A ştiinţifică si enciclopedică

Ştiinţa este deci un habitus apodictic, definiţie.la care se adaugă şi celelalte caracteristici specificate ae noi în Analitice,29. Se poate vorbi de ştiinţă cînd exista o convingere stabilită într-un mod determinat şi cîn principiile sînt cunoscute; căci dacă ele nu sint w cunoscute decît concluzia, nu poate fi vorba de ştn , decît accidental.30

Acesta este modul în care putem defini ştiinţa.

136

ETICA NICOMAHICA

10

IV

în sfera lucrurilor susceptibile de schimbare intra 1140 a . Obiecte ale producţiei cit şi obiecte ale acţiunii. 4 r producţia şi acţiunea sint lucruri diferite (aspect supra căruia ne putem raporta la tratatele noastre a oterice)31; în consecinţă, dispoziţia raţională orien-t ta spre acţiune este diferită de dispoziţia raţională 3 orientată spre producţie. Din acest motiv, nici una dintre ele nu este inclusă în cealaltă; căci nici acţiunea nu este producţie, nici producţia nu este acţiune.32 Dat fiind că arhitectura, de pildă, este o artă d nrin însăşi esenţa ei este o dispoziţie raţională orien­tata spre producţie, dat fiind de asemenea că nu există artă care să nu fie o dispoziţie raţională orientată spre producţie, nici dispoziţie de acest fel care să nu fie artă, rezultă că^arta şi dispoziţia raţională de a produce aflată în posesia adevărului33 pot fi identificate.

Dar orice artă are ca obiect devenirea unui lucru 34, iar a te dedica unei arte înseamnă a cerceta modali­tăţile de a produce unul dintre lucrurile ce pot exista sau nu şi al căror principiu se află nu în lucrul produs, ci în cel ce-1 produce. Căci obiectul artei nu-1 constituie nici ceea ce există sau devine în mod necesar, nici ceea ce există sau devine în mod natural, acestea avîndu-şi principiul în ele înseşi. Deci, producţia şi acţiunea fiind lucruri diferite, arta are în mod necesar ca obiect producţia şi nu acţiunea. Şi, într-un anume sens, do­meniul artei este acelaşi cu domeniul hazardului, cum spune şi Agathon:

»arta iubeşte hazardul, hazardul iubeşte arta".35 Arta este deci, după cum am spus, un habitus al Producerii însoţit de raţiune adevărată, în timp ce contrariul ei, inabilitatea, este un habitus al producerii °,rt de falsă raţiune, în domeniul lucrurilor ce pot fl decît sînt.

15

20

137

ARISTOTEL

V

5 O modalitate de a înţelege natura înţelepcim ••

practice36 este aceea de a-i observa cu atenţie pe c •

25 pe care-i considerăm înţelepţi. Se pare că pe' omul î * ţelept îl caracterizează capacitatea de a delibera corect în legătură cu ceea ce este bun şi util pentru el, nu sub un aspect particular (cum ar fi ceea ce favorizează sănătatea sau vigoarea fizică), ci în general, pentru atingerea nnui mod de viaţă fericit. Dovadă că atri-

30 buim înţelepciunea practică şi celor care, într-un do­meniu determinat, cumpănesc bine lucrurile cînd urmă­resc un scop deosebit în chestiuni ce nu ţin de arta Aşadar, generalizînd, putem spune că înţelept este omul capabil să delibereze.37

Dar nimeni nu deliberează asupra lucrurilor ce nu pot fi altfel decît sînt, nici asupra celor a căror îndepli­nire nu depinde de el.38 în consecinţă, pentru că ştiinţa se serveşte de demonstraţie, iar demonstraţia nu este

35 posibilă pentru lucruri ale căror principii pot fi altele decît sînt (căci toate aceste lucruri, la rîndul lor, pot fi 1140 b altfel decît sînt), pentru că, pe de altă parte, nu este posibil să deliberezi asupra lucrurilor ce există în mod necesar, înţelepciunea practică nu poate fi nici ştiinţă, nici artă. Ştiinţă nu poate fi întrucît obiectul acţiunii este susceptibil de schimbare; artă nu poate fi întrucît acţiunea şi producţia aparţin unor genuri diferite. Rămîne deci să definim înţelepciunea practică fa^

5 un habitus al acţiunii însoţit de raţiune adevărata, avînd ca obiect ceea ce este bine şi ceea ce este râu pentru om. Să adăugăm că, dacă scopul producţiei este diferit de ea însăşi, cel al acţiunii nu este, a acţiona bine fiind un scop în sine.

Aşadar, pe Pericle si pe cei asemenea lui îi considerai^ înţelepţi pentru că sînt capabili să discearnâ^ce e DUU-

ift şi ce e rău atît pentru ei înşişi cît si pentru om în gen şi credem că asemenea oameni sînt cei apţi să con o casă sau o cetate.39 De aici si termenul prin c desemnăm cumpătarea (sophrosyne), înţelegrna V ^ ea calitatea ce salvează înţelepciunea.40 Ea sa_^ ^ nu insă felul de judecată de care este vorba aici, Ce

138

ETICA NICOMAHICA

orice C

15

iudecată poate fi coruptă sau falsificată de pla­sau durere (de pildă, nu cele de tipul: triunghiul snma unghiurilor egală cu două unghiuri drepte),

O T"P 5 li l A11-*. *•* O . -ţ . - T-» . * ..-.

numai judecata privitoare la acţiune. Principiile Cf.tiunilor constau în scopul pentru care sînt îndepli-a.' ^ar omului corupt de plăcere sau de durere prin-nl -ul nu_i mai apare clar, el încetînd să vadă în ce scop ^ din ce motiv trebuie să decidă şi să-şi ducă la îndepli-^ire acţiunea; căci viciul este corupătorul principiului 29

însuşi.41 ^ w ,

Prin urmare, înţelepciunea practica este m mod necesar un habitus al acţiunii, însoţit de raţiune şi adevăr, avînd ca obiect binele uman.

Dar arta îşi poate asocia o virtute, pe cînd înţelep­ciunea, nu.42'Mai mult, în domeniul artei, cel ce gre­şeşte în mod voit este preferabil celui ce greşeşte invo­luntar 43, dar în sfera înţelepciunii practice este invers, ca şi în sfera virtuţilor. Este deci evident că înţelep- 25 ciunea practică este o virtute şi nu o artă.

Cum însă sufletul are două părţi dotate cu raţiune, înţelepciunea practică trebuie să fie virtutea uneia dintre ele, şi anume a părţii opiniative4*^ căci şi opinia, şi înţelepciunea practică, sînt legate de sfera contin­gentului, înţelepciunea practică nu este însă un habi­tus exclusiv raţional; dovadă ca un astfel de habitus poate dispărea prin uitare, pe cînd înţelepciunea prac- 30 tică, nu.45

VI

Dacă ştiinţa este o judecată asupra universalului şi 6 necesarului şi dacă există principii ale lucrurilor demon­strabile şi deci ale oricărei ştiinţe (căci ştiinţa comportă raţionamentul), principiul obiectului ştiinţei nu poate 11 obiect nici al ştiinţei, nici al artei, nici al'înţelepciunii 35 Poetice48; căci, pe de o parte, obiectul ştiinţei este Demonstrabil, pe de alta arta şi înţelepciunea practică u ca obiect contingentul, înţelepciunea speculativă 47 H4i a f^ ?Tf. m°i ea principiile ca obiect, întrucît filoso-1 u ^te propriu să demonstreze anumite lucruri.

139

ARISTOTEL

în consecinţă, dacă dispoziţiile habituale ... . • ,' f • \. . e

atit m privinţa necesarului cit şi a contingentul -> cunoaştem adevărul fără să ne înşelăm vreodată sî *' ştiinţa, înţelepciunea practică, înţelepciunea spe'cui'-t i vă şi intelectul intuitiv 48, şi dacă dintre primele tr ~ (mă refer la înţelepciunea practică, la ştiinţă şi nit elen1 ciunea speculativă) nici una nu poate avea ca obiect principiile, rărnîne doar ca principiile să constituie obiectul intelectului intuitiv.

10

15

20

25

VII

în domeniul artelor, „înţelepciunea" este măies­tria 49, pe care o atribuim celor ce au atins, în arta respectivă, culmile desăvîrşirii ; de pildă, pe Phidias îl numim maestru al artei sculpturale, pe Polykleitos maestru *al statuariei. Deci termenul de sophia nu semnifică aici nimic altceva decît excelarea într-o artă.

Credem însă că anumiţi oameni posedă măiestria într-un sens absolut şi nu într-un domeniu particular sau în „altceva", cum spune Homer în Margites:

„pe acela zeii nu 1-au făcut nici săpător, nici

plugar, / nici iscusit în altceva." 5°

Este deci evident că cea mai desăvîrşită dintre for­mele de cunoaştere 51 trebuie să fie înţelepciunea spe­culativă, (adică filosof ia), în consecinţă, filosoful tre­buie nu numai să cunoască concluziile ce decurg din principii, ci şi să posede adevărul asupra principiilor înseşi. Se poate spune, astfel, că filosofia este intuiţie si totodată ştiinţă, ştiinţă încoronată de înţelegerea realităţilor de ordinul cel mai înalt. Căci ar fi absurd să atribuim, politicii sau înţelepciunii practice rangu de ştiinţă supremă, din moment ce omul nu deim locul suprem în univers.

Aşa cum ceea ce este sănătos şi bun pentru o diferă de ceea ce este sănătos şi bun pentru peŞ 1' ., cînd ceea ce este alb sau ceea ce este rectiliniu sin t

^

deauna identice cu sine, la fel şi în filosofi^ toata u^ea va recunoaşte acelaşi lucru, pe cînd în înţelep

14©

ETICA NICOMAHICĂ

etica fiecare va vedea altceva. Căci a poseda înţe-?r ciunea practică înseamnă a avea o viziune clară a elui individual şi celui ce o posedă i se încredinţeaz

30

est lucru.53 De aceea, chiar şi unor specii de animale r se atribuie înţelepciunea practică, şi anume celor care, . privinţa propriei lor vieţi, manifestă o facultate de prevedere.54

Este deci clar că filosof ia nu poate fi identificată cu politica. Dacă am numi filosofic cunoaşterea inte­reselor personale, ar însemna să existe mai multe filo­sofii, căci una singură nu ar putea determina binele pentru toate speciile animale, ci ar fi nevoie de alta pentru fiecare, tot aşa cum nu poate exista o artă medicală unică pentru toate fiinţele. Cît despre argu­mentul superiorităţii omului faţă de celelalte specii animale, nu are nici o importanţă aici ; căci există forme de existenţă de o natură mult mai divină decît cea a 1 14 1 b omului, cum sînt de pildă cele mai luminoase dintre corpurile ce compun universul.55

Din cele spuse mai sus, reiese clar că filosofia este ştiinţă şi totodată cunoaştere intuitiva a lucrurilor care prin natura lor sînt cele mai elevate. Acesta este şi motivul pentru care Anaxagoras, Thales şi alţii ca ei sînt priviţi ca posesori ai înţelepciunii speculative 5 şi nu ai celei practice, fiind vizibil că îşi ignoră propriul interes, şi dacă se spune despre ei că deţin cunoaşterea unor lucruri ieşite din comun, admirabile, dificile şi divine, dar fără utilitate 56, este pentru că nu bunurile omeneşti sînt cele pe care le cercetează.

înţelepciunea practică este însă cea care are ca s obiect lucrurile specific umane şi asupra cărora se poate ^delibera; căci sarcina prin excelentă a celui ce posedă înţelepciunea practică este aceea de a delibera

ine. Dar nimeni nu deliberează asupra lucrurilor imu-

e> n.i°i asupra celor ce nu comportă un scop, acest

^°P fiind binele realizabil prin acţiune. Cel ce deli-

eaza bine este deci, în sens absolut, cel care urmăreşte,

r^r , Cu^ reflexiv, atingerea supremului bine uman

*aluabil prin acţiune.5?

sţer '^pciunea practică nu se poate rezuma însă la adevârurilor universale 5S, 'ci trebuie să deţină şi

141

io

ARISTOTEL

20

cunoaşterea individualului; căci ea se raportează i acţiune, iar domeniul acţiunii este cel al cazurilor'n- ^ ticulare. Iată de ce unii oameni, deşi lipsiţi de cunoa~ terea (universalului), sînt mai apţi de acţiune decît c'~ ce o deţin, ceea ce este valabil şi pentru alte domenii1 aceştia sînt oameni cu experienţă.59 Cine ştie, de exem piu, că uşor de digerat şi bună pentru sănătate este carnea uşoară, ignorînd însă care anume este carnea uşoară, nu poate aduce vindecarea, lucru pe care îl va face mai degrabă cel ce ştie că pentru sănătate este bună carnea de pasăre.

înţelepciunea practică este deci legată de acţiune-ea trebuie să deţină ambele tipuri de cunoaştere, dar mai ales pe acesta din urmă.60 Şi aici, însă, va exista o artă diriguitoare.61

VIII

Politica si înţelepciunea practică sînt umilişi ace­laşi habitus, deşi esenţa lor nu este aceeaşi.62 înţelep-

25 ciunea practică aplicată la cetate prezintă o forma superioară, şi anume cea legislativă; cealaltă, legata de cazurile particulare, poartă numele comun ambelor, adică cel de politică. Aceasta din urmă dirijează acţiu­nea şi deliberarea, căci decretul ce rezultă este obiect al acţiunii şi punct final al deliberării. Din acest motiv, numai despre cei ce se ocupă de acest aspect al politicii se spune că fac efectiv politică, ei fiind de fapt singurii care o pun în aplicare, în maniera unor adevăraţi artizani.63 . „

30 Dar, după opinia comună, înţelepciunea practica

are prin excelenţă ca obiect individul; şi aceaSie formă particulară a ei este cea care poartă nume ^ generic de înţelepciune practică, în timp ce alte *°r*1' de înţelepciune practică au fost numite economie, ^ rnestică, legislaţie, politici (împărţită, la rîndul ei, deliberativă şi judiciară).64

9 Fără îndoială, a-ţi cunoaşte propriile interese

1142 a constitui o formă de cunoaştere, dar ea este mult

142

ETICA NICOMAHICÂ

. ? ^e celelalte. Şi în general se crede că cel ce-şi cu-n aste interesele personale, dedicîndu-le timpul, este Asesorul înţelepciunii practice; or, oamenii politici se Amestecă într-o mulţime de chestiuni ce nu-i privesc personal. De aici şi versurile lui Euripide:

Par cum aş putea trece drept înţelept, eu care

înă aflam la adăpost de griji, / simplu număr în

mulţimea de soldaţi,/participînd la soarta comună?/

Căci' oamenii ieşiţi din comun ce fac mai mult

decît..."65

Oamenii caută în general propriul lor bine, încre­dinţaţi fiind că astfel trebuie să procedeze. Din această opinie s-a si născut ideea că a da dovadă de înţelepciune practică înseamnă a proceda în acest fel. Şi totuşi binele individual nu poate exista, desigur, independent de economia domestică şi de constituţia politică. Dar, chiar şi aşa, modul în care trebuie urmărite propriile interese rămîne obscur şi trebuie supus examinării.

O confirmare a celor spuse mai sus este faptul că tinerii pot fi geometri sau matematicieni, şi pot chiar să exceleze în astfel de domenii, dar nu trec niciodată drept posesori ai înţelepciunii practice. Motivul este că înţelepciunea practică se raportează şi la indivi­dual66, a cărui cunoaştere se dobîndeşte prin experi­enţă, de care tinerii sînt lipsiţi, ea necesitînd timp îndelungat.

Ne-am mai putea întreba şi de ce un tînâr poate fi matematician, dar nu filosof sau natura­list.*^ Nu cumva pentru ca matematica porneşte de la principii abstracte, pe cînd principiile fizicii şi cele ale "losofiei îşi au originea în experienţă şi, deci, în cazul acestora^din urmă, tinerii nu-şi pot forma o convingere Personală, ci se mărginesc la simple afirmaţii, pe cînd Să ?- n?^umlor matematice este uşor de sesizat? • adaugăm că, în procesul deliberării, eroarea poate de \£ Univer5alul, fie individualul68, căci poţi ignora, că n ca t°a^e apele grele sînt nesănătoase, fie

•ăai£mjtâ apă este apă grea.

ciunea practică nu este ştiinţa, e un fapt ire ca obiect individualul, după cum am căci individualul este obiectul acţiunii.

10

15

20

s Pus

25

143

ARISTOTEL

Ea se află, deci, la antipodul intelectului intuit' Acesta din urmă are ca obiect definiţiile, pentru c ^ nu există demonstraţie, pe cînd înţelepciunea practi^ are ca obiect individualul, care nu este obiect al ştihit -^ ci al senzaţiei; nu senzaţie a sensibilului propriu-zr ci senzaţie de tipul aceleia prin care simţim că indivi dualul, în matematică, este de exemplu triunghiul-căci şi în această direcţie trebuie să ne oprim.70 Dar 30 aceasta din urmă este mai mult senzaţie decît înţelep­ciune practică, deşi de un gen diferit.

IX

10 Există o distincţie între actul cercetării şi cel al

deliberării, căci a delibera înseamnă a cerceta un anumit lucru.71 Trebuie deci să vedem în ce constă buna deli­berare, şi anume dacă este ştiinţă 72, opinie, perspica­citate 73 sau ceva de alt gen.

Ştiinţă, în orice caz, nu este; căci nu cercetăm 1142 b ceea ce se ştie, dar buna deliberare este o formă a de­liberării şi cel ce deliberează cercetează şi chibzuieşte. Ea nu este nici perspicacitate; căci perspicacitatea se manifestă instantaneu, fără o reflecţie prealabilă, pe cînd deliberarea cere timp, de unde şi zicala că trebuie 5 să execuţi cu promptitudine ceea ce ai deliberat pe îndelete. Vioiciunea de spirit 74 se deosebeşte şi ea de buna deliberare; căci vioiciunea de spirit este o forma de perspicacitate, în sfîrşit, buna deliberare nu se i-dentifică nici măcar cu vreo formă de opinie.

Dar, întrucît cel ce deliberează prost comite erori, pe cînd cel ce deliberează bine deliberează corect, este evident că buna deliberare este o formă de rectitudine. 10 Nu însă o rectitudine a ştiinţei, nici a opiniei,^căci } in ţa nu presupune rectitudinea (nepresupunînd n eroarea), iar rectitudinea opiniei este adevărul: Ş1; afară de asta, tot ce este obiect al opiniei este dinaJQn. determinat. Cum însă buna deliberare nu poate ti ^ cepută în afara calculului reflexiv, ne rămîne *T°^ 0 nim ca pe o rectitudine a reflecţiei 75, ea nefimd »

144

ETICA NICOMAHICA

Şi daca opinia nu este o cercetare, ci deja

fel'de afirmaţie, în schimb cel ce deliberează, fie - deliberează bine, fie ca deliberează rău, cercetează 15 ceva şi reflectează.

pentru ca buna deliberare constă într-o anume recti­tudine a deliberării, trebuie sa începem prin a cerceta natura şi obiectul deliberării. Dar, cum termenul de rectitudine comportă mai multe sensuri, nu este vorba aici, evident, de orice fel de rectitudine. Căci şi omul netemperat, deci vicios, va putea atinge prin raţiona­ment ceea ce-şi propune, astfel încît el va fi deliberat 20 corect- chiar dacă ceea ce va obţine va fi un mare rău.76 Or, după părerea generală, buna deliberare este în sine un bine; şi chiar în acest fel de rectitudine a delibe­rării constă ea, adică în cea capabilă să aibă ca rezultat un bine.

Este posibil însă ca binele însuşi să fie atins printr-un fals silogism, şi astfel să se obţină rezultatul care tre­buie, dar nu prin mijlocul care trebuie, ci printr-un 25 termen mediu fals.77 Prin urmare, nu este încă -o bună deliberare aceea prin care obţinem ceea ce trebuie, dar nu prin intermediul a ceea ce trebuie.

Mai este posibil, de asemenea, ca scopul să fie atins după o deliberare prea îndelungată sau prea scurta. Ei bine, nici aceasta nu este o bună deliberare, buna deli­berare fiind o rectitudine conformă cu ceea ce este util, care să atingă scopul ce trebuie atins, cu mijloacele cuvenite şi în durata de timp cuvenită.

In sfîrşit, se poate delibera bine fie în general, fie cu un scop determinat. Buna deliberare în sens general 30

1 deci cea bine condusă spre un scop în general, iar a aplicată la un domeniu particular va ii cea care ne ^nduce spre un scop determinat.78

aca deci a delibera bine constituie o trăsătură °amenilor ce Posedă înţelepciunea practică, buna tareaerare. trebuie să fie o rectitudine ce constă în cău-carui mi3 Cului util pentru atingerea unui scop, a e exactă este înţelepciunea practică.79

145

ARISTOTEL

X

11

Dar mai există şi capacitatea de înţelegere 80 1143 a sagacitatea, datorită cărora îi numim pe cei ce le DO ^-oameni cu spirit viu şi pătrunzător. Ele nu se confund"1 nici cu ştiinţa în general sau cu opinia (altfel toţi oam * nii ar fi inteligenţi) 81, nici cu o ştiinţă specială (cum ^ fi medicina, care se ocupă de sănătate, sau geometri^ care se ocupă de mărimi); căci înţelegerea nu are r*

5 obiect nici lucrurile eterne şi imobile, nici pe cele supuse devenirii, ci pe acelea care pot fi obiect al îndoielii şi deliberării.82 Obiectul ei este deci acelaşi cu cel al înţelepciunii practice, fără însă ca înţelegerea şi înţelep­ciunea practică să fie identice, înţelepciunea practica are un caracter imperativ (scopul ei fiind de a decide

10 ce trebuie făcut şi ce nu), pe cînd capacitatea de înţe­legere se limitează la a judeca 83 (înţelegerea este, de fapt, acelaşi lucru cu sagacitatea, omul inteligent fiind un om cu spirit pătrunzător).

Dar înţelegerea nu constă în a poseda, nici în a do-bîndi înţelepciunea practică. Dimpotrivă, la fel cum, făcînd uz de ştiinţă, spunem „a înţelege" cu sensul de „a învăţa", tot astfel, făcînd uz de opinie, ceea ce numim „a înţelege" înseamnă a judeca spusele cuiva

15 în domeniul ce ţine de înţelepciunea practică, şi a le judeca în mod corect; căci bine şi corect înseamnă acelaşi lucru. Şi termenul de „înţelegere" pe care-1 utilizăm pentru a desemna calitatea oamenilor cu spirit pătrunzător provine de la această „înţelegere" aplicată la ştiinţă, unde adesea cuvântul „a învăţa" este luat în sensul de „a înţelege".84

20

XI

calitate sînt

Ceea ce numim spirit de discernămînt, datorită căreia spunem despre cei ce o poseda ca oameni cu judecată şi spirit larg 8S, este capaci de a judeca corect echitabilul. Ca dovadă, spunem omul echitabil este mai mult decît orice înclinat F

146

ETICA NICOMAHICĂ

car Ce esi:e S*- motivul pentru care calităţile despre m vorbit mai sus trec drept naturale: nimeni nu

12

30

antă si că a fi echitabil echivalează în unele cazuri manifesta un spirit tolerant. Spiritul tolerant este rtl a f acuitatea de a judeca corect ceea ce este echitabil; a judeca corect înseamnă a considera echitabil ce este cu adevărat.

Toate aceste dispoziţii habituale converg, cum este A la sine înţeles, spre acelaşi lucru, în fond, discernă-«fîntul capacitatea de înţelegere, înţelepciunea practică si intuiţia intelectuală le atribuim aceloraşi oameni, cmd Jnunenî despre < i că au atins vîrsta discernămîntului si intuiţiei intelect tale, a înţelepciunii practice şi a capaci­tăţii de înţelegei ;. Căci toate aceste facultăţi au ca obiect termenii ultimi, adică domeniul cazurilor particulare86; şi a fi capabil să judeci ceea ce intră în domeniul înţe­lepciunii practice înseamnă a fi, în acelaşi timp, capabil de înţelegere, bunăvoinţă şi spirit tolerant, actele echi­tabile constituind o trăsătură comună tuturor oamenilor de bine în relaţiile lor cu alţii. Dealtfel, orice obiect al acţiunii intră în domeniul particularului şi al termenilor ultimi, acestea fiind lucrurile pe care trebuie să le cunoască şi posesorul înţelepciunii practice; 6V, dome­niul înţelegerii şi discernămîntului îl constituie obiec­tele acţiunii, iar acestea sînt termenii ultimi. 35

Intelectul, la rîndul lui, are ca obiect termenii extremi în ambele sensuri (căci atît termenii primi cit 1143 b şi cei ultimi ţin de domeniul intelectului şi nu de cel al gîndirii discursive): pe de o parte, el sesizează, prin demonstraţie, termenii imobili şi primi 87; pe de alta, m ordinea practicii, sesizează termenul ultim şi contin­gent, adică premisa minoră.88 Aceasta din urmă este ea însăşi principiu, şi anume principiu final 89, căci individualul constituie punctul de plecare pentru atin-^Iea universalului. Pentru perceperea individualului 5 este deci necesar un simţ 9°, iar acest simţ este intelectul.

Ue aceea, intelectul practic este în acelaşi timp şi 9

nciPiu, şi scop; căci aceleaşi lucruri de la'care por-lor »i monstraţme constituie şi obiectul concluziilor

îl

147

ARTSTOTEL

9

10

15

este înţelept de la natură, dar natura este cea c înzestrează cu spirit de discernămînt, capacitat^ ^e înţelegere sau intuiţie. Ca dovadă, credem că S ^e calităţi sînt asociate unor anumite vîrste, că une' CeS*"e mite vîrste îi corespund de pildă intuiţia şi disce^" mîntul, ceea ce presupune că natura este 'obîrsia T^

în consecinţă, aşa nedemonstrabile cum sînt f maţiile şi opiniile oamenilor cu experienţă, ale băt!^" nilor sau ale celor ce cugetă cu înţelepciune92, luate în seamă nu mai puţin decît demonstraţiile, că experienţa le-a dat un ochi sigur 93, cu care văd corect lucrurile.

Am stabilit deci, în cele de mai sus, natura înţe­lepciunii practice şi pe caa a înţelepciunii speculative obiectul fiecăreia dintre ele, precum şi faptul că fie­care- este virtutea unei alte părţi a sufletului.

13

20

25

XII

N e-am putea însă întreba care este utilitatea acestor două virtuţi, în fond, înţelepciunea speculativă nu ia în consideraţie nimic din ceea ce-1 poate "face pe om fericit (obiectul ei nefiincl în nici un caz devenirea).94 înţelepciunea practică, în schimb, face acest lucru; dar pentru ce avem nevoie de ea? Fără îndoială, înţe­lepciunea practică are ca obiect ceea ce este drept, frumos si bun pentru om ; dar acestea sînt chiar lucru­rile pe care omului virtuos îi stă în fire să le înfăptuiască şi prin cunoaşterea lor nu am deveni cu nimic mai apţi de a le înfăptui, dacă e adevărat că virtuţile sînt Dispo­ziţii habituale.95 Este la fel ca în cazul lucrurilor ce întreţin sănătatea şi vigoarea (cele pe care le num«n aşa nu în sensul de producătoare ale sănătăţii sau goarei, ci de efecte ale respectivelor stări habitua eh cunoaşterea medicinii sau a gimnasticii nu ne face de mai în măsura să le îndeplinim.