Această carte conţine interviuri care au fost transmise iniţial prin

MIHAI SÂRBU
TE IUBESC ŞI TE ÎMBRĂŢIŞEZ DRAGUL MEU CITITOR
Aş vrea să te fac bolnav de dor după Domnul Isus. Aş vrea să te leg de veşnicie.
Într-o zi mă voi odihni la cea mai mare sărbătoare din Cosmos - la nunta Mielului.
Mihai Sârbu:

Pentru mine a trăi zilnic cu Dumnezeu înseamnă dependenţă totală de El, înseamnă să comunic cu El, să citesc Biblia, să mă rog, să postesc şi să am părtăşie strânsă, prin Duhul Sfânt, cu Mântuitorul lumii, cu Dumnezeul care susţine universul, cu Cel care m-a creat şi m-a mântuit.

Reporter:

V-aţi născut de mai multe ori. Prima dată fizic, apoi v-aţi născut „din nou” în Cristos, şi în al treilea rând aţi avut probleme grave de sănătate - aţi fost la un pas de moarte.

Mihai Sârbu:

Eram student la Cluj, la Geografie. În anul II, în urma unui concurs, guvernul român a găsit cu cale să mă trimită la studii în fosta Uniune Sovietică, la Harkov, Ucraina. După doar 4 luni - în perioada Crăciun-Anul Nou dintre anii ‘71 şi ‘72 - am ajuns la spital într-o situaţie critică, între viaţă şi moarte.

Acolo, în spital, am simţit chemarea, mângâierea şi intervenţia lui Dumnezeu în viaţa mea. În singurătatea aceea, când n-aveam cu cine să comunic, n-am putut să fac altceva decât să mă rog şi să stau înaintea lui Dumnezeu. Nu a fost ceva palpabil în organism, ci a fost ceva în interiorul meu. Acolo, în singurătate, în linişte şi pace, am primit o mângâiere, o stare care nu se poate explica în termeni fizici.
Reporter:

Aţi crescut într-o familie de baptişti, în care rugăciunea era un mod de viaţă. Cu siguranţă a fost un conflict între învăţătura pe care aţi primit-o în familie şi propaganda ateistă din şcoală. Cum aţi depăşit acest conflict?

Mihai Sârbu:

Am fost printre primii la liceu, apoi printre primii la facultate. Am fost student în Uniunea Sovietică, însă niciodată nu am crezut că acele lucruri, care mi se păreau artificiale şi forţate, îmi pot satisface crezul şi conştiinţa.

Plecând la 14 ani de acasă, aş fi putut să intru în tot felul de anturaje. Viaţa începea să fie şi altfel, însă tot timpul, ca un clopoţel suna în mintea mea: „Opreşte-te, opreşte-te!”. Cred că rugăciunile părinţilor şi ale bunicilor m-au urmărit şi mă urmăresc toată viaţa.

Când era aproape să cad, o mână m-a ridicat, m-a scos şi m-a ţinut deasupra evenimentelor. Nici ateismul, nici evoluţionismul, nimic nu m-a împlinit absolut deloc până când am găsit izvorul împlinirii: Domnul Isus Cristos.

Reporter:

Cum a evoluat viaţa dumneavoastră după anul 1972?

Mihai Sârbu:

M-am întors să termin facultatea în ţară. În ultimul an de facultate L-am mărturisit pe Domnul Isus, în mod public, prin botez, ca Domn şi Mântuitor. A fost o zi în care Dumnezeu a schimbat viaţa mea defintiv.

Reporter:

Fiind şi meteorolog şi predicator, uitaţi-vă la cer şi spuneţi-ne când vine Domnul! Mai este mult din noapte ?

Mihai Sârbu:

Ce întrebare provocatoare! Eu locuiesc în America, în zona golfului San Francisco. Se spune că tot răul din lume şi din America pleacă de la New York şi de la San Francisco - veritabile Sodoma şi Gomora.

În 28 februarie 2002, în mai multe ziare şi la marile agenţii de ştiri au fost transmise comunicate cu privire la introducerea microcipului, care în Apocalipsa se numeşte „666” sau „semnul fiarei”.

Este un microcip cât un bob de orez, un calculator, de fapt, care înmagazinează sute de informaţii despre fiinţa umană, începând de la culoarea ochilor, a pielii, a părului, conturile de la bancă, cardurile de la benzină, de la spital, buletin de identitate, carnet de conducere etc.

Acest microcip, numit „666”, există şi funcţionează. Anunţul s-a făcut în pripă, nu s-a făcut vâlvă pentru că încă nu este momentul ca lumea să fie speriată.

Ce îmi spune mie lucrul acesta? Dacă semnul fiarei există, în mod normal şi Anticristul trebuie să fie pe undeva printre noi. Se pare că deja guvernul mondial există undeva, în spatele uşilor închise, şi doar îl aşteaptă pe Anticrist.

Se vorbeşte în mod presant despre globalizare. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă Turnul Babel: un singur guvern mondial, o singură economie, o singură cultură, o singură monedă şi o singură religie: religia lui Anticrist.

Ecumenismul este un pas spre această religie a lui Anticrist. Se pare că în momentul în care Anticristul va veni, Dumnezeu va face ceva cu Biserica. Eu aştept în orice moment, cu bucurie, ca Domnul Isus să revină pe norii cerului.

Venirea Lui este iminentă. Mie îmi este dor de El, dar în acelaşi timp îmi pare rău pentru miliarde de oameni care nu sunt pregătiţi. Biserica va pleca în glorie, dar pământul se va confrunta cu cel mai teribil necaz din istorie.
Reporter:

„Ce fel de oameni ar trebui să [fim noi], aşteptând şi grăbind venirea Zilei Domnului?”

Mihai Sârbu:

Întrebarea este din Biblie. Răspunsul îl dau tot din Biblie: „Fără prihană, fără vină şi în pace”.

România este o ţară creştină, dar, cu durere spun că ţara noastră este campioană la: avorturi, pornografie, droguri, prostituţie, trafic de carne vie, corupţie etc.

Citim în Vechiul Testament că Israelul, la un moment dat, nu mai era poporul lui Dumnezeu. Avea numele, dar nu mai avea viaţa; avea religia, dar nu mai avea relaţia; avea crezul, dar nu mai avea credinţa.

Oamenii au nevoie să-L cunoască pe Domnul Isus Cristos. Dincolo de o religie, de un cult, de o biserică, românii au nevoie să cunoască o persoană: pe Domnul Isus Cristos - Singurul care poate să schimbe viaţa, să transforme, să „nască din nou”. El este esenţa predicilor mele. Îi chem pe oameni la Domnul Isus, nu la o religie sau la o biserică.
Reporter:

Ce ar trebui făcut concret?

Mihai Sârbu:

În primul rând să ai o inimă sinceră. Apoi îţi recomand să citeşti Biblia şi să te rogi. Comunicarea cu Dumnezeu se face în trei moduri: în primul rând, Dumnezeu ne vorbeşte nouă prin Scriptură, în al doilea rând, noi comunicăm cu Dumnezeu când ne rugăm.

O comunicare adevărată se face în mod personal. Dacă vorbesc cu părinţii sau cu familia mea, nu le spun în fiecare zi aceleaşi cuvinte, aşa cum fac când Îi spun lui Dumnezeu aceeaşi rugăciune. Eu vin înaintea lui Dumnezeu aşa cum un copil vine la mine - în mod natural.

Apoi trebuie să cauţi o biserică. Eu nu îţi spun care anume. Caut-o pe cea în care simţi împlinire, pace şi linişte.

Apoi va veni o zi când va trebui să mărturiseşti public că s-a întâmplat ceva în viaţa ta. Acel ceva este naşterea ta din nou - „metanoia” în limba greacă - şi înseamnă înnoirea gândirii, schimbarea minţii, o nouă concepţie despre lume şi viaţă, bazată pe credinţa în Domnul Isus Cristos.

Miracolul naşterii din nou este unic. Nu se poate face decât prin credinţa în Domnul Isus Cristos.

Reporter:

Mă gândesc la Cartea Vieţii, când vom putea fiecare dintre noi să ne privim propriul „dosar”, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, stând lângă Domnul Isus! Să ne citim numele cele noi, scrise în Cer, în Cartea Vieţii, de Dumnezeu.

Aţi vorbit la un moment dat despre „dor”, că vă era dor de anumite lucruri. „Dor” este un cuvânt atât de românesc. Vă este dor de Domnul Isus Cristos?
Mihai Sârbu:

De trei ori Dumnezeu m-a ridicat din valea umbrelor morţii. Nu mi-e teamă de moarte pentru că Fratele meu mai mare, Domnul Isus Cristos, a biruit moartea, călcând pe ea.

Mi-e dor de veşnicie. De multe ori, în meditaţiile mele, stau singur şi mă trezesc visând, vorbind în duhul meu cu Domnul Isus. Ochii încep să-mi lăcrimeze şi parcă tânjesc după starea aceea de dincolo, din glorie.

Nu sunt fatalist sau pesimist, dar când ştiu ce mă aşteaptă dincolo, când ştiu că „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” va fi marea realitate în Domnul Isus Cristos, de multe ori am momente în care aş vrea să zbor, să plec, să mă duc acolo, „la cele ţărmuri, dincolo de râu”.

În Cer va fi „Cortul lui Dumnezeu” cu oameni ca mine şi ca tine: oameni născuţi din nou. Acolo va fi „pomul vieţii” şi „râul vieţii”; vom colinda spaţiile intergalactice, constelaţiile, sorii, stelele, planetele, vom avea trupuri de slavă ca al Domnului Isus după înviere - nesupuse morţii, nesupuse putrezirii, nesupuse spaţiului şi timpului.

Eu nu voi mai avea valva în inimă, urmele operaţiilor nu se vor mai vedea, alţii nu vor mai purta cârjă, nu vor mai merge într-un cărucior, nu vor mai avea cicatrici sau poate piciorul tăiat, ci vom fi o „făptură nouă”.

Cum să nu te bucuri, cum să nu îţi fie dor, cum să nu doreşti să fii acolo în glorie? Alerg pe acest pământ cu siguranţa că într-o zi mă voi odihni la cea mai mare sărbătoare din Cosmos - la nunta Mielului.

Îmi imaginez mereu momentul când am să mă întâlnesc cu Domnul Isus. Am să alerg şi probabil că am să dau din coate ca să mă lăsaţi să merg primul în faţă şi am să-I sar la piept, să-I sărut fruntea.

Mă voi uita la urmele spinilor şi la urmele cuielor, Îl voi privi şi-L voi întreba: „Doamne, cum a fost când Te-au bătut? Cum a fost când Te-au batjocorit? Cum a fost când Te-au pus pe cruce? Aveai 12 legiuni de îngeri la dispoziţie, Doamne, de ce ai tăcut? De ce nu ai intervenit?”.

Cred că mă va privi blând şi îmi va spune: „Ca tu să vorbeşti, a trebuit să tac Eu, ca tu să fii liber, a trebuit să mă las legat Eu, ca tu să trăieşti, a trebuit să mor Eu.”

Abia aştept să mă întâlnesc cu El. Mi-e dor de El şi de atâtea ori strig împreună cu fratele Traian Dorz:
„Treci peste anii viitori,

O, mire drag, şi vino,

Ne du mai sus, mai sus de nori,

În ţara de lumină.

Şi-Ţi vom cânta, Isus iubit,

De drag o veşnicie,

Că te-am chemat şi te-am dorit

Cât nimenea nu ştie.“
Dragul meu cititor, aş vrea să te fac bolnav de dor după Domnul Isus, aş vrea să te leg de veşnicie. Te rog împacă-te cu Dumnezeu, primeşte-L pe Domnul Isus. Acolo unde eşti, spune: „Doamne, sunt un păcătos. Iartă-mi păcatele, ajută-mă să fiu copilul Tău, să trăiesc pentru Tine. Scoate-mi în cale oameni care să Te iubească pe Tine.”

Te iubesc şi te îmbrăţişez, dragul meu cititor. Să fim împreună în Cer cu Domnul Isus.

ADRIANA COSMAN
Interviu realizat de Lidia Iliesi
COPILUL PREGĂTIT SĂ PLECE ÎN GLORIE
Poate de multe ori suntem obosite şi credem că este un timp pierdut: „Cum să stai cu copilul acum, când ai atâtea de făcut?”.

Lăsaţi-le la o parte pe toate !!!

Reporter:

Interviurile următoare nu le-aş numi tocmai „Vieţi transformate”, cu toate că într-un anume sens este vorba şi despre o anumită transformare a unor vieţi.

Adriana şi Gigi Cosman aveau 3 băieţi. Gigi este pastor, iar Adriana asistentă medicală. După 4 ani în care nu au avut nici un concediu, în anul 2000 au ieşit cu toţii la munte. Fiul cel mai mare, Lucian, în vârstă de 21 de ani, a alunecat pe nişte pietre, s-a accidentat la cap şi la scurt timp a decedat. Ce a însemnat aceasta pentru familia Cosman?
Gigi Cosman:

Sentimentul unei rupturi imense, a unei despărţiri de tine însuţi, prin separarea de o relaţie pe care ai zidit-o cu migală, cu trudă şi cu dragoste timp de 21 de ani, era copleşitor.

Sunt momente în care înţelegi că trebuie să faci o delimitare clară între valori.

Dintr-o dată realizezi nebunia râsului, deşertăciunea mâncatului; caracterul vremelnic a tot ceea ce te înconjoară devine atât de pregnant şi valorile se leagă de eternitate, de veşnicie. Simţi povara unei dureri imense.

Atunci înţelegi ce înseamnă să te usture, să te doară sufletul de durere.

Am trăit experienţa unei părăsiri - oamenii nu ştiau ce să spună, stăteau departe. Eram singuri în acele momente. Am simţit ce înseamnă să fii singur, cum Cristos era pe cruce, deşi Tatăl era în El.

Adriana Cosman:

Ceea ce m-a ajutat pe mine a fost faptul că am privit mereu la Cristos. Ca Fiu de Dumnezeu, El a renunţat la glorie, la slavă, la bucuria de a fi în prezenţa Tatălui şi pentru că ne-a iubit, pentru bucuria care Îi era pusă înainte, a coborât la noi, a luat chip de om, S-a făcut asemenea nouă, S-a lăsat batjocorit, dispreţuit, ispitit de noi. Scopul vieţii Lui a fost să ne arate nouă, muritorilor de pe pământ, că poţi trăi o viaţă frumoasă într-o relaţie bună cu Tatăl, că poţi fi în slujba Lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Ca soţie şi mamă, îmi iubesc familia foarte mult. Soţul meu şi-a făcut partea lui ca soţ, mi-a acordat timpul necesar când am avut nevoie de el. Apoi, a fost un tată special, care, oricât venea de obosit, şi-a făcut timp pentru copii, dacă ei au avut nevoie de el. Este un bărbat înţelept, care a ţinut în echilibru toate lucrurile.

Viaţa de slujire este o viaţă pusă pe altar. Este o viaţă în care zilnic mori câte puţin şi de multe ori te mistui ca o lumânare. Dar ceea ce-mi place mult este că lumânarea se mistuie, dar flacăra arde voioasă. Într-un fel viaţa noastră de slujire este o luminiţă de la care se pot aprinde şi alte lumini care să lumineze lumea aceasta.

Ca soţie, te îndemn să ai întotdeauna un cuvânt de încurajare, să ştii să îmbărbătezi, să ştii să apreciezi, să ştii să mustri dacă este nevoie, dar cu un duh blând şi liniştit, aşa cum ne învaţă Petru. Să fii atentă să nu răneşti, pentru că sunt atâţia care, poate din lipsă de înţelepciune, rănesc, poate fără să-şi dea seama, lovesc, şi atunci măcar tu, ca soţie, să fii un balsam alinător pe rană.

Trebuie să înţelegi cum „funcţionează” un bărbat şi să ţii cont de lucrul acesta. De multe ori vine acasă obosit şi împovărat, este mai tăcut şi poate şi-a epuizat cuvintele vorbind mult cu alţii. Atunci trebuie să ai înţelepciune să-l înţelegi şi să-l accepţi cu dragoste.

................................

Fiecare avem Ghetsimani-ul nostru - grădina plângerii. L-am pierdut pe băiatul nostru Lucian, un băiat deosebit, o frumuseţe de copil, cu o inimă mare şi smerit.

Totul s-a petrecut în câteva ore. După 4 ani în care nu am avut parte de concediu pentru că am fost în slujba altora, ne-am retras pentru o săptămână la munte şi tragedia s-a întâmplat la 3 ore după ce am ajuns acolo. A alunecat pe un povârniş de munte şi căderea i-a fost fatală. A mai trăit puţin la spital şi a plecat la Domnul.

Când privesc la grozăvia care s-a întâmplat şi la tragedia prin care am trecut, sunt uimită cum l-a pregătit Dumnezeu pe acest copil special, pe care, acum, după ani, l-aş numi „Copilul pregătit să plece în Glorie”.

În acea vară am petrecut cu el 3 săptămâni după ce s-a întors de la facultate şi îşi luase toate examenele. Nu ne-a mărturisit să aibă vreo presimţire de moarte, dar a trăit frumos: o zi mânca, una postea. Era o viaţă frumoasă, dedicată lui Cristos. Cânta la pian doar cântări despre cer:

„În cetatea unde merg eu,

florile nu veştejesc“.

Dimineaţa auzeam clinchetul de pian, iar sunetul acela superb ne trezea casa cu cântări, cum ar fi:

„Spre Cer încerc a mă sili,

păşind mai sus din zi în zi…”

„Va veni o zi în care

toţi aleşii Domnului…”

„Lacrimi în Ceruri nu-s…“

„Sus deasupra stelelor…”

Erau cântări cu care se desfăta în prezenţa lui Dumnezeu. Inima lui a fost aşa de alipită de Dumnezeu şi L-a iubit atât de tare pe Domnul, încât cred că Dumnezeu l-a iubit mult şi l-a luat acasă.

Într-o seară de priveghi, cineva ne-a spus: „Cele mai frumoase clipe ale lui Lucian în glorie - fiind uimit de slava Lui Dumnezeu - pentru părinţi sunt clipele cele mai dureroase”.

În procesul sfinţirii, Dumnezeu are un orar special pentru noi. El nu se consultă cu noi când îl întocmeşte, El are un plan şi Îşi atinge scopul. Scopul Lui este să ne desăvârşească şi să ne ajute să dobândim un caracter ca al lui Cristos. Atunci când stai faţă în faţă cu El, ai vrea să desfiinţezi acest orar încărcat şi greu. Sau sunt ore de la care ai vrea să fugi, dar Dumnezeu te asistă şi trebuie să intri la fiecare oră şi să-i faci faţă.

Au fost zile grele pentru noi şi n-aş putea să spun că durerea a trecut. Cred că toată viaţa durerea îmi va rămâne ca o soră cu care voi merge la braţ, până mă voi întâlni în glorie cu Lucian. Dar am o satisfacţie: că una din săgeţile noastre a ajuns la ţintă, că nu ne-am trăit viaţa degeaba pe pământ. Am petrecut clipe frumoase cu copilul nostru.

Dacă ar fi să spun acum un lucru pentru mame, este că cel mai preţios timp au fost orele acelea în şir, când stăteam pe îndelete şi povesteam cu el, când l-am avut lângă mine, când ne rugam şi cântam împreună.

Poate de multe ori suntem obosite şi credem că este un timp pierdut: „Cum să stau cu copilul acum, când am atâtea de făcut?”. Lăsaţi-le la o parte pe toate !!!

Cele mai frumoase clipe, pe care le petreci cu ei şi le investeşti în ei, acestea rămân pentru veşnicie...

Daniel, al doilea băiat al nostru, care a fost cu el pe munte şi l-a văzut căzând, a fost confruntat cu reevaluarea scării de valori vizavi de Dumnezeu, care e plin de milă, de bunătate şi de dragoste!

Era la începutul adolescenţei, avea 15 ani şi suferinţa a fost foarte mare. Lucian a fost pentru el un prieten desăvârşit, s-au înţeles de minune. Întrebările care îi frământau mintea lui Daniel erau: „De ce ne-a luat acest copil? Cum îl răsplăteşte El pe un slujitor care-L slujeşte cu devotament?”.

Noi ştim că Dumnezeu ne răsplăteşte. El a dus în glorie un copil la 21 de ani, atât de copt şi de pregătit. Într-un fel este o răsplată, pentru că toţi vom ajunge acasă, mai devreme sau mai târziu. Noi suntem aici străini şi călători şi drumul acesta se va termina.

Pe când erau încă în pântecul meu, i-am încredinţat pe toţi trei băieţii în mâna lui Dumnezeu. Domnul mi-a promis că eu mă voi duce înaintea Lui cu cei 3 fii ai mei, şi nu vreau să renunţ la nici unul. Sunt într-o bătălie spirituală împreună cu soţul meu: luptăm în rugăciune, continuăm să iubim, continuăm să ne dăruim şi credem din toată inima că Dumnezeu îl va întoarce şi pe Daniel şi va veni o zi în care va face din el un om absolut special.

Mai avem un băieţel - Gabriel - care şi el este un dar de la Domnul. El ne este de multă mângâiere şi nădăjduim ca şi el să crească pentru slava lui Dumnezeu.

Frumuseţea a fost că şi în suferinţă am fost o echipă cu soţul meu. Îmi amintesc cum ne încurajam, cum ne rugam, cum ne năpădea plânsul; ne puneam pe genunchi, ne ridicam, cântam cântări de glorie, citeam din Scriptură texte care ne vorbesc despre cei plecaţi.

Îmi amintesc că într-o dimineaţă, după vreo lună, mă lovise un dor atât de mare de el, şi am început să plâng zicând: „Vai, dragul meu copil, oare ce face el acum? Cât îmi este de dor de el”. Soţul meu m-a mângâiat şi mi-a spus: „Este pe ‘marea de cristal’, în faţa tronului lui Dumnezeu. Îi cântă slavă şi glorie lui Dumnezeu şi strigă împreună cu ceilalţi sfinţi: ‘Vrednic eşti Doamne, Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute’”. Nu vă pot spune ce încurajatoare au fost aceste cuvinte pentru mine. Parcă au început să curgă lacrimi de bucurie, să-l văd pe puiul meu îmbrăcat în glorie şi în slavă, izbăvit din lumea aceasta urâtă şi murdară, şi să-mi doresc ca, atunci când Tatăl va crede că mi-am încheiat mandatul, să fiu şi eu acolo, ştiind că el a plecat acolo şi este fericit.

Cerul este atât de aproape de noi acum. Cerul ni se pare doar dincolo de uşă. Moartea o privim altfel şi dorim ca procesul acesta al suferinţei, pe care Dumnezeu l-a îngăduit în viaţa noastră, să nu fie zadarnic.

Vrem să-i mângâiem pe alţii, să-i încurajăm pe alţii când trec prin necazurile lor şi să fim o pildă şi prin încercare. Ani de zile am cerut de la Domnul: „Măreşte-mi, Doamne, credinţa şi ajută-mă să dobândesc un caracter ca al Tău”.

Când au venit încercările, am stat şi m-am întrebat: „Cum de-au venit atâtea lucruri peste noi?”. Înăuntrul meu Duhul Sfânt mi-a şoptit: credinţa nu poate creşte pe cer senin, ci în mijlocul durerii, al încercării, al suferinţei. Credinţa este testată şi creşte atunci când nu mai vezi nici o izbăvire, când norii sunt de plumb şi nu mai vezi nici o rază de lumină.

Abia atunci - în încercare - Dumnezeu îţi creşte credinţa şi te ajută să dobândeşti un caracter ca al lui Cristos.

Am înţeles textul din Epistola către Iacov, unde scrie: „Să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare”, milă, bunătate şi îndurare.

Epilog:

Privind în urmă, ceea ce s-a aşezat în aceşti ani în inima mea este sentimentul copleşitor că familia este o realitate limitată în timp, dar a cărei calitate în spaţiu şi timp determină calitatea relaţiilor eterne în prezenţa lui Dumnezeu.

Fiecare dintre cei pe care îi ai un timp cu tine au o valoare unică, dată de însuşi preţul răscumpărării, plătit cu sângele Fiului lui Dumnezeu. Ei sunt proprietatea lui Dumnezeu şi, deşi nu-mi aparţin, ci sunt doar pentru o vreme cu ei, eu am responsabilităţi faţă de ei.

................................

În anul 2006, Daniel, al doilea fiu al nostru, a fost „adus la viaţă” - născut din nou, din Dumnezeu - în preajma Sărbătorii Învierii, şi a primit botezul a doua zi de Paşti! „Iată, Dumnezeul acesta este Dumnezeul nostru în veci de veci” (Ps.48:14).


ADELINA DERZSI
ERAM ÎNCĂPĂŢÂNATĂ, RĂUTĂCIOASĂ ŞI RĂZBUNĂTOARE
Mi-am dat seama că pământul nu a apărut la întâmplare sau dintr-un Big-Bang nu ştiu de care, ci că, de fapt, suntem creaţi şi Dumnezeu ne-a creat într-un mod absolut minunat.

Reporter:

Viaţa Adelinei Derzsi s-a schimbat în urma întâlnirii cu Isus Cristos, iar schimbarea aceasta a fost din temelii. Adelina, ce a avut Dumnezeu de schimbat la tine?

Adelina Derzsi:

În special caracterul meu, pentru că am fost şi încă mai sunt o fire impulsivă, care îşi pierde uşor controlul. Eram încăpăţânată, răutăcioasă, răzbunătoare, eram o persoană care nu iertam şi taxam orice greşeală a celor care îmi greşeau.

Acum pot să spun că multe dintre lucrurile acelea s-au schimbat - am învăţat să iert, să fiu mai tolerantă, să spun „Iartă-mă” atunci când greşesc, să recunosc că am greşit, lucru care înainte nu se întâmpla.

Înainte nu puteam admite să-mi cer iertare. Chiar dacă greşeam, mândria nu-mi dădea voie să-mi recunosc greşeala şi cu atât mai puţin să-mi cer iertare.

Reporter:

Cred că până la sfârşitul vieţii noastre Dumnezeu va avea de lucrat la schimbarea şi la modelarea noastră: aici câte un pic, dincolo câte un pic, până ajungem tot mai aproape de ceea ce vrea El să fim, şi anume de caracterul Domnului Isus Cristos. Cum a început acest proces în viaţa ta?

Adelina Derzsi:

La început pledam pentru evoluţionism. Eram interesată de domeniul spiritual, dar am mers într-o direcţie greşită - am fost foarte atrasă de religiile orientale. Dumnezeu a pus în mine dorinţa de a-L căuta pe El, dar eu am mers şi am căutat acolo unde nu-L puteam găsi.

Reporter:

Ce ai aşteptat şi ce ai fi dorit să găseşti în aceste religii orientale: pace, linişte, bucurie, înţelegere?

Adelina Derzsi:

Nu pot să conturez foarte clar ce aşteptam. Aveam o nelinişte în suflet, o neîmplinire pe care o simţeam mereu. Am început să merg cu prietenii la discotecă, la chefuri - credeam că asta mă va face să mă simt mai fericită, dar am văzut că nu este aşa.

Era o nelinişte permanentă în sufletul meu, pe care nu puteam să o potolesc nicidecum. Am început să caut în religiile orientale, însă au fost întrebări la care ele nu mi-au putut răspunde, astfel că am abandonat.
Reporter:

În creştinism ai găsit răspunsuri la toate întrebările, răspunsuri pe care nu le-ai găsit în altă parte. În caz că se vor ivi în viaţa ta întrebări cărora nu le vei găsi răspuns nici măcar în creştinism, ce vei face? Vei căuta o altă religie?

Adelina Derzsi:

La multe dintre întrebările şi problemele pe care mi le-am pus am găsit răspunsul în creştinism, atât prin citirea Bibliei, cât şi prin experienţa mea personală cu Dumnezeu.

Nu pot să spun că am găsit răspuns în Biblie la toate întrebările mele. Dar trăind cu Dumnezeu şi experimentând o viaţă de rugăciune, am primit răspuns la multe probleme din viaţa mea. Nu voi mai căuta altă religie.
Reporter:

Care sunt câteva răspunsuri pe care le-ai găsit în creştinism şi nu le-ai găsit în altă parte?

Adelina Derzsi:

De exemplu despre viaţa paralelă cu cea materială. Mi-am dat seama că nu suntem doar nişte animale evoluate, ci suntem mult mai mult decât atât, că avem un duh, avem o legătură permanentă cu Creatorul nostru.

Mi-am dat seama că pământul nu a apărut la întâmplare sau dintr-un Big-Bang nu ştiu de care, ci că, de fapt, suntem creaţi şi Dumnezeu ne-a creat într-un mod absolut minunat.

Văd cât de minunat este Dumnezeu şi ce frumos ne-a creat, cât de perfecţi suntem - cât de perfecte sunt toate procesele care au loc în trupul nostru. Mi-am dat seama că lucrurile acestea nu puteau să se întâmple de la sine sau ca urmare a evoluţiei.

Reporter:

Când s-a declanşat în mintea ta acel „clic” care spunea: „Evoluţionismul este o minciună, nu este adevărat. Creaţionismul este adevărat - am fost creaţi din nimic, dar nu am evoluat din nimic. Am fost creaţi de o inteligenţă, şi anume de Dumnezeu, care este atotcunoscător şi atotinteligent.”?

Adelina Derzsi:

Am citit Biblia şi am fost impresionată de Biblie de la început. Acela a fost primul „clic”, primul moment crucial. Atunci mi-am dat seama că, totuşi, Biblia este adevărată. Înseamnă că nu este doar o poveste sau ceva frumos care să ne încânte, ci totul este adevărat.

În timp ce citeam Biblia, totul mi se părea extraordinar şi m-am gândit: „Nu se poate să fie doar o poveste, doar o carte oarecare”. Chiar şi faptul că a rezistat atâtea mii de ani - nu se poate să fie doar o carte oarecare. Atunci mi-am dat seama că Biblia este adevărată.
Reporter:

Ce înseamnă acum Domnul Isus Cristos pentru tine?

Adelina Derzsi:

Isus Cristos este pentru mine mai mult decât un Tată sau un prieten; este Mântuitorul meu, este Creatorul meu, cu care doresc să mă întâlnesc într-o zi.

Reporter:

Viaţa de creştin este o luptă. Astăzi te-ai „luptat” sau astăzi a fost o zi de „pauză”?

Adelina Derzsi:

Tocmai m-am luptat şi astăzi. Chiar înainte de a veni la Biserică am avut un schimb mai aprins de vorbe cu mama mea, şi în timpul programului din biserică am plâns pentru că mi-a părut foarte rău. Mă gândeam că eu ar trebui să fiu un model în familie şi o lumină pentru cei din casa mea. Dumnezeu m-a chemat să fiu lumină şi sare, dar eu nu prea am fost sare şi lumină astăzi. M-am dus acasă, mi-am cerut iertare şi pot să spun că sunt împăcată acum.

Şi mama s-a bucurat foarte mult. Mi-a spus: „A fost un balsam pentru sufletul meu că ai venit la mine şi ţi-ai cerut iertare”. Mă rog lui Dumnezeu să am mai multă răbdare şi înţelegere cu cei care nu au aceleaşi idei ca mine.
Reporter:

Ai simţit că „pică tavanul pe tine” când ţi-ai cerut iertare?

Adelina Derzsi:

Nu, deloc. Însă m-am simţit îngrozitor să vin la Biserică, să-I cânt lui Dumnezeu, să mă rog şi să zic: „Azi dimineaţă, înainte de a veni la Biserică, m-am certat cu mama”. Dar venind acasă şi cerându-mi iertare, m-am simţit efectiv eliberată, liniştită, descătuşată de povara aceasta.

Reporter:

Să dea Dumnezeu ca despre fiecare dintre noi să poată spune cei din jurul nostru: „L-am văzut pe Cristos, Îl văd pe Cristos în tine”.

Creştinismul se poate aborda cerebral, raţional, dar el este mai întâi o religie a credinţei. Ai nevoie de foarte multă credinţă ca să crezi tot ceea ce scrie în Biblie, dar ai nevoie şi de foarte multă gândire. Creştinismul nu este o religie care să-ţi ceară ceva fără să îţi explice de ce.

Ce le-ai spune acum altora, care încă acceptă, la fel ca tine altădată, evoluţionismul? Şi este destul de trist că în ţara noastră manualele şcolare susţin evoluţionismul. Cu toate că România este în proporţie de 80 - 90% creştină, totuşi, copiii noştri sunt învăţaţi că am evoluat din maimuţă - maimuţa e doar ultima verigă - am evoluat din ceva la întâmplare, fără să existe o inteligenţă înaintea începuturilor.

Din punctul de vedere al sistemului tău de valori, cum le-ai explica altora că evoluţionismul nu este adevărat, că este o minciună şi că există altceva, că am fost altfel creaţi şi altfel am apărut şi noi şi pământul şi tot ceea ce se vede?
Adelina Derzsi:

Gândiţi-vă la sistemul nervos sau la sistemul endocrin, sau uitaţi-vă la palmele voastre şi spuneţi: „Cum putea oare din nimic să iasă aşa ceva, care să funcţioneze în deplină armonie?”. Este pur şi simplu imposibil. Nu cred că o minte raţională poate să accepte că aşa ceva se poate întâmpla de la sine.

Reporter:

Sunt de-a dreptul trist atunci când mă gândesc că la şcoală li se descrie copiilor toată frumuseţea corpului uman, a naturii, toată inteligenţa care stă în creaţie, şi în loc să li se spună să-I dea slavă lui Dumnezeu pentru toate acestea, din păcate li se spune că am apărut la întâmplare şi mergem spre niciunde. Pentru mulţi suntem nişte animale care am venit de niciunde şi mergem spre niciunde şi toate acestea li se spun copiilor cu zâmbetul pe buze.

Adelina, cum a început toată această migraţie a ta, această „transhumanţă unidirecţională” spre altceva, de la omul vechi spre omul nou?
Adelina Derzsi:

Cred că este important pentru o persoană care a luat decizia să-L urmeze pe Cristos să aibă un grup de părtăşie. Nu pot fi creştin de unul singur. Avem nevoie de oameni care să ne fie modele, să ne sfătuiască, să ne arate calea şi să ne ajute să studiem Biblia.

Prima dată am ajuns într-o biserică baptistă cu o prietenă: Dana ALBU. Apoi m-am integrat în Organizaţia Studenţilor Creştini din Timişoara, unde m-am simţit foarte bine. Acum fac parte dintr-un grup de ucenicie împreună cu Dana HERGANE şi Gabi DĂMĂCUŞ. Suntem toate trei foarte diferite şi cu toate astea suntem foarte bune prietene. Diferenţa aceasta a ajutat la modelarea caracterului meu.
Reporter:

La început tu L-ai căutat pe Dumnezeu în locuri în care nu putea fi găsit. Atunci când Maria şi ucenicii merg să-L caute pe Cristos în mormânt, după răstignire, îngerii îi întreabă: „De ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu?”. De multe ori Îl căutăm pe Cristos între morţi sau acolo unde nu este, chiar în religii orientale - cum a fost cazul tău - şi nu Îl căutăm acolo unde este El de fapt.

Cred că experienţa ta îi va încuraja pe cititori să-L caute pe Cristos şi să vină la Dumnezeu prin Cristos, pe calea pe care a lăsat-o Dumnezeu: prin rugăciune, prin apropiere personală de Dumnezeu, prin citirea Bibliei, prin credinţă.