Academia de Studii Economice Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale Master Afaceri internaţionale Mediul international de afaceri -note de curs- autor Prof univ dr. Dumitru miron bucureşti 2010 Cap

Nevoia de interdependenţă

		Scăzută	Ridicată
Necesitatea autonomiei	Ridicată	Prezervare	Simbioză
	Scăzută	Holding	Absorbţie

Sursa: Hurduzeu Gh- “Achiziţiile internaţionale de firme pe piata de capital”
Prezervare - sarcina principală a conducerii este păstrarea intactă a sursei beneficiilor achiziţionate, o eventuală modificare a practicilor manageriale sau a motivaţiilor din compania preluată inducând un risc sporit asupra succesului tranzacţiei; compania achiziţionată poate fi poziţionată în cadrul sistemului companiei sub forma unei filiale autonome (stand-alone) .

Simbioza - într-o primă fază, cele două entităţi vor coexista în cadrul noii organizaţii, gradul de interdependenţă crescând progresiv. Deşi, în final, amândouă tendinţele înregistrează niveluri maxime, generând conflicte între nevoia de transfer a aptitudinelor strategice şi cea de menţinere a autonomiei şi culturii fiecărei entităţi, ele vor fi cultivate în cadrul aceleiaşi organizaţţii.

Holding - este o modalitate folosită pentru preluarea controlului asupra unei alte companii, necesitând resurse financiare mai modeste decât în cazul unei fuziuni. Termenul a apărut acum un secol in statul New Jersey, ca o modalitate de a deţine acţiuni la alte corporatii, fără a mai avea un alt domeniu de activitate. Facilităţile de care se poate dispune privesc preţul mai mic al acţiunilor comparativ cu achiziţionarea întregului pachet de acţiuni cât şi neobligativitatea obţinerii acordului acţionarilor, având un caracter informativ.

Absorbţia - are drept obiectiv eliminarea diferenţelor dintre companiile angajate în tranzacţie.

Cap 3. Corelaţia competitivitate – mediu de afaceri

Competitivitatea este un concept complex, îndelung dezbătut de economiştii din întreaga lume. Fiind indisolubil legat de noţiunea de competiţie, el exprimă la un nivel general, capacitatea persoanelor, firmelor, economiilor, regiunilor… de a se menţine în competiţia derulată la nivel intern şi/sau mai ales internaţional şi de a obţine avantaje economice (şi nu numai) din aceasta.

3.1 Unele puncte de vedere referitoare la competitivitate
Definirea competitivităţii la nivel de firmă este relativ uşor de realizat după părerea profesorului Carbaugh de la Washington University. În opinia sa, „o firmă este competitivă dacă produce bunuri sau servicii de o calitate superioară sau la un preţ mai scăzut decât competitorii săi interni sau externi”.

Din punctul de vedere al unei naţiuni însă, competitivitatea poate fi definită în multiple moduri. Toate aceste abordări şi clasificări au un numitor comun – acestea exprimă capacitatea şi abilitatea ţării respective, de a utiliza în mod eficient oportunităţile de pe piaţa mondială.

În concepţia clasicilor economiei politice, manifestarea cererii şi a ofertei întemeiată pe libera iniţiativă, generată de proprietatea privată, neglijează factorii de timp şi de loc. Prin însuşi faptul că echilibrul economic se asigură numai prin sistemul şi mecanismul pieţelor, agenţii economici sunt condamnaţi la pasivitate, aceştia având asigurat fie avantajul comparativ absolut, fie pe cel relativ. “În teoria modernă – aşa după cum remarcă economistul austriac Peter Schifko – competiţia coexistă cu elemente monopolistice, ea este deci multiformă, căci nu se manifestă doar prin preţuri, ci în egală măsură, prin modul de a produce, prin calitatea produsului, prin politica de vânzări şi poli-competiţie (concurenţă) este imperfectă ş,i prin însuşi acest caracter, ea este dinamică şi efectivă”⁴⁷.
Această optică, specifică perioadei contemporane, cu privire la competitivitate, am căutat să o aşezăm la baza conceptului de avantaj competitiv. Două caracteristici ale competitivităţii, arătate mai sus, vor fi valorificate pentru definirea avantajului competitiv şi al măsurilor ce trebuie adoptate, pentru ca o ţară (o economie) să-l obţină: caracterul multifactorial şi caracterul procesual, la interferenţa dintre intern şi extern, dintre productivitatea folosirii factorilor de producţie disponibili în cadrul economiei de referinţă şi eficienţa cu care se derulează relaţiile comerciale interţări.
Ne vom concentra atenţia asupra unei definiţii a competitivităţii internaţionale, care poate fi valorificată cu succes în cadrul actual. “Competitivitatea internaţională – susţine R. Carbaugh - reprezintă capacitatea unei ţări, în condiţiile pieţei libere şi ale unei concurenţe corecte, de a concepe, produce şi comercializa bunuri şi servicii fie de o calitate superioară, fie la un preţ inferior faţă de produsele şi serviciile oferite de alte ţări.”⁴⁸
Oferirea de bunuri şi servicii de o calitate superioară este in mod clar o problemă legată de competitivitate. Cu toate acestea, asupra ultimei părţi a definiţiei – aceea legată de preţ – pot fi făcute unele comentarii. Conform anumitor opinii, capacitatea unei ţări de a obţine preţuri mari la produsele comercializate pe piaţa mondială reprezintă un obiectiv mult mai atractiv şi, prin urmare, o probă mai puternică a competitivităţii, decât vânzarea la preţuri mici. Dacă asociem un produs specific zilelor noastre, calculatorul, cu teoria lui Vernon, vom putea observa o serie de elemente ce susţin caracterul multifactorial al competitivităţii, ca şi cel procesual. Astfel, banalul calculator de buzunar, care a fost inventat la începutul anilor ‘60 şi care se vindea de către producătorii americani cu 1000 de dolari bucata, avea la începutul anilor ‘70 un preţ de aproximativ 400 USD, pentru ca apoi să scadă în următorii ani până la un preţ de 10-20 de dolari, ceea ce a făcut ca producţia sa să fie abandonată practic de cei care l-au lansat. Dacă pentru un producător din Asia de S-E, America Latină sau Europa de Est, un preţ al calculatorului de 10 USD, poate fi competitiv , pentru companii precum Texas Instruments, Hewlett Packard sau Casio, acest nivel de preţ este neremunerator. Avantajul competitiv al firmelor aflate în avangarda progresului tehnic, se află în ramurile de vârf, în care avansul tehnologic permite obţinerea de preţuri pe măsură şi nu în ramurile cu tehnologie standardizată.
Pot fi distinse cel puţin două abordări principale ale conceptului de competitivitate, aşa după cum susţine Kirsty Hugues⁴⁹:

• 
  o primă abordare priveşte competitivitatea ca pe o chestiune de eficienţă relativă, statică sau dinamică. Aceasta se poate cuantifica pe baza nivelurilor de performanţă (nivelul productivităţii, creşterea competitivităţii, etc).
  
• 
  a doua abordare consideră competitivitatea ca pe o reflectare a performanţelor în comerţul internaţional (performanţe măsurate sub forma cotelor deţinute pe pieţele de export, fie sub forma gradului de penetrare a importului).
  

Există numeroase alte definiri ale competitivităţii. De pildă, OCDE o defineşte astfel: “capacitatea firmelor, sectoarelor, regiunilor, statelor sau organismelor supranaţionale, aflate în competiţie internaţională, de a asigura în mod susţinut un venit relativ ridicat din valorificarea factorilor de producţie, precum şi un venit superior din valorificarea forţei de muncă⁵⁰”. Această definire reliefează în mod clar impactul determinant pe care competitivitatea unei naţiuni îl are asupra nivelurilor veniturilor şi implicit asupra nivelului de trai din ţara în cauză. Deci se pune accent pe finalitatea socială a creşterii competitivităţii.

O altă definiţie a fost dată de Direcţia Generală pentru Probleme Economice şi Financiare de pe lângă Comisia Europeană. “Competitivitatea – subliniază specialiştii Comisiei Europene - este capacitatea unei ţări de a realiza coordonarea creşterii economice cu echilibrul extern; la baza performanţelor externe ale ţărilor industrializate – continuă ei – stă importanţa fundamentală pe care o are comerţul internaţional. Totuşi, accentuând rolul pe care îl deţine diferienţierea produselor în strategia competitivă a firmelor, economia industrială a limitat acest tip de abordare, considerând că el nu constituie o bază adecvată pentru o evaluare cuprinzătoare a competitivităţii”⁵¹.

Această definiţie pune accentul, în primul rând, pe lărgirea spectrului variabilelor ce trebuie luate în considerare în analiza competitivităţii (productivitatea, inovaţia tehnologică, investiţiile în capitalul fizic şi uman, politici structurale …).

În al doilea rând, această definiţie priveşte competitivitatea prin prisma raportului dintre creşterea economică şi echilibrul extern. Competitivitatea nu este însă un joc cu sumă nulă, în sensul că naţiunile beneficiază de pe urma creşterii economice înregistrate de alte naţiuni. Aceasta deoarece creşterea economică dintr-o anumită parte a lumii, determină deschiderea de noi pieţe de desfacere, pentru produsele şi serviciile provenind din alte părţi, precum şi formarea surselor de aprovizionare ale acestora din urmă.. Astfel, a fi competitiv nu înseamnă a determina dezavantaje pentru ceilalţi parteneri comerciali, ci a creşte şi utiliza pe deplin avantajul propriu .
3.2. Cuantificarea mărimii şi dinamicii competitivităţii economice a naţiunilor

Măsurarea competitivităţii economice a ţărilor şi ierarhizarea lor în funcţie de nivelul şi dinamica acesteia, a devenit o preocupare cu caracter general. În cele ce urmează, ne vom ocupa de două organizaţii (instituţii) internaţionale cu preocupări în acest sens.

Este vorba de Forumul Economic Mondial (World Economic Forum - WEF) care publică începând din 1979 Raportul asupra Competitivităţii Globale şi de Institutul pentru Dezvoltarea Managementului (International Institute for Management Development - IMD) care din 1989, editează Anuarul Competitivităţii Mondiale.

Iniţial Raportul Competitivităţii Globale era publicat atât de WEF cât şi de IMD, împreună. Diferenţele referitoare la modul în care se cuantifică noţiunea de competitivitate, au condus ulterior la separarea celor două prestigioase instituţii şi la furnizarea de rapoarte individuale. Astfel, WEF defineşte competitivitatea ca fiind “abilitatea unei ţări de a înregistra rate înalte de creştere ale PIB-ului pe locuitor”. În optica IMD consideră competitivitatea constă în “abilitatea unei ţări de a crea valoare adăugată, sporindu-şi astfel avuţia naţională, prin administrarea eficientă a următoarelor relaţii bivalente: procese şi produse; atractivitate şi agresivitate; globalitate si proximitate; coeziune socială socială şi asumarea riscurilor”.

Desigur metodologiile celor două instituţii se deosebesc între ele prin factorii luaţi în calcul, precum şi prin ponderile acordate diferiţilor factori în cadrul indicilor calculaţi.

1. 
   Aspecte teoretico-metodologice fundamentale - Cele patru perechi de factori ai competitivităţii
   

Institutul Internaţional pentru Dezvoltarea Managementului defineşte competitivitatea ca fiind “un domeniu al economiei care exprimă acţiunile şi politicile ce descriu abilitatea unei naţiuni de a crea valoare nouă şi a menţine un mediu care să susţină conferirea continua de valoare pentru firmele sale şi mai multă prosperitate pentru populaţie⁵²”

Institutul elaborează anual un clasament al celor mai competitive naţiunii ale lumii după un set de criterii (care va fi prezentat mai în detaliu), încercând astfel pe de o parte să furnizeze informaţii utile investitorilor interesaţi, iar pe de altă parte un material interesant pentru analişti.

Studiul analizează noţiune de competitivitate inclusiv din punct de vedere teoretic, încercând să explice modul în care criteriile principale care stau la baza studiului se înscriu în cadrul general de definire a ideii de competitivitate (vezi figura 1).