 b 13- H; Rhet., I, 11, 1371 b 21-25.

57 Raţionamentul din r. 5—9 (ce constituie primul dintre argumentele pe care Aristotel îşi fondează propria soluţie) poate fi transpus în fortna unui silogism: ceea ce este în act (existenţa noastră, de ex.) este obiect de iubire (

68 Cf. Met., A, 7, 1072 b 16— 18. Plăcerea dată de activitate si de amintirea ei fiind asociată cu dragostea numai în persoana agentului, rezultă şi din acest argument că binefăcătorul este cel ce iubeşte mai mult.

69 Prezentul argument reflectă teoria menţionată supra, VIII, 1159 a 27—1159 b l, referitoare la superioritatea actului de a iubi ((pi/.tîv) faţă de starea pasivă de a fi iubit (cpiAeîcfai). Pentru superioritatea, în general, a factorului activ asupra celui pasiv, cf. De an., III, 5, 430 a 18.

60 Cf. supra, VIII, 1161 b 27 sq. si n. 85.

61 Pentru soluţionarea apoi iei prezentate în acest capitel, Aristotel va face o subtilă cazuistică a cencej.teler e.'e (piXctma (lit.: „dragoste de sine")

371

ARISTOTEL

şi (jnXcroTOC, (Ut.: „cel ce se iubeşte pe sine"), punînd în evidenţă echivocul acestor concepte, în care se poate distinge un sens negativ (corespondent al noţiunilor moderne de „egoism" şi „egoist", dragostea de sine excesivă, în care Platon, Legi, V, 731d— 732 b surprinsese sursa tuturor viciilor) şi altul pozitiv, singurul veritabil, ce raportează totul la partea cea mai elevată a sufletului, intelectul; despre acest „egoism" al omului virtuos, ce ajunge să fie asociat pînâ şi cu ideea sacrificiului de sine (ci. infra, 1169 a 19 — 20), se poate spune că se confundă cu altruismul. (Pentru detalii, cf. L. Robin, Aristote, ed. cit., 245— 246; Mazzarelli, 393).

63 în sensul că nu face nimic în mod gratuit, ci numai din obligaţie. Despre diversele interpretări ale acestei fraze, cf. Gauthier, ad l.

63 Supra, cap. 4 (1166 a l— b 30) şi n. 26, unde sînt anticipate într-o măsură problemele puse în prezentul capitol.

64 Ci. Euripide, Or., 1045.

65 Cf. supra, VIII, 1159 b 31-32 şi n. 61.

66 Cf. supra, VIII, 1157 b 36 şi n. 43.

67 Cf. Theocr., XVI, 18; Athen., IX, 383 b etc.

68 în orig.: TO Kupiwiatov, adică partea intelectivă (vouc;). Cf. supra, 1166 a 15 sq. şi n. 31.

69 Omul se identifică cu intelectul său, pentru că intelectul este cel prin care do;nină pasiunile. (Despre stăpînirea şi nestăpîmrea de sine, cf. supra, VII, 1-11).

70 Cf. supra, III, 1111 b 6-10; 1112 a 13-14; actele îndeplinite în rnod raţional (uetâ ^6yoo) sînt acte predeliberate (ta 7tpope|33vAeui4,eva), iar ale­gerea deliberată este, ca principiu, omul însuşi (cf. supra, VI, 1139 b 5 şi n. 18)

71 Ceea ce diferenţiază egoismul omului virtuos de egoismul vulgar, si-' tuîudu-le la p Ju opuşi, este caracterul dezinteresat al celui dinţii faţă de carac­terul interesat al celuilalt (cf. supra, 1165 b 15— 19). Egoismul omului virtuos g3fu îx,i: ni.rirei exclusivă a fruonsuUn moral (deci a binelui), pentru atin-rezidâ căruia este capabil să renunţe fără ezitare la orice interes personal (cf. in/m, 1169 a 26 — 32). Caracterizarea de la sfîrşitul capitolului aminteşte de portretul omului generos (supya, IV, 1119 b 22—1122 a 18, în spec. 1120 a 22 sq.; 1121 a 5 sq.J, precum şi de anumite trăsături ale omului grandorii sufleteşti (supra, IV, 1123 a 35— 1125 a 17) ; în,orice virtute, de fapt, se poate recunoaşte acest egoism nobil, componentă a oricărei personalităţi morale (cf., în acest sens, J. R. Moncho-Pascual, op. cit., 210 — 211; 225).

72 în realitate, omul vicios nici nu se iubeşte pe sine (pentru asta ar trebui să-şi iubească intelectul, singurul care se identifică cu omul); iubind doar partea iraţionali a sufletului (cf. supra, 116S b 21), iubeşte un altul (cî. suprat n. 35).

73 Asupra alegerii deliberate ca act al intelectului, cf. supya, III, 1113 a 6-7 şi n. 52.

74 Cf. E.E., VII, 12, 1244 b 1-1245 a 26. Pentru analiza prezentului capitol, în aniaublul său, cf. Joacrum, 257 — 26 1.

75 Asupra conceptului de ajîâp;csia, ca atribut al fsricirii, cf. supra, I • n. 74.

76 Euripide, Or., 667; cf. şi Heraol., 1338-1339.

77 Cf. Hsrodot, V, 24, 3; Xen., Mem., II, 4, 1-2; Euripide, Heracl-, 1425—1425 etc. Opiaia eîte in/oiată ca simplu argument dialectic (dealtfel, întreaga, secţiune 115} b 3—1170 a 13 va consta în discuţia dialectică a pr°" todemei enunţate la încsputul capitolului).

372

ETICA NICOMAHICĂ

'8 Cf. supra, l, 1097 a 9-11 şi n. 73.

7» Cf. supra, l, 1098 a 16; 1098 b 31- 1099 a 7 şi n. 101. Precizarea ser­veşte dezvoltării ce urmează, prin care Aristotel va arăta de ce omul are nevoie de prieteni (cf. infra, n. 81). Fiind o activitate a mişcării, fericirea umană (chiar şi în expresia ei cea mai înaltă, contemplarea) rămîne incompletă, forma perfectă a fericirii realizîndu-se mimai la nivel divin, ca activitate a imobili­tăţii sau act pur (cf. supra, VII, 1154 b 26—31 şi n. 149— 150). Despre activi­tate (evepyem) ca mişcare tranzitivă de la potentă (&bve|iic;, echivalînd aici cu K^fîiJâ TI) la act (âvTe>X5CSia), cf. Met., K, 9, 1066 a 21 sq. şi comentariul lui Tricot, II, 615—616.

80 Supra, l, 1099 a 7-28.

81 Punînd problema statutului uman al prieteniei, pasajul pune implicit problema conexiunii dintre prietenie şi conştiinţa de sine, iar aceasta din urmă nu poate fi înţeleasă decît prin prisma raportului dintre teologia şi antro­pologia aristotelică, în timp ce divinitatea, gîndire ce se gîndeşte pe sine, este pură conştiinţă ce-şi ajunge sieşi, neavînd nevoie de prieteni (cf. E.E., VII,

12, 1244 b 7— 10; 1245 b 14— 19), la om, care posedă această conştiinţă într-o măs/ură imperfectă, prietenia apare ca o exigenţă internă a vieţii spiritului său limitat: puterea de dedtiblare a conştiinţei sale fiind prea slabă ca emul să se poată contempla pe sine (apanaj exclusiv al divinităţii, cf. Mc.t.,A, 7; 9), omul are nevoie, pentru a se cunoaşte pe sine, de mediaţia altcuiva, a unui prieten (adică a unui al doilea eu), în care să se poată privi ca într-o oglindă (cf. M.M., II, 1213 a 15 — 24). Ceea ce oferă prietenia este deci „un dedouble-ment de notre moi qui nous permet de prendre pleinement conscience de nous-mâmes, parce qu'il y a des lors un moi contemplant — nous — et un moi con­temple — cet autre nous-rnemes qu'est notre ami" (R.-A. Gauthier, La mo­rale. .., 126—127), comuniunea prieteniei constituind astfel „condiţia con­ştiinţei de sine" (ibid.) şi în acelaşi timp, dacă putem spune aşa, o identitate cu sine prin complementaritate, în acest sens, prietenia nu este decît ,,un substitut imperfect al autarhiei divine, la fel cum gîndirea discursivă este un substitut al contemplării de sine şi cum virtutea este substitutul unei înţelepciuni supra­umane" (P. Aubenque, La prudtnce..., 183). Existenţa prieteniei, prin care omul tinde spre unitatea şi autosuficienţa originară a esenţei divine, arată cum, în concepţia aristotelică, „tine theologie de la transcer.dance se degrade, mais aussi s'acheve, en une anthrcpologie de la mediaticn" (itid.). Pentru comen­tarea acestui pasaj, cf. şi Joachim, 258; Tricot, 462, n. 3.

82 Cf. supra, VIII, 1155 a 15- 16; injra, X, 1175 a 3-5; 1177 a 34.

83 Theognis, 35. Cf. injra, 1372 a 14.

84 După argumentarea dialectică de mai sus, Aristote] trece acum la argu­mentul (pucnKoţ (cf. supra, II, n. 56), prin care va aprofunda sistematic psiho­logia prieteniei şi implicit a fericirii. Dacă prin argumentele expuse anterior s-a demonstrat necesitatea (s.n.) prieteniei, acum se va si abili legătura cauzală (s.n.) dintre fericire şi prietcrie, medul în care necesitatea prieteniei decurge 'lin natura însăşi a fericirii (cf. Joachim, 258 — 259). Pentru analiza detaliată a suitei de silogisme (explicite sau implicite, complete sau fragmentare) ce consti­tuie demonstraţia din secţiunea 1070 a 14— 1070 b 19, cf. Tricot, 464, n. 2 \care-i urmează, cu unele modificări, pe Eurnet şi Ros j). Asupra teimenului de cTCODoato<; (tradus aici prin „omul virtuos"), cf. supta, II, n. 70.

85 Supra, I, 1099 afli-13; III, 1113 a 25-33.

, ^ Cî. De part. anim., III, 4, 666 a 34; De an., II, 2, 413 b 1-2; II, 414 b H- 19 etc.

373

87 Cf. Met., 0, 8, 1049 b 4-1051 a 3 (şi corn. lui Tricot, II, 507-517), unde Aristotel expune diferitele moduri în care actul este anterior potentei. Aşa cum remarcă Toma d'Aquino (1902, 498), concluzia este că viaţa constă în act şi nu în simpla potentă.

88 Cf. supra, l, 1096 b 6;'II, 1106 b 29 — 30 şi n. 43. Teza este pythagoreică, dar aminteşte şi de Platon, Phil., 64 d —65 d; 66 a — b, după care măsura şi proporţia constituie esenţa binelui (cf., în acest sens, Tricot, 466, a. 5). Cf. E.E., VII, 12 1245 a 26-1254 b 9.

89 Pentru caracterul nedeterminat al răului (în speţă, viciul si neplăcerea sau durerea), cf. II, n. 48.

90 Intra, X, 1 — 5, unde problema nu este însă tratată explicit, ci doar prin tangenţă.

91 Cf. supra, III, 1117 b 11-13; IX, 1165 a 19; infra, 1170 b 3-5.

92 Verbul ai7&dvsc79ai, al cărui sens obişnuit este cel de „a simţi" sau „a percepe" prin simţuri, are în acest pasaj semnificaţia de „a avea conştiinţa de" (conştiinţa de sins ce însoţeşte senzaţia şi guviirea). Asupra acestei con­ştiinţe psihologice, care este una dintre funcţiile simţului comun, cf. De an., III, 2, 425 b 12-25; 4, 429 b 26-29; 430 a 2-9; De somno, 455 a 15 3q. Cf. şi Tricot, 467, n. 1.

93 Cf. infya, 1171 b 32 sq.; E.E., VII, 12, 1245 b 9-19.

94 Cf. E.E., VII, 12, 1245 b 23-25. Problema a fost deja pusă şi supra, VIII, 1153 a 11-16.

95 Hesiod, Munci si zile, 715.

96 Cf. Pol., VII, 4, 1326a 35 sq. Pentru ca o cetate să-şi păstreze autonomia, trebuie să respecte o anumită limită în privinţa numărului de cetăţeni; odată depăşită adastă limita, ea nu mai constituie o cetate (-/toXu;), ci un eâvo? (populaţie, pjpor), cf. ibid., III, 3, 1276 a 28.

97 Supra, VIII, 1157 b 19 sq.; 1158 a 3; 10.

98 Textual: „un fel de exces" (uiîSp^^l Tl?)> adică un punct extrem, dincolo de care nu se poate trece. Cf. supra, VIII, 1153 a 12 şi n. 44.

99 Aristotel se referă desigur la celebrele cupluri da prieteni ca Ahile -Patrocle (Homar), Oreste-Pylaie (Euripide) etc. Despre prieteniile „camara­dereşti", cf. supra, VIII, 1157 b 24 şi n. 41.

100 Adică de coeziunea sociala, la baza căreia se află interesele comune ale membrilor aceleiaşi cetăţi (cf. supra, VIII, n. 60; IX, n. 48).

101 în orig.: dpscrKoţ; cf. supra, IV, 1126 b 11— 14 şi n. 77.

102 Cf. supra, VIII, 1156 b 25; 1158 a 14.

103 Este vorba, bineînţeles, de prietenii virtuoşi. Cf. supra, 1169 b 13— 16 • Cf. şi E.E., VII, 12, 1245'b 26-1246 a 25.

>1(" Cf. Euripide, Ion, 733-732; Menanlru, fr. 6ÎQ-6i2 Koerte etc.

105 Adoptăm conjectura lui Apelt (tq druxioc), renunţind la tradiţia manuscrisă conservată da Bywater (rrj dVjitia, al'cărei sens de „insensibili­tate" se integrează, după opinia noastră, mai puţin în semnificaţia generală a contextului). Pont.ru discuţia diverselor interpretări, cf. Gauthier ad l.

106 Cf., cu aceeaşi nuanţă peiorativă, Sofocle, Aias, 317 — 322; 1071-1075; Euripide, Hei.', 947-952 etc.

107 Citat de origina necunoscută, probabil dintr-un poet tragic (fr. 76, Nauck,); cf. Bonitz, Ind. ar., 32 b 36.

108 Cf. supra, VIII, 1157 a 6-12; IX, 1164 a 3 si n. 4; 1167 a 4-7.

109 Cf. supra, 1170 b 11— 14, unie termenul de Koivcavia are acelaşi spiritualizat, de „comunitate de gîniuri, sentimente şi idei", adică de

374

l

ETICA NICOMAHICĂ

niune spirituală, specifică prieteniei a cărei sursă este virtutea (spre deosebire de sensul aplicat prieteniei de tip utilitar sub diversele ei forme, cel de „comu­nitate de interese", cf. supra, VIII, 11— H şi n. 60). Bazată pe acte de virtute asemănătoare sau identice (cf. supra, cap. 4; 9), prietenia virtuoasă ajunge la „une sorte de fusion des consciences: la koinânia n'est pas son point de depart, elle est l'acte meme oii elle s'exprime et ou elle s'epancuit" (Gauthier ad L). Condiţia acestui act în care se manifestă prietenia, menţionată de repetate ori (cf. supra, VIII, 1156 a 27; b 5; în special 1157 b 6-24 şi 1158 a 1-10; 1158 a 23; IX, 1169 b 17- 18; 1170 a 12; 1171 a 2-3; 10 etc.'), este viaţa de intimitate, adică viaţa petrecută în comun (16 GX^fjv), amintită şi aici (injra, 1172 a l), în absenţa căreia prietenia rămîne simplu habitus, care, cu timpul, poate să şi dispară (cf. supra, VIII, 1156 a 10—H).

110 Cf. sufra, 1166 a l sq., idee dezvoltată dealtfel în întreg cap. 4. (Aris-totel reia acum, succint, reperele esenţiale pe care şi-a construit exposeul despre prietenie din c. VIII — IX).

111 Cf. supra, 1170 b 8-14.

112 Cf. supra, VIII, 1159 b 7—10; precizarea marchează contrastul faţă de stabilitatea virtuţii (cf., în acest sens, supra, I, n. 122).

113 Theognis, 35.

CARTEA a X-a

1 Avînd ca obiect studiul plăcerii, primele cinci capitole ale c. X reiau sub un alt unghi o temă deja tratată în c. VII, 12— 15, determinînd de data

aceasta natura, valoarea şi implicaţiile plăcerii în viaţa morală. Asupra rolului şi raporturilor dintre cele două exposeuri paralele, cf. s^^pra, VII, n. 98.

2 Cf. supra, II, 1105 a 1-3.

3 Cf. supra, II, 1104 b 11—13 şi n. 16. Aplicat metaforic moralei, verbul olcnci^ew (a dirija, a guverna), echivalent cu K^pf.pveîv (a conduce cu aju­torul cîrmei), aparţine limbajului marinăresc (cf. Festugiere, de pildă, care păstrează în traducere sensul metaforic: „ccmme un gcuvernail pour Ies mener â bon port").

4 (Cf. supra, II, 1104 b 18— 1105 a 13. (Această scurtă introducere nu face, dealtfel, decît să reia unele dintre temele analizate în c. II).

6 Aristippos şi mai ales Eudoxos (căruia-i va fi dedicat capitolul următor; cf. şi supra, I, 1101 b 27 sq.).

6 Antisthenes, Speusippos (cf. supra, I, 1096 b 7 şi n. 62; VII, 1152 b 8—12 şi n. 102) şi, într-o oarecare măsură, Platon (cf. sufra, VII, n. 103).

7 Cf. supra, II, 1109 b 4 sq. şi n. 74.

8 Pentru opoziţia dintre teorii şi fapte, asupra căreia Aristctel revine cu insistenţă în cursul tratatului, cf. supra, I, n. 95; II, n. 56; IX, 1168 a 35— b l etc.; cf. şi Joachim, 263. în cazul de faţă este vizată (cf. Ramsauer, Rodier, Gauthier) doctrina „mitului educativ" al lui Platon (cf. Rcp., II, 383 c — d; III, 389 b; Polit., 304 c — d; Legi, II, C63 d -664 b etc.) şi nu atît doctrina în sine, cît modul în care Platon face uz de ea.

9 în sensul că toate plăcerile pot fi considerate demne de a fi urmărite, ceea ce ar contrazice nu numai teoria celui ce profesează blamarea plăcerii, ci şi realitatea, adică existenţa unor plăceri nobile şi a altora reprobabile (dis-

375

ARISTOTEL

tincţie pe care Aristotel o pune în evidenţă atît supra, VII, 12— 15, cît şi ÎQ capitolele următoare).

10 în orig.: Toug crovievrag. Cf. supra, VI, 11 şi n. 80.

11 în orig.: cpepsa^ai, termen tehnic aparţinînd limbajului astronomiei (unde desemnează mişcarea de translaţie a astrelor, a cărei teorie fusese ela­borată de Eudoxos, cf. Met., A, 8). Gauthier, care în traducere uzează de o perifce rază reproduce chiar acest sens tehnic („que tous Ies etres soient portes par un mouvement de translation"), adaugă în comentariul său că redarea în limbaj modern a imaginii sugerate de verbul în cauză ar trebui să fie: „tous Ies etres gravitent (s.a.) autour d'un meme centre".

12 Plăcerea. Este enunţat aici (r. 9— 18) primul argument („toate fiinţele tind spre plăcere") al teoriei prin care Eudoxos recurge la o transpoziţie a doctrinei platonice a Ideilor, înlocuind Ideea de Bine cu Ideea de Plăcere, din care face însă o idee imanentă plăcerilor concrete. (Asupra acestui punct, ca si asupra personalităţii lui Eudoxos ca promotor al teoriei despre „plăce-rea-idee", în comparaţie cu Democrit, apărător al „plăcerii-repaus" şi Aris-tippos, adept al „plăcerii-mişcare", cf. Gauthier, 774; asupra felului în care epicureii au preluat mai tîrziu raţionamentul lui Eudoxos, cf., de ex., Cicero, De fin. I, 9).

13 Al doilea argument al lui Eudoxos (r. 18 — 20): „toate fiinţele fug de suferinţă". Privitor la argumentul a contraria cf. Top., III, 2, 117 b 3 — 9 Cf. supra, VII, 1153 b 1-5.

14 Al treilea argument (r. 20 —23): „plăcerea este un scop în sine". Cf. Top., III, l, 116 a 29 — 31 (unde este dat exemplul cu sănătatea, ca fiind mai de dorit decît gimnastica întrucît este de dorit in sine, pe cînd gimnastica este de dorit doar în vederea sănătăţii).

15 Al patrulea argument (r. 23 —25): „plăcerea sporeşte lucrul căruia i se adaugă". Cf. Top., II, 11, 115 a 28 sq.

16 Cf. Phileb., 20 e - 22 e; 27 d; 60 a - 61 b etc. Cf. şi supra, I, 1097 b 16 — 20 (unde s-a mai făcut aluzie la acest argument) şi n. 77.

17 în orig.: TO (iiKiov, semnificînd aici asocierea plăcerii cu un alt bine. Cf. supra, n. 16.

18 Cf. supra, I, 1096 b 34—35; 1097 a 15 sq. şi n. 71 (pentru opoziţia dintre binele abstract al platonicienilor şi binele aplicabil în practică, deci accesibil omului, urmărit de etica aristotelică; acesta din urmă constă în acti­vitatea conformă cu virtutea, care include în ea toate celelalte bunuri, inclusiv plăcerea, cf. supra I, 1099 a 7 — 21, şi a cărei formă prin excelenţă este contem­plarea). V. şi G. Rodier, 76.

19 Aluzie la Spsusippos (la care Aristotel se referă explicit supra, VII, 1153 b 5 şi ale cărui argumente vor fi examinate infra, 1172 b 35— 1173 b 21). Aristotel ia aici apărarea lui Eudoxos nu pentru ca ar fi de acord cu identi­ficarea plăcerii cu binele suprem, ci pentru a contracara obiecţiile exagerate, de nesusţinut, ale lui Speusippos .

20 în orig.: TI (pucriKov dya36v (tradus de Dirlmeier şi Mazzarelli prin „instinct natural"), echivalent cu TI 9sîov (un element divin), factor natural prin care fiecare fiinţă, câutînd binele propriu, participă în mod inconştient la binele universal, cf. supra, VII, 1153 b 32 şi n. 132 (3). Critica de text pre­zintă numeroise contralioţii; în ce ne priveşte, împreună cu Ross (urmat de Festugiere, Tricot, Mvizirelli etc.), păstrăm această sintagmă, pe care Bp\'*" ter (unnit da Ste.virt şi Birn-ît) o respinge în aparatul critic, iar Gauthier, fără să renunţe totuşi la ea, o coasidarJ, suspecta. Conjectura lui Apelt,

376

ETICA NICOMAHICĂ

VOTOV (nemuritor) pentru dya96v (epitet pe care Rackham, Dirlmeier etc. îl resping), deşi considerată „seducătoare" de către Tricot (el însuşi neadoptînd-o însâ), nu credem că este necesară în acest context. V. şi amplele explicaţii pna care Dirlmeier (219, n. 4) îşi justifică opţiunea.

21 Cf. supra, VII, 1152 b 8 şi n. 102; 1153 b l sq. şi n. 124- 126. Pentru argumentul a contraria al lui Eudoxos, criticat de Speusippos, cf. supra, n. 13.

22 Asupra valabilităţii in abstracta a acestui al doilea argument al lui Speusippos (referitor la faptul că un rău poate avea drept contrariu un alt rău şi ambele pot fi opuse unei stări neutre), dar a inaplicabilităţii sale în cazul de faţă, cf. Tricot, 482, n. 3; Rodier, 77; Toma cl'Aquino, 1178-1179, 516.

23 Aşa cum remarcă Tricot (483, n. 1), acest al treilea argument al lui Speusippos (r. 13— 15) se bazează pe ideea de origine platonică după care plăcerea, pentru a fi un bine, ar trebui să fie ceva fix si permanent, ca o cali­tate (adică o formă, o Idee), în timp ce ea este o pură devenire (yevscnţ), aparţinînd domeniului ilimitatului şi infinitului (cf. Rep., IX, 583 e; Phileb., 27 e; 41 d; 54 d etc.). Aristotel respinge acest argument (cf. si supra, VII,

1152 b 33— 1153 a 7 şi n. 111— 116), întrucît binele, ca şi existentul, este afir­mat în toate categoriile (cf. supra, I, 1096 a 23 — 29) şi nu, numai în cea a cali­tăţii. Şi chiar admiţînd că plăcerea nu este o calitate, argumentul lui Speu­sippos rămîne irelevant, din moment ce activităţile (evspysmi) virtuoase şi fericirea însăşi, care sînt mişcări (KIVIÎCFSK;) şi nu calităţi (cf., de ex., supra, I, n. 101; IX, n. 79) reprezintă un bine. Cf. şi G. Rodier, 78-79; L. Robia, . op. cit., 218— 219; pentru u,n punct de vedere asemănător, cf. şi Gauthier ad l.

24 Cf. supra, II, 1106 b 29-30 si n. 48; IX, 1170 a 20-21; 23-25 şi n. 88 —89. Cel vizat aici este, desigur, Platon (Phileb., 24 a —e, unde se puae aceeaşi problemă). Asupra felului în care Aristotel răspunde acestei doctrine, considerînd-o susceptibilă de două interpretări (infra, r. 16 — 28), cf. în spe­cial Rodier, 80 — 81; Joachim, 265-266.

25 Aluzie la Platon, Phileb., 52 e (unde se face distincţia între plăcerile pure şi plăcerile mixte, primele presupunînd măsura, fiind deci un bine, cele­lalte, ţinînd de domeniul ilimitatului, reprezentînd un rău). Cf. si supra, VII n. 103'.

26 Replica lui Aristotel se bazează pe analogia cu medicina, unde sănă­tatea era privită ca o proporţie (crujJ,neTpta) între cald şi frig (v. Alkrnaioa din Crotona, care definea sănătatea drept o krovofitu; cf. J. Burnet, L'Au-

.rore de la philos. gr., trad. fr., 1952, ed. II, 228; cf. şi comentariul lui Tricot la Met., A, 5, 986 a 28, I, 46), proporţie care, ca orice medietate ((lecroTnc;), permite „o anumită elasticitate între limite definite" (Tricot, 484, n. 1). Cf. şi supra, IX, 1170 b 32.

27 Cf. Plat., Phileb., 20 d; supra, I, n. 71.

28' Al cincilea argument al lui Speusippos (criticat de Aristotel infra, 1173 a 28 — 1173 b 20). Despre plâcerea-geneză, cf. supra, VII, 1152 b 13— 15 şi n. 105; 1153 a 7—15 şi n. 116. De remarcat însâ diferenţele de nuanţă în interpretarea semantica a conceptului de yevscrtg (devenire, generare, geneză) în prezentul pasaj faţă de cele din c. VII (diferenţe subtil puse în evidenţa de comentariul lui Gauthier ad /.).

29 Cf. De caelo, II, 6, 288 a 13. Este vorba de primul Cer (al stelelor fixe), a cărui mişcare, deşi uniformă, pare rapidă sau lentă în comparaţie cu alte mişcări, de pildă cele ale planetelor. Primului Cer îi este deci caracteristica doar o viteză relativă (nu si una absolută), pe cînd plăcerea ca act (aşa cuta

377

ARISTOTEL

va arăta în continuare textul), neimplicînd mişcarea, nu implică, sub nici o formă, nici viteza.

80 Cf. Anaximandros, fr. B l DK; Arist., Phys., III, 5, 204 b 33—34; Met., B, 1000 b 25 — 26 etc. Pentru a putea fi vorba de generare, trebuie să existe materie (şi nu numai materie, ci şi forma corespunzătoare acestei ma­terii, după principiul unităţii dintre ele; cf. de ex. Phys., I, 4, 188 b 12; II, 194 b 9; De an., l, 3, 407 b 25; cf., pentru explicarea detaliată a,acestui pro­ces, savanta notă a lui Tricot, 486, 2); or nu poate fi vorba, în cazul plăcerii, de o materie care s-o genereze.

31 în orig.: tou Kcrcd (puoiv (stării conforme cu natura, adică stării normale a organismului, aşa cum traduce, de ex., Gauthier: „del'etat normal"). Cf., pentru întreg pasajul, sufra, VII, n. 115.