A ştiinţifică si enciclopedică



Yüklə 1,87 Mb.
səhifə10/43
tarix30.07.2018
ölçüsü1,87 Mb.
#63312
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   43

S Se pare că şi o soartă favorabilă poate contribui la

grandoarea sufletească. Oamenii de origine nobilă, ca şi cei ce deţin puterea sau cei bogaţi, sînt consideraţi demni de onoare datorită superiorităţii situaţiei lor, ceea ce face ca superioritatea pe plan moral să fie încă şi mai onorată. De aceea, prin plusul de onoare adus de asemenea avantaje, sporeşte şi grandoarea sufle-25 tească. în realitate, însă, numai omul valoros îri sine trebuie onorat. Fără îndoială că cel ce posedă şi virtute, şi bunuri de felul celor despre care am vorbit, e cu atît mai demn de onoare; dar cei care posedă astfel de bunuri fără să posede şi virtutea nu au dreptul nici să se con­sidere ei înşişi demni de lucruri mari, nici să fie numiţi oameni cu grandoare sufletească. Fără o virtute per­fectă aşa ceva nu este posibil, iar cei ce posedă ase­menea bunuri fără să posede şi virtutea, devin trufaşi 30 şi aroganţi. Căci fără virtute nu este uşor să te porţi cum se cuvine în mijlocul prosperităţii; şi, incapabili Iî24 b de a o face, dar crezîndu-se deasupra tuturor, ei îşi permit orice le trece prin minte, faţă de ceilalţi oameni mamfestînd numai dispreţ. Ei nu fac decît sa-1 imite în tot ce pot pe omul cu grandoare sufletească, fără sa-i semene însă; actele lor rămîn străine de virtute, m 5 scliinib îi dispreţuiesc pe cei din jur. Dar dacă dispreţul omului cu grandoare sufletească este justificat (opinia

90

ETICA NICOMAHICĂ



. , să nu alerge după onoruri sau după

între ' m.Care altH detin primul rang. » El este puţin de ca^ÎT1Z^t0r Ş^ nu se §rabeşte să acţioneze, în afară cînd e vorba de o mare onoare sau înfăptuire,

10

• fiind în concordanţa cu adevărul), oamenii de rînd -? manifestă dispreţul la întîmplare.48 1? Omul grandorii sufleteşti nu se aruncă în pericole



însemnate, nici nu iubeşte pericolele în general, pentru n- nutine sînt cele considerate de el demne de luat în °^ mă ' se expune însă la marile pericole şi, înfrun-thidu-l'e, nu-si cruţă viaţa, pentru că a trăi cu orice preţ nu' este demn de el.49

Dispus sa aducă binefaceri, omului cu grandoare -ufletească îi este ruşine să le primească la rîndul lui, câci, dacă primul lucru îi este propriu omului superior, celălalt ar fi un semn de inferioritate. La binefaceri el răspunde cu binefaceri şi mai mari, astfel încît cel ce a făcut primul gest va fi şi cel ce-i va rămîne mai înda­torat, bucurîndu-se de favoarea lui.

Se pare că oamenii cu grandoare sufletească îşi amintesc mai degrabă de cei cărora le-au făcut servicii decît de cei de la care le-au primit (căci cel ce pri­meşte un serviciu se află în inferioritate faţă de cel ce îl aduce, iar ei vor să-şi păstreze superioritatea), făcîn-du-le plăcere să audă de propriile binefaceri, dar fiindu-le neplăcut să li se evoce cele primite de ei.50 De aceea, nici Thetis nu vorbeşte în faţa lui Zeus despre servi­ciile aduse de ea 51, nici lacedemonienii în faţa atenie-nilor, ci despre cele primite de la ei.52

Omului cu grandoare sufletească îi mai este carac­teristic şi să nu ceară nimic de la nimeni sau s-o facă cu greu, în schimb să vină cu bunăvoinţa în ajutorul altora. De asemenea, faţă de oamenii cu ranguri înalte sau faţă de cei cu situaţie prosperă îşi manifestă gran­doarea, dar se comportă moderat faţă de cei de con­diţie modestă; căci a te arăta superior printre unii este un lucru dificil şi strălucit, dar printre ceilalţi e^uşor, şi, dacă faţă de primii a- ţi manifesta mîndria nu înseamnă lipsă de nobleţe, faţă de ceilalţi ar fi o grosolănie, ca şi cînd ţi-ai etala forţele fizice în fata unor oameni debili.

Î3

20

25



91

30

AR15TOTEL



şi e dispus sa facă puţine lucruri, dar mari şi presti-

gioase, 54

Pentru el este o necesitate sâ-şi manifeste deschis ura sau prietenia (căci disimularea îl caracterizeazvă pe omul laş, iar pe el îl preocupă mai mult adevărul decît opinia), după cum o necesitate este si să vorbească şi să acţioneze deschis (şi vorbeşte deschis 55 din dispreţ şi din dragoste de adevăr, în afară de cazul cînd iolo-seşte ironia56, atitudine adoptată faţă de vulg).

El nu poate trăi pe lingă alţii 57 , în afară doar de 1125 a vreun prieten; i s-ar părea un lucru demn de un aclav, din cauza căruia linguşitorii sînt cu toţii nişte oameni servili si toţi oamenii cu suflet umil sînt linguşitori. Nici spre admiraţie nu este înclinat58, pentru că nimic nu este mare în ochii lui. Nu este nici ranchuincs ; căci nu-i stă în fire omului cu grandoare sufletească să se oprească la amintiri, mai ales ale unor lucruri 5 neplăcute, ci mai degrabă le consideră nedemne de

atenţie.

De asemenea, el nu obişnuieşte să vorbească despre oameni 59, nici despre sine, nici despre alţii ; căci mi-1 preocupă nici ca el însuşi să fie lăudat, nici ca alţii să fie criticaţi. Şi nu este înclinat nici să laude, nici să orbească de rău, chiar şi cînd este vorba de duşmanii ra de cazul cînd ţine să fie insolent. 6°. Mai

lîngă de lucruri

săi,


10

15

rtca.



ească de rău, chiar şi cîn ese

s, în afara de cazul cînd ţine să fie insolent. 6°. Mai puţin decit. orice este dispus sa se plîngă de lucruri inevitabile sau de importanţă minoră, sau sa solicite ceva, pentru că astfel se comportă doar cei foarte preocupaţi de asemenea lucruri. El este mai degrabă înclinat să intre în posesia a ceea ce este frumos şi dezinteresat decît a unor lucruri profitabile şi utile, căci aceasta este mai mult in spiritul unui om autar-

hic.61

Mişcările omului cu grandoare sufletească srrrt lente, iar vocea îi este gravă62 şi modul de a vorbi, calm; căci nu are de ce să se agite cel _ care n manifestă interes decît pentru puţine lucruri, ni ci ti ce să aibă un ton vehement cel care nu consideră nrm1 important, in timp ce o voce ridicată şi un mod de vorbi precipitat ar dovedi contrariul. 92 *



ETICA. NICOMA.H1CĂ.

Astfel este deci omul grandorii sufleteşti, pe cînd 9 \ căruia-i lipseşte această grandoare este un om CC U iar cel care are prea multă este un vanitos.

Nici aceştia din urmă nu par să fie viciosi63 (căci nu Pornit nimic rău), totuşi comportamentul lor este

sit. Omul cu suflet umil, deşi este demn de unele 29 bunuri, se privează singur de ele; astfel, defectul lui pare să rezide în aceea că, necunoscindu-se pe sine, se consideră mai prejos de bunurile de care este demn. Altfel ar aspira spre bunurile reale pe care le merită. Asemenea oameni nu par să fie proşti, ci mai degrabă timizi. Dar opinia pe care si-o fac despre ei înşişi pare sa le sporească inferioritatea. Căci fiecare om tinde spre ceea ce corespunde valorii sale, pe cînd aceştia se ţin departe de actele şi ocupaţiile superioare, ca şi cînd ar fi nedemni de ele, renunţînd si la bunurile exterioare.

Cît despre vanitoşi, sînt proşti si nu se cunosc pe sine, şi asta în mod vizibil (ei întreprind lucruri cu perspective glorioase ca si cînd ar fi demni de ele, pentru ca apoi doar incapacitatea lor să iasă la iveală). Şi se împăunează cu vesmintele si cu aspectul lor exte­rior, ca si cu alte asemenea lucruri, le place să-şi eta­leze bunăstarea şi vorbesc despre toate acestea ca şi cum datorită lor şi-ar fi cîstigat dreptul la stimă.

Dar grandorii sufleteşti i se opune mai mult spiritul umil decît vanitatea; căci spiritul umil apare mai frecvent şi este mai supărător.

23

IV

Aşadar, grandoarea sufletească este legată, după cum am arătat 64, de marile onoruri. Dar, cum spuneam ,a lnceput 65, se pare că mai există o virtute privitoare onoare v care, faţă de grandoarea sufletească, se câni în aceeaşi situaţie ca generozitatea faţă de Căci amîndouă aceste virtuţi, rămînînd la



sufl °eea ce este §ran(iios, ne Pun în dispoziţia

fetească ce se cuvine fată de lucruri de importantă mica sau medie. '

io

1125 b


93

ARISTOTEL

10

La fel cum în domeniul primirii şi oferirii de buriu ' materiale există măsură justă, exces şi insuficient"1 tot astfel şi în aspiraţia spre onoare există un >ri{a' mult" şi un „mai puţin" decît trebuie, precum" si0 conduită adecvată, ce dirijează această aspiraţie în direcţia şi în maniera în care se cuvine. Căci pe de o parte îl blamăm pe ambiţios66 pentru că urmăreşte onoarea mai mult decît trebuie şi unde nu trebuie, pe de alta pe omul lipsit de ambiţie pentru că nu aspiră la onoare nici de dragul frumosului moral.



Dar se întîmplă să-1 lăudăm pe ambiţios ca pe un om capabil de o comportare bărbătească şi care iubeşte frumosul moral, iar pe cel lipsit de ambiţie ca pe un om cumpătat, dotat cu simţul măsurii, aşa cum men­ţionam şi în capitolele anterioare. 67

Este evident, deci, că, servindu-ne de mai multe apelative pentru a defini aceeaşi înclinaţie, nu vom utiliza întotdeauna termenul de ambiţios în acelaşi sens, ci, lăudîndu-1 pe cel ce aspiră spre onoruri mai mult decît mulţimea, îl criticăm pe cel ce o face mai mult decît trebuie.

Măsura justă neavînd o denumire proprie, extre­mele par să-şi dispute un loc neocupat. Dar, acolo unde există exces şi insuficienţă, exista şi măsura justă. Şi, dacă spre onoare se poate aspira fie mai 2© mult, fie mai puţin decît trebuie, se poate aspira deci şi cît trebuie; iar această din urmă atitudine este lău­dată, ea reprezcntînd, în domeniul onoarei, măsura justă ce nu are un nume al ei. Faţă de ambiţie ea apare ca lipsă de ambiţie, faţă de lipsa de ambiţie ca am W ţie, iar faţă de ambele are ceva şi din una si din cea^ laltă. Se parc că această situaţie există şi în legătura cu alte virtuţi. Dar în cazul de faţă extremele par s* 25 se opună direct una alteia, pentru că măsura ]Ub este lipsită de o denumire proprie.68

15

ETICA NICOMAHICĂ



Blîndeţea 69 reprezintă linia de mijloc în ceea ce riveste pornirile de mînie. Dar cum această linie de mijloc nu are un nume propriu-zis, ca dealtfel nici extremele, vom utiliza pentru ea termenul de blîndeţe, care înclină mai mult spre absenţa mîniei, lipsita la rîndul ei de un apelativ anume. Cît despre exces, 1-am putea numi irascibilitate. în sfîrşit, afectul de care ne ocupăm este mînia, dar cauzele care o provoacă sînt multiple şi variate. 7°

Cel ce se mînie în mod justificat şi împotriva cui trebuie, în împrejurările şi pe durata de timp cuvenită, merită să fie lăudat. Acest om ar putea fi numit blînd, dat fiind că blîndeţea este lăudabilă. Căci omul blînd iubeşte starea de netulburare şi nu se lasă dus de pa­siune, ci resimte mînia în împrejurările şi pe durata de timp pe care i le dictează raţiunea. El pare să gre-şească mai mult prin tendinţa spre insuficienţă; căci omul blînd nu este deloc răzbunător, ci mai degrabă indulgent.

Dar insuficienţa, fie că o numim absenţă a mîniei, fie altfel, este criticată. Cei ce nu se mînie pentru ce trebuie par nişte proşti, ca şi cei care se mînie într-un mod sau în împrejurări nepotrivite şi împotriva cui îiu^ trebuie. Cel care nu resimte mînia pare insensibil Şi jncapabil să se supere, lipsit de promptitudine în apărare; dar a îndura să fii insultat fără să reacţionezi Ş1 a trece cu vederea insultele aduse celor apropiaţi denotă o fire servilă. 71

v Excesul în mînie se manifestă în toate felurile icaci te poţi mînia şi împotriva cui nu trebuie, şi pentru ce nu trebuie, şi mai repede sau pentru mai mult timp bf l tre^e)- Dar aceste aspecte nu există în ansam-ca «i în acela?i om •" aŞa ceva ar fi imposibil, pentru

râul se distruge pe sine si, dacă este total, devine ae nesuportat. ™

cui°amenii .irascibili 73 se aprind repede, împotriva jbuie' Pentm ce nu trebuie şi mai mult decît ' i Se ^ calmează repede, ceea ce constituie lor cea mai bună. Acest lucru se întîmplă

95

11

35 1126



15

ARISTOTEL

pentru că nu-şi pot stăpîni mînia, intensitatea cu care o resimt făcîndu-i să izbucnească pe loc, dar apoi se liniştesc. Excesul îl comit colericii, care sînt iuţi la mînie, aprinzîndu-se pentru orice şi împotriva oricui de unde şi numele lor.

20 Ranchiunosii sînt dificil de împăcat şi păstrează

multă vreme mînia, pentru că şi-o înăbuşe în ei, negă-sindu-si liniştea pînă ce nu se răzbună. Doar răzbunarea pune capăt resentimentului lor, înlocuind supărarea CB bucurie; dar, pînă atunci, ei păstrează în sine apă­sarea acestei stări de spirit. Şi asta se întîmplă din cauză că, neexteriorizîndu-se, nimeni nu-i poate con­vinge să cedeze, astfel încît mînia fierbe multă vreme

25 închisă în ei. Asemenea oameni sînt, atit pentru ei înşişi, cit si pentru prietenii lor cei mai buni, foarte greu de suportat.

Nesociabili îi numim pe cei care se supără pentru ce nu trebuie, mai mult decît trebuie si pentru mult timp si care nu-şi schimbă dispoziţia înainte de a se răzbuna sau de a pedepsi.

Blîndeţei îi opunem mai mult excesul în mînie;

30 căci, pe de o parte, excesul este mai raspîndit, natura umană înclinînd mai mult spre răzbunare74, pe de alta oamenii nesociabili sînt, în societate, mai greu de suportat.

Din cele arătate aici reiese clar si ceea ce spuneam mai înainte 75: nu este uşor să stabileşti cum, împotriva cui şi pentru cît timp se cuvine să te mînii, nici pînă la ce punct se procedează corect sau greşit. Cine se

35 îndepărtează doar puţin de conduita justă nu este blamat, fie că o face în sensul excesului, fie în cel^al 1126 b insuficienţei; şi uneori chiar îi lăudăm pe cei ce sînt în deficit, numindu-i blînzi, ca şi pe cei ce se mînie excesiv, considerîndu-i oameni fermi, capabili să con­ducă. Dar cît şi cum trebuie să se îndepărteze cineva de la conduita justă pentru a fi socotit blamabil nu este uşor de arătat în cuvinte; aprecierea acestor lucruri depinde de fiecare caz în parte şi de capacitatea senzitivă a fiecăruia.76

5 Un lucru cel puţin este clar, si anume că detnn

de laudă nu poate fi decît comportamentul moderat,

96

ETICA NICOMAHICÂ



i rrn căruia resimţim mînia împotriva cui trebuie, ° tru ce trebuie, cum trebuie şi aşa mai departe, pe Pf1^ vcesuJ; şi insuficienţa merită să fie blamate, uşor

Ciin - cînt mi£i, mai mult dacă sînt mai mari, cu seve-nuca binL iii-1" >

ritate cînd sin ţ foarte mari.

Acestea sînt> deci, după cum am arătat rnai sus, , iurjie de comportament privitoare la mînie.

io

VI

în relaţiile de familie';-, ca şi în cele sociale, în comu- 12 nicarea prin vorbe şi fapte, unii oameni par să ţină cu tot dinadinsul să placă 77; sînt cei care, pentru asta, laudă totul şi nu se opun la nimic, crezîndu-se datori să fie agreabili faţă de oricine de iese în cale.



Alţii, dimpotrivă, se axează în orice împrejurare 15 pe o poziţie contrară, fără să le pese cîtuşi de puţin că pot indispune pe cei din jur; aceştia trec drept ursuzi şi certăreţi.78

E limpede că trăsăturile de caracter menţionate mai sus sînt blamabile şi că demnă de\ laudă este o conduită moderată, care ne face să acceptăm sau să respingem ce trebuie şi într-o manieră convenabilă. Această conduită nu are un nume special, dar seamănă foarte mult cu prietenia. 79 Cel ce se comportă astfel 20 îi este asemănător celui pe care ne place să-1 i\mmirn un prieten bun 8°, doar că acestuia din urmă îi atribuim Şi afecţiunea, în asta constă şi deosebirea dintre prie­tenie şi trăsătura de care ne ocupam aici, ea fiind lip­sită de pasiune şi de tandreţe faţă de cei cu care avenî. relaţii; cel ce o posedă, nu din iubire sau din ură pri­peşte totul cum se cuvine, ci pentru că astfel îi este lirea. El se comportă la fel şi faţă de cunoscuţi şi faţă 35

necunoscuţi, şi faţă de cei apropiaţi şl fată de străini,

urnai că atitudinea lui se adaptează fiecărui caz în

Parte; căci nu se cuvine să porţi aceeaşi grijă celor

^piaţi şi străinilor, nici să-ţi manifeşti în acelaşi nemulţumirea, în general, după cum am spus, el 1 purta în societate aşa cum se cuvine, şi, în stră-

97

ARISTOTEL



duinţa de a nu supăra pe nimeni sau de a face plăcere 30 va raporta totul la bine 81 şi util. Căci, acest mod dp a se comporta părînd să fie legat de plăcerea şi neplă­cerea ce se nasc în relaţiile sociale, el .va respinge chiar cu riscul de a provoca nemulţumirea, ceea ce' făcînd plăcere altora, ar putea fi în detrimentul lui însuşi. Iar dacă un act pe care 1-ar comite cineva ar aduce acelei persoane o mare dezonoare sau vreun alt prejudiciu, în timp ce atitudinea contrară i-ar 35 provoca doar o mică supărare, ei nu va aproba acel act, ci-1 va respinge.

Comportarea sa nu este aceeaşi faţă de oamenii de prestigiu şi faţă de oamenii oarecare, faţă de cei 1127 a pe care-i cunoaşte bine sau cei pe care-i cunoaşte mai puţin şi, ţinînd seama şi ţie alte deosebiri, el acordă fiecăruia ce i se potriveşte, dorind să facă plăcere pentru plăcerea în sine şi ferindu-se să provoace supă­rare. Dar în toate el - va avea în vedere consecinţele, 5 urmărind ce este mai' important, adică binele şi utilul. De aceea, ca să poată aduce mai tîrziu o mare bucurie, i se întîmplă să provoace uneori o mică supărare. Un astfel de om este deci acela ce păstrează măsura, dar el nu a p-îimit încă un nume special.

Dintre oamenii care fac plăcere celor din jur, acela care urmăreşte doar să fie agreabil, fără un alt motiv, este un ort amabil. Cel care se poartă astfel cu scopul de a obţine avantaje materiale sau ceea ce depinde de 10 ele este,'linguşitor.82 Cît despre cel ce se opune la toate, am spus deja că este un om ursuz şi certăreţ. Dat fiind că măsura justă nu are un nume special, extremele pa± să se opună aici una alteia.

VII


13 Aproape în acelaşi domeniu 83, se situează linia de

mijloc dintre lăudăroşenie şi falsa modestie84; dar^ şi ei îi lipseşte apelativul. Totuşi, nu strică să examinării

15 şi astfel de trăsături; căci, expunînd-o pe fiecare m parte, vom cunoaşte mai bine tot ce e în legătura cu

98

ETICA NICOMAHICĂ



aracterul şi ne vom putea convinge că virtuţile sînt Tnii de mijloc, după ce vom fi constatat că în toate cazurile îşi menţin această calitate.

Am vorbit mai înainte despre cei care, în relaţiile sociale, se comportă avînd în vedere plăcerea sau neplăcerea pe care le pot aduce celor din jur. Să vor­bim acum despre cei ce respectă adevărul şi despre cei ce adoptă minciuna, atît în vorbe cît şi în fapte 20 sau în simularea lor.

Se pare că lăudăros este cel care-şi atribuie calităţi strălucite pe care nu le are sau şi le exagerează pe cele existente. Cel ce afişează falsa modestie, dimpotrivă, îşi neagă calităţile sau şi le minimalizează. Dar cel ce păstrează măsura justa se arată aşa cum este 85, res-pectînd adevărul şi în fapte şi în vorbe, recunoscîndu-şi 25 calităţile reale, fără să le exagereze sau să le minimali­zeze.

Fiecare dintre aceste atitudini poate fi adoptată cu sau fără motiv. Căci fiecare om vorbeşte, acţio­nează şi trăieşte după cum îi este firea, în afară de cazul cînd acţionează dintr-un motiv anume. 86 Dar minciuna este josnică şi blamabilă in sine, pe cînd adevărul este frumos şi lăudabil. Astfel încît si omul care respectă 30 adevărul şi păstrează măsura este demn de laudă, pe cînd ceilalţi doi, care induc în eroare, merită să fie blamaţi, mai ales lăudărosul.

Să vorbim deci despre fiecare în parte, mai întîi despre omul ce respectă adevărul. Dar nu va fi vorba aici despre cel ce respectă adevărul în convenţii şi în ceea ce se referă la dreptate şi nedreptate (acestea ţin de altă virtute) 87, ci despre omul care, şi acolo unde 1127 b asemenea lucruri nu au importanţă, adică în vorbe î?1 în fapte, respectă adevărul pentru că astfel este deprins. S-ar părea că acesta este un om virtuos. Căci cine iubeşte adevărul, respectîndu-1 şi în lucrurile lip­site de importanţă, îl va respecta cu atît mai mult în 5

e e importante; cel căruia-i repugnă minciuna în sine 0 va respinge ca pe ceva dezonorant, iar un astfel de om ^entă toate laudele. Dacă el înclină mai degrabă spre a enuarea adevărului este pentru că, avînd oroare de

99

exagerări, această atitudine i se pare mai convena bila. 8S



10 Cel ce-şi atribuie fără motiv calităţi rnai mari decît

cele pe care le posedă pare un om corupt (altfel nu s-ar complace în minciună); dar, evident, el este mai mult frivol decît rău. Iar dacă are un motiv, cînd acesta este dorinţa de glorie sau de onoare el nu este cu totul blamabil, ca şi lăudărosul; cînd însă ceea ce urmă­reşte sînt avantajele materiale sau orice are legătură cu ele, comportarea lui este mult mai dezonoranta.

15 Lăudăroşenia consta nu în facultatea, ci în intenţia

de a fi astfel 89; căci cineva este lăudăros prin deprin­dere sau prin natura sa, aşa cum mincinos este cel ce minte fie pentru simpla plăcere de a minţi, fie urmă­rind gloria sau profitul material. Cei ce se lauda vizînd gloria îşi atribuie calităţi pentru care cineva este lăudat sau considerat fericit. La rîndul lor, cei ce o fac pen­tru avantaje materiale îşi atribuie calităţi din care şi cei din jur pot trage un profit şi a căror inexistenţă

20 poate rămîne nedescoperită, de exemplu cea de profet, înţelept sau medic. 9° De aceea, cei mai mulţi lăudăroşi îşi atribuie asemenea merite şi se laudă cu ele, acestea întrunind trăsăturile despre care am vorbit.

Oamenii falsei modestii, care vorbesc înclinînd spre diminuarea adevărului, au, evident, un caracter mai agreabil; ei par să se exprime într-o asemenea maniera nu urmărind vreun avantaj, ci pentru a evita emfaza.

25 Asemenea oameni îşi neaga mai ales calităţile strălu­cite, aşa cum făcea Socrate. Cei care însă uzează de disimulare pentru lucruri neînsemnate sau evidente sînt numiţi şmecheri si sînt de dispreţuit. Uneori această atitudine are aspect de lăudăroşenie, cum este cazul veşmîntului lacedemonian 91; căci nu numai excesul, ci şi diminuarea exagerată denota laudaro-

30 senie. Dar cei care folosesc cu măsură disimularea, practicînd-o în legătură cu merite care nu sînt pie<* comune şi nici prea evidente, apar ca oameni c fineţe de spirit.

Deci cel ce se află pe o poziţie contrară faţă de OI^ care respectă adevărul pare să fie lăudărosul, pen că e mai râu decît cel ce simulează.

100


ETICA NICOMAHICĂ

vin


,c 92

iar in


Dat fiind ca în viaţă există şi repaus cesta sînt incluse destinderea 93 şi divertismentul, este de presupus şi aici un anume mod de a te purta cores­punzător, constînd în a spune şi a asculta ce se cuvine si cum se cuvine. Există însă, în asemenea împrejurări, si o deosebire între a vorbi şi a asculta.

Evident, şi în acest domeniu apar excesul şi insu­ficienţa în raport cu conduita justă. Astfel, cei ce exage­rează în dorinţa de a provoca rîsul par a fi nişte bufoni 94 şi oameni grosolani, ahtiaţi după tot ce e ridicol, preo­cupaţi mai degrabă să stîrnească rîsul decît sa spună ceva decent, care să nu ofenseze persoana pe seama căreia se amuză.

La rîndul lor, oamenii care nu spun niciodată vreo glumă si se supără pe cei ce le fac par să fie neciopliţi şi ursuzi. 95

în sfîrşit, cei care glumesc cu măsură sînt numiţi oameni cu spirit suplu, adică bine condus. 96 Căci vorbele de spirit par un fel de mişcări ale caracterului şi, aşa cum corpurile sînt judecate după mişcările lor, tot astfel se întîmplă şi cu caracterele.

Cum însă înclinaţia spre rîs este foarte răspîndită şi cum majoritatea oamenilor găsesc în glumă şi zefle­mea mai multă plăcere decît se cuvine, chiar şi bufonii sînt luaţi drept oameni de spirit, pentru că amuză; dar cît de mult se deosebesc de aceştia din urmă, reiese clar din cele spuse mai sus.

Comportamentului moderat îi este proprie şi subti­litatea. ij7 Omul subtil ştie să spună şi să asculte ceea cp se potriveşte unui om cu bun simţ si de condiţie liberă. Căci, în. materie de glume, doar anumite lucruri se^cuvine ca un astfel de om sa. le spună sau să le as-cuite; glumele unui om de condiţie bună diferă de cele e .unuia vulgar, cele ale unuia educat de cele ale unui incult. Acest lucru se poate, remarca şi din com-Pa-iarea vechilor comedii cu cele noi: în primele, ceea e stl^nea rîsul era obscenitaiea, pe cmd în celelalte t . aluzia subtilă; şi, din punctul â> vedere al decen-vei' diferenţa nu este ne


Yüklə 1,87 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   43




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin