Această carte conţine interviuri care au fost transmise iniţial prin

ANGELICA ROMAŞCU
VINO LA ISUS - APA VIEŢII
Simt că sunt ca bulgărele de ţărână, pe care, în dragostea Lui nemărginită, l-a luat în mâinile Lui, i-a dat formă şi chip după asemănarea Lui, a suflat duh de viaţă peste mine şi ştiu că ceea ce sunt, sunt prin El.
Reporter:

Angelica Romaşcu a fost profesoară de fizică. Acum este avocat. Provine dintr-o familie de buni ortodocşi, care au crescut-o cu frică şi teamă de Dumnezeu.

Angelica Romaşcu:

De la primii paşi ai vieţii mele, părinţii au încercat să mă înveţe rugăciunea „Tatăl nostru” şi „Înger, îngeraşul meu”. Ei practicau rugăciunea, postul şi citirea Bibliei.

Primul contact cu o biserică neoprotestantă s-a produs după o seară minunată de Crăciun, când la geamul casei mele s-au auzit colinde. Venise un grup de colindători din Biserica Penticostală să colinde la o familie din vecini. Auzind minunatele colinde, am deschis geamul camerei mele să le ascult. Când au terminat de colindat, am încercat să le dăm bani colindătorilor. Colindătorii au refuzat să primească aceşti bani, spunând că ei nu colindă pentru bani. Noi totuşi am insistat, dar răspunsul lor a fost foarte clar: „Dacă doriţi să daţi aceşti bani, noi vă invităm la biserică şi puteţi să-i daţi dumneavostră personal”. Au plecat, iar noi am rămas cu banii. Cu banii şi cu colindele.

Într-o duminică am hotărât ca împreună cu mama să mergem la Biserica Penticostală din apropiere. Când am intrat acolo, orchestra cânta „Vino la Isus - Apa Vieţii”. În momentul în care am auzit primele versuri din cântare, am fost atât de impresionată încât - îmi amintesc, efectiv, clipele acelea - am izbucnit în plâns şi simţeam că ceva se întâmplă cu întreaga mea viaţă.

Reporter:

În spate era Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt.

Angelica Romaşcu:

Sunt convinsă, chiar dacă atunci n-am înţeles. Cât am stat în biserică am plâns tot timpul. M-am simţit deosebit de bine în biserica aceea şi simţeam că ceva se întâmplă cu fiinţa mea.

În perioada aceea eram profesoară la actualul Colegiu Bănăţean din Timişoara, şi eram foarte bolnavă. Doctorii mi-au pus doar un diagnostic de anemie şi spasmofilie. Eram într-o stare atât de avansată de boală încât erau momente în care mă ţineam cu mâna stângă de tablă şi cu mâna dreaptă scriam pe tablă.

Într-o duminică după-masă am ieşit şi eu în faţa bisericii, să se roage pentru mine. Pot să mărturisesc că la scurt interval de la acel eveniment m-am simţit foarte bine. Nu mai aveam stări de ameţeală şi mă simţeam bine.

În momentul acela am simţit că Dumnezeu S-a atins de mine şi m-a vindecat. Acest lucru mi-a dat foarte multă încredere şi curaj. Alergam la Dumnezeu de fiecare dată când simţeam că-n viaţa mea ceva nu este în regulă, când simţeam că sunt tristă sau apăsată.

Am început să citesc din Biblie zilnic şi să mă rog, iar rugăciunea mea nu mai era atât de superficială - doar un „Tatăl nostru” şi atât.

Reporter:

Dumnezeu vrea să aibă cu noi o relaţie de tată şi fiu, în care noi să-I vorbim şi El să ne răspundă.

Angelica Romaşcu:

A trebuit să treacă destul de mult timp până am înţeles acest lucru. De asemenea, trebuie să menţionez că Dumnezeu niciodată nu m-a dezamăgit.

Reporter:

Pentru dumneavoastră Dumnezeu nu mai era doar un concept, o idee filozofică sau teologică. Era efectiv o relaţie cu o PERSOANĂ.

Angelica Romaşcu:

Exact. Ajunsesem la un moment dat să stau de vorbă cu Dumnezeu şi să-I spun deschis ce gândesc, ce simt, care îmi sunt nevoile. Dar continuam să fiu un credincios care tot timpul ştiam să-I cer lui Dumnezeu: „Doamne, dă-mi! Doamne, fă-mi! Doamne, ajută-mă! Doamne, fii cu mine la examenul acesta! Doamne însoţeşte-mă în călătoria pe care o fac şi fereşte-mă de accidente”. Nu mi-am pus niciodată problema că ar trebui să fac şi eu ceva pentru Dumnezeu.

În octombrie ’92, eram pe masa de operaţie. Aveam o fiere care-mi făcea probleme de ani de zile, cu calculi biliari, iar eu mă încăpăţânasem să nu fac operaţie atunci când medicii mi-au propus acest lucru. În acel moment mă aflam în faza în care am venit prea târziu la medic. Medicul aproape că a refuzat să mă opereze văzând rezultatele analizelor şi văzând situaţia în care mă aflam.

Când am ajuns pe masa de operaţie şi s-a făcut incizia, tot abdomenul meu era cangrenă. Fierea se fisurase, se scursese şi a infectat întregul abdomen. Operaţia a durat 4 ore şi jumătate, iar medicul mi-a spus că voi mai trăi între 3 şi 6 luni.

În momentul acela ştiam că fraţii şi surorile de la Biserica Penticostală Elim din Timişoara se rugau pentru mine. Dacă astăzi sunt în viaţă sunt numai datorită lui Dumnezeu.

Au trecut cele 6 luni - verdictul pe care mi l-a dat medicul. Chiar şi după ce a expirat acel termen şi totul era în regulă, eu nici atunci nu m-am hotărât să-L urmez pe Dumnezeu. Consideram că ceea ce fac este suficient, că eu sunt cu Dumnezeu şi că nu trebuie să fac nimic altceva, că nu am nevoie de acest legământ în apă, care este botezul. Nu-i înţelegeam întru totul semnificaţia.

Atunci Dumnezeu a produs un seism în viaţa mea, în urma căruia n-a mai rămas piatră pe piatră. În momentul acela s-a prăbuşit absolut totul în viaţa mea. În disperarea aceea am hotărât: mă împac cu Dumnezeu şi închei legământul în apă. Am luat această decizie şi la 1 august ’93 m-am botezat, devenind în mod „oficial” o fiică a Lui.
Reporter:

Credeţi că Dumnezeu, care este Creatorul întregului Univers, are nevoie ca oamenii să facă ceva pentru El? Noi suntem atât de limitaţi în cunoaştere şi în putere. Are Dumnezeu nevoie să facem ceva pentru El?

Angelica Romaşcu:

Categoric are! Toată lucrarea lui Dumnezeu pe pământ nu se face decât prin oameni. Şi fiecare dintre noi nu trebuie să fim decât unelte în mâna lui Dumnezeu.

Reporter:

Parcă de-atâtea ori trecem pe lângă cei de lângă noi şi nu-i vedem, parcă ar fi pereţi.

Angelica Romaşcu:

Şi nu-i vedem şi nu le înţelegem suferinţa sau problemele cu care se confruntă. Nu puteam să mă gândesc că eu sunt la masă şi mănânc împreună cu copilul meu în timp ce poate există un suflet care n-are nici bucata de pâine pe masă. Şi-am început să simt cu cel care nu are. Am ajuns în situaţia în care de multe ori puţinul care exista la noi în casă să-l pot împărţi cu altul.

Bucuria pe care am simţit-o când am putut să dau ceva din puţinul pe care-l aveam nu s-a comparat niciodată cu bucuria pe care am simţit-o când am dat din „multul” pe care-l aveam.
Reporter:

Cum este viaţa dumneavoastră acum?

Angelica Romaşcu:

Privesc în urmă şi parcă nu-mi vine să cred că eu eram aceea. Am simţit o schimbare totală în viaţa mea în momentul în care am încheiat legământul cu Dumnezeu.

Îmi încep ziua, iar primul ceas al zilei este al Domnului. Chiar dacă trebuie ca la ora 8:00 să fiu în instanţă, ceea ce înseamnă 7:30 plecat de acasă, în zilele acelea la ora 5:00 sunt cu Biblia în mână şi sunt în părtăşie cu Dumnezeu. Şi-n fiecare dimineaţă, fiecare problemă din agenda mea de lucru o pun înaintea Domnului.

Seara Îi mulţumesc pentru victorii, dar şi pentru înfrângeri, pentru că sunt convinsă că şi-n înfrângerile acelea Dumnezeu a fost prezent şi mă fereşte de un rău pe care eu, ca om, nu-l pot vedea în viitor.

Reporter:

Când ştim de unde venim, cine ne-a creat, cine este Tatăl nostru şi, mai mult decât atât, Îl cunoaştem în mod personal pe Tatăl nostru, pe Dumnezeu, când ştim că ţinta noastră finală este Împărăţia lui Dumnezeu, să fim pentru veşnicie împreună cu El, cred că nu putem fi decât aşa cum sunteţi dumneavoastră, începând chiar de aici de pe pământ - fericiţi. Nu putem fi decât fericiţi.

De fapt, Dumnezeu doreşte să facă la fel în fiecare viaţă. În Epistola către Corinteni, apostolul Pavel spune: „Căci dacă este cineva în Cristos este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi”. Putem fi într-adevăr oameni noi prin Cristos. Cristos este secretul.


GEORGE VRUŢĂ
Interviu pus la dispoziţie de Vichi Sasu -

Radio Vocea Evangheliei – Bucureşti

IADUL ESTE ATÂT DE APROAPE DE NOI! Dar Şi Raiul!
Foarte multe dintre fiinţele din Iad s-au năpustit peste mine şi am fost acoperit de un „morman” de astfel de duhuri. Ele voiau să iasă de acolo. Ştiau că eu voi ieşi din Iad şi voiau şi ele să iasă.

M-am născut în 1956. Credinţa noastră se rezuma la participarea la nunţi, botezuri etc. Nicidecum nu aveam o relaţie personală cu Dumnezeu - nu ne rugam, nu-L căutam pe Dumnezeu. Şi totuşi ne mergea destul de bine, în comparaţie cu alţii. Din această cauză noi credeam că avem o relaţie bună cu Dumnezeu, că Îl cunoaştem. Abia mai târziu mi-am dat seama că ne minţeam singuri.

Am practicat câteva sporturi de performanţă, luptele greco-romane fiind punctul meu forte. Datorită sportului am devenit un tânăr independent, fără frică de oameni, dornic să-mi trăiesc viaţa la maxim.

Cele mai frumoase clipe din copilăria şi tinereţea mea erau acelea când părinţii nu-mi impuneau nici o restricţie şi puteam face tot ce-mi trecea prin minte. Îmi plăceau prietenii, fetele, anturajul, casa noastră era mereu plină de tineri cu care benchetuiam şi făceam lucruri de care acum îmi este ruşine.

Am învăţat mai multe meserii, printre care şi cea de mecanic auto. M-am căsătorit de tânăr, la 18 ani, destul de repede, comparativ cu alţii de seama mea, aveam propriul meu salariu. Au urmat doi copii - o fetiţă şi un băiat - iar viaţa mea a continuat într-o permanentă agitaţie.

Între timp mama mea a început să frecventeze o biserică neoprotestantă şi, în urma învăţăturilor primite din Evanghelii, s-a pus pe post şi rugăciune pentru noi, cei din familie, ca şi noi să-L cunoaştem într-un mod personal pe Isus Cristos. Toată familia s-a coalizat împotriva noii credinţe a mamei noastre, iar eu am fost, probabil, cel mai înverşunat opozant al ei. Credeam că mama şi-a pierdut minţile, mi-era jenă cu ea şi o desconsideram.

Într-o zi din anul 1985, în timp ce lucram la ceva în apartament, am avut senzaţia că mi-a pocnit, efectiv, stomacul. Nu avusesem până atunci nici un semn de boală. Am făcut o criză puternică, am stat vreo şapte ore acasă, în criză, astfel că am făcut peritonită chimică generalizată. La Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti mi s-au făcut două operaţii.

A doua zi după operaţii mi-am pus pentru prima dată întrebarea: „Ce se întâmplă cu mine şi cu viaţa mea?”. Până atunci credeam că nu am nici o problemă, că acolo unde merg toţi voi merge şi eu, şi dacă Dumnezeu îi iartă pe alţii, mă iartă şi pe mine, că eu eram mai bun decât alţii. Eu făceam mult bine altora, îmi plăcea să îi ajut pe oameni. În realitate, însă, îmi plăcea să trăiesc în păcat.

La o săptămână după ce am ieşit din spital, credeam că m-am refăcut. Era în preajma Crăciunului, făcusem rost de tot felul de bunătăţi şi băutură, aşa că nu m-am abţinut să benchetuiesc. Voiam să le arăt tuturor că nu mă sperii de boală, chiar dacă aveam stomacul tăiat. Voiam să demonstrez că ştiu să mă lupt cu viaţa şi că sunt un adevărat erou.

Mama mea, deşi o judecasem pentru credinţa ei, a fost alături de mine în acele zile în care mă luptam cu boala. Împreună cu alţi fraţi şi surori, ea s-a rugat pentru sănătatea mea, ca Dumnezeu să-mi dea zile să-mi cresc copiii. Atunci nu eram de acord cu ce făcea ea, ţipam la ea şi o supăram.

După şase luni de la primele două operaţii, mi s-a pus diagnosticul de cancer. Medicii au propus rezecţie de colon şi m-au operat a treia oară. Înarmat cu încredere în forţele mele proprii şi în ştiinţă, am început lupta cu viaţa şi cu moartea. Dar nu am ieşit învingător!

După circa trei luni de la rezecţia de colon, starea mea s-a înrăutăţit, am făcut metastază şi am ajuns din nou la spital, în februarie 1986. După cinci zile de spitalizare, timp în care medicii nu au reuşit să mă pună pe picioare, am început să mă gândesc la moarte. Îmi spuneam: „Cum nu am existat înainte să mă nasc, nu voi exista nici după ce voi muri. Nu m-a durut nimic înainte să mă nasc, nu o să mă doară nimic nici după ce voi muri.” Nici atunci nu mi-am pus în mod serios problema veşniciei. Însă bunul Dumnezeu a hotărât ca în loc să mor acolo, în spital, să experimentez moartea clinică.

Pe la ora 23:00 nu mai aveam putere să mă mişc. Am trecut printr-o stare pe care n-o mai avusesem şi nici nu credeam că poate să existe aşa ceva. Simţeam cum devin din ce în ce mai greu şi sunt tras la pământ nu cu forţa celor 60 de kg ale mele, ci cu o forţă mult mai mare. Ceva mă trăgea în jos, îmi simţeam corpul ca de plumb, picioarele nu mai făceau faţă.

Pe la ora 2:00, mi s-a întâmplat un lucru foarte greu de crezut şi de imaginat: m-am desprins de trup! Am simţit că mă străbate ceva ca un curent electric, am tremurat puţin şi m-am văzut, eu pe mine însumi, de la un metru. M-am speriat! Am zis: „Cum este posibil: eu aici şi eu acolo?”.

Niciodată nu-mi pusesem problema că un om se poate separa de trupul lui. Mi-am dat seama că am murit, dar trăiam! Eram dincolo de trup şi nu mai puteam ascunde nimic. Dincolo se vedea cine eram eu cu adevărat. Mi-am dat atunci seama că nu sunt vrednic să văd Lumina şi să văd Cine este în acea lumină minunată. Tot bagajul de amintiri era cu mine, nu am primit nici o informaţie în plus şi nici nu mi s-a şters nimic din amintirile de pe pământ.

Când m-am detaşat de trup, am fost luat imediat de patru sau cinci duhuri hidoase şi dus, cu viteza gândului, printr-un tunel întunecos, într-un loc despre care îmi este greu să vorbesc. Aceste duhuri şi acest loc sunt reale! M-am zbătut, am suferit, am plâns, m-am străduit din toate puterile să scap din strânsoarea lor şi să ies de acolo. Vă doresc să nu aveţi niciodată parte de aşa ceva!

Pentru că nu Îl aveam pe Isus Cristos în inima mea, am mers într-un loc unde sunt oameni de tot felul, care arată îngrozitor şi care nu-L cinstesc pe Dumnezeu. Nu L-au cinstit nici în viaţa lor de pe pământ şi nici acolo nu-L cinsteau.

Este un loc în care nu există iubire, în care nu există decât un teren ars, un fel de zgură arsă - de peste tot iese fum şi foc şi acolo fiecare suferă în felul lui. Sunt suferinţe care durează de sute de ani. Aproape toţi cei de acolo strigă la Dumnezeu şi El nu le răspunde. Acele suflete sunt schimonosite de chinuri o dată cu trecerea timpului.

Dumnezeu nu Se implică în existenţa celor de acolo. Te zbaţi să ieşi de acolo, dar, când crezi că ai reuşit, cazi mai jos decât înainte. Acolo, răsplata unui lucru făcut este o batjocură mai mare, deci nu există bunătate. Poţi sta ani de zile spate în spate cu cineva şi să nu ştii cine este în spatele tău. Plângi, te jeleşti, regreţi, dar nu poţi schimba nimic. Există gânduri şi idei care vin din altă parte şi intră în tine, cum se întâmplă şi acum - nu ştii precis de unde vin gândurile.

În noaptea aceea, pe când eu experimentam toate aceste grozăvii prin moartea clinică, mama mea împreună cu un grup de credincioşi posteau şi se rugau intens pentru mine. Dumnezeu mi-a descoperit ulterior că salvarea mea se datorează rugăciunilor lor. Ieşirea mea din Iad s-a făcut în urma intervenţiei directe a Domnului Isus Cristos. O lumină foarte puternică a străpuns întunericul în care mă aflam şi, în centrul acelei lumini, am căzut în genunchi. Am ştiut că în acea lumină este Dumnezeu şi am descoperit că Isus Cristos este Dumnezeu şi că El a murit pe cruce pentru păcatele mele.

Am înţeles că Isus Cristos are puterea să mă scoată de acolo. Tot acolo am avut parte şi de o altă experienţă: foarte multe dintre fiinţele din Iad s-au năpustit peste mine şi am fost acoperit de un „morman” de astfel de duhuri. Ele voiau să iasă de acolo. Ştiau că eu voi ieşi din Iad şi voiau şi ele să iasă. Atunci bunul Dumnezeu a vorbit şi am fost eliberat. Duhurile m-au lăsat şi tot la porunca lui Dumnezeu am fost scos din locul acela groaznic. Am promis atunci că toată viaţa mea Îi voi sluji şi-L voi recunoaşte pe El ca Dumnezeu, pentru că are puterea de a-i ajuta pe oameni.

Viaţa a revenit atunci în trupul meu şi am făcut efortul să memorez tot ce mi s-a întâmplat, ca să pot povesti.

Doctorii mi-au pus diagnosticul moarte aparentă sau clinică. Mi-au făcut externarea, dar eu, o dată ajuns acasă, am uitat ce I-am promis lui Dumnezeu.

După două zile am căzut din nou la pat. Mi-era şi frică de moarte, dar mai teamă îmi era că am promis ceva şi nu m-am ţinut de promisiune.

Am telefonat atunci unui pastor şi l-am întrebat ce să fac pentru a nu mai ajunge în locul acela groaznic. Chiar în acea noapte el mi-a explicat, prin telefon, Evanghelia. M-a îndemnat să citesc cu ochii mei cuvintele Bibliei - că sunt un păcătos, la fel ca toţi oamenii, şi că nu voi putea fi mântuit decât dacă mă pocăiesc de păcatele mele şi cred că Isus Cristos a murit pe cruce în locul meu. L-am rugat pe Domnul Isus Cristos să intre în inima şi în viaţa mea.

În 1986 L-am mărturisit public pe Domnul Isus prin botezul în apă, am recunoscut în faţa cerului şi a oamenilor că El este Salvatorul şi Stăpânul meu. Acum cea mai mare bucurie a mea este să le spun oamenilor despre îndurarea, iertarea şi iubirea lui Dumnezeu. Totodată îmi fac datoria de a-i avertiza:

Iadul este atât de aproape!

Dar Şi Raiul!

Aceasta este vestea bună: putem avea parte de Împărăţia lui Dumnezeu prin Fiul Său, Isus Cristos!

DANA GLAZER
MĂ ÎNVINOVĂŢEAM CĂ TATĂL MEU A PĂRĂSIT-O PE MAMA ŞI NU ESTE LÂNGĂ MINE
Dana Glazer a fost mult timp ambiguă, incertă, fără satisfacţii şi veşnic nemulţumită. Când ea avea 10 luni, sora ei 4 ani, iar mama lor 24 de ani, tatăl lor le-a părăsit. Au rămas doar ele singure. Dana a devenit o luptătoare în sens negativ, dar L-a întâlnit pe Cristos, care i-a schimbat complet viaţa.

Reporter:

Dana, de fapt tu nu ai vrut să te întâlneşti cu Dumnezeu. De ce? Te gândeai că vei ajunge să cunoşti lucruri care te vor obliga să schimbi ceva în viaţa ta?

Dana Glazer:

Poate şi asta. Mi-era frică de schimbări. Şi pentru că proveneam dintr-o familie destrămată, mi-era greu să zic şi să cred că se schimbă ceva în bine. Şi-atunci nu voiam nici o schimbare, eram chiar înverşunată. Pot să spun că eram supărată pe Dumnezeu.

Reporter:

De ce?
Dana Glazer:

Pentru că tatăl meu, când eu aveam 10 luni, m-a părăsit. Mama mea s-a trezit la 24 de ani divorţată, cu 2 copii mici şi ne-a crescut greu. Am crescut cu ură faţă de un tată pe care nu-l aveam şi totodată tânjeam după un tată care să fie lângă mine, care să mă ajute, să fie autoritar şi să mă sfătuiască, pentru că mama nu putea să îl înlocuiască pe tata.
Reporter:

Probabil că foarte mulţi dintre cititorii noştri simt şi ştiu ceea ce ai simţit şi tu, pentru că astăzi foarte mulţi copii sunt crescuţi în familii monoparentale, de către un singur părinte sau cu un părinte adoptiv.

Ce ai făcut atunci când ai început să conştientizezi faptul că eşti singură, că eşti doar cu mama ta, că tatăl tău v-a părăsit?
Dana Glazer:

Pe lângă faptul că eram rănită, eram şi incertă şi nesigură. Nu ştiam ce să fac. Când am ajuns la liceu, m-am hotărât să mă schimb eu însămi. Fiind la Liceul Auto din Deva, într-un anturaj de băieţi, fiind şi eu o fire destul de băieţoasă, mi-am propus să devin populară, prin a arăta celorlalţi că sunt o luptătoare, că sunt tare, sunt „cool”.

Nefiind o fire comunicativă, am început să mă închid mai mult în mine şi să nu mai ştiu ce vreau. Doream să par ceva ce nu eram.
Reporter:

Care a fost momentul întâlnirii tale cu Cristos? Cum s-a petrecut? Pur şi simplu aşa, într-o seară cenuşie, a apărut o Lumină undeva, a apărut „Luceafărul strălucitor de dimineaţă”, aşa cum Îl numeşte Biblia pe iubitul nostru Domn Isus Cristos?

Dana Glazer:

Cu ani în urmă, soţul meu - Dan - care pe atunci era doar prietenul meu, fiind la facultate în Timişoara, s-a întâlnit cu nişte foşti colegi de şcoală care au început să-l invite pe la ei şi să-i dea cărţi. Era deja format un grup de rugăciune şi de studiu biblic. A fost şi el invitat în acel anturaj bun şi a început să-şi pună el, în primul rând, întrebări.

Venind acasă la Deva, îmi spunea răspunsurile pe care le-a aflat la întrebările care-l frământau pe el. Asta m-a făcut şi pe mine să-mi conştientizez întrebările care poate erau doar nişte întrebări interioare, la care nu găseam răspuns singură. El m-a ajutat să le conştientizez, să le verbalizez şi chiar să-mi dea răspunsuri la ceea ce mă frământa.
Reporter:

Care au fost acele întrebări la care nu te-ai gândit până atunci?

Dana Glazer:

Mă întrebam: „De ce mi s-a întâmplat mie chestia asta - să mă trezesc crescând fără tată? Există Tată ceresc? Şi cine e? Ce e?”.

Foamea asta continuă după un tată, de a avea un tată lângă mine, m-a făcut să-mi doresc să găsesc un tată, în primul rând. Nu mă întrebam pe atunci: „Cine este Cristos şi ce înseamnă a avea o relaţie cu El?”. Îmi doream foarte mult un tată şi asta mă împingea de la spate să îmi doresc să-l găsesc, să mă întreb: „Cine este? Unde este? Cum Îl pot găsi? Prin ce mijloace?”.

Chiar am avut tendinţa să mă învinovăţesc că tatăl meu a părăsit-o pe mama şi că nu este acolo, lângă mine.

Reporter:

Care a fost momentul de „clic” în viaţa ta? Momentul când ţi-ai dat seama că, de fapt, Cristos este calea şi că Dumnezeu este Tatăl tău, nu aşa cum l-ai cunoscut pe tatăl tău pământesc, ci aşa cum este Tatăl nostru cel din ceruri.

Dana Glazer:

După ce ne-am căsătorit şi m-am mutat şi eu în Timişoara, frecventând bisericile neoprotestante am început să văd că şi alţi oameni şi-au pus întrebările la care eu nu am găsit răspuns. Atunci mi s-a declanşat foamea aceasta, setea după a căuta mai mult, a găsi neapărat. Ştiam că există o cale. Voiam să o găsesc personal.

Reporter:

Care a fost momentul când ţi-ai dat seama că într-adevăr aici este rostul tău, aici este scopul vieţii tale, aici este Tatăl nostru din ceruri care te iubeşte aşa de mult încât L-a dat pe Fiul Său să moară pentru tine?

Dana Glazer:

A fost un proces, dar am înţeles totul atunci când am avut o grea încercare - un accident al băiatului nostru. Era la mare, împreună cu soţul meu, şi a căzut de pe un dig, de la 1,80 m, pe spate. La Spitalul de Urgenţă i s-a spus că are o vertebră fisurată şi există riscul de a nu mai umbla sau poate de a nu mai vorbi. Au trecut aproape 48 de ore până când a fost transportat în Timişoara, unde locuim.

În acest timp, eu eram singură acasă cu fetiţa noastră nou-născută, care avea doar o lună. În acele ore am stat de vorbă cu Domnul. M-am întrebat: „Ce vrea să-mi spună cu asta? De ce a lăsat să se întâmple aşa ceva?”.

A fost o încercare grea, dar prin faptul că după aceea s-a dovedit că Cipri nu avea nimic, că era sănătos, că Dumnezeu l-a protejat, mi-a demonstrat că Dumnezeu mă iubeşte aşa de mult şi că a fost acolo în momentul când Cipri a căzut. Atunci am conştientizat foarte clar că aceste daruri pe care mi le-a făcut El în viaţă - soţul meu şi copiii mei - nu sunt ceva de neglijat sau ceva care nu are preţ. Sunt de nepreţuit. Dumnezeu mi-a arătat că mă iubeşte, că este lângă mine şi că mi-a ascultat rugăciunea.

În acele momente s-au rugat mulţi oameni pentru noi. Multe cunoştinţe, care nu ne erau neapărat prieteni, au aflat de accident şi s-au rugat pentru Ciprian. Am văzut că erau cu adevărat interesaţi, că ne iubeau şi se rugau pentru noi, şi am zis: „Da, într-adevăr, nişte oameni care au în comun cu noi doar dragostea pentru Cristos. Sunt atât de diferiţi de mine şi de familia mea şi totuşi s-au interesat de noi şi s-au rugat pentru noi”. Mi-au arătat prin acest comportament al lor că Dumnezeu este Tatăl nostru şi că ne iubeşte aşa de mult şi ne-ascultă rugăciunile. El Îşi ţine promisiunea de a ne ajuta în încercările grele din viaţa noastră.
Reporter:

Lăsăm în urmă momentele triste din viaţa noastră, cu bucuria c-am trecut dincolo, dar cu durerea momentului respectiv, pentru că nu poţi să simţi durerea unui om decât dacă treci personal prin durerea respectivă. Poţi doar să simţi compasiune sau înţelegere, dar durerea nu o poţi simţi decât atunci când treci prin ea, la fel cum poate cei care citesc nu pot să simtă durerea unui copil care înţelege la 4, 5, 7 sau 15 ani că tatăl l-a părăsit.

Sau a unui părinte care se trezeşte cu un telefon de genul acesta: „Copilul ţi-a căzut de pe dig, la mare”. Ce-au schimbat toate acestea în viaţa ta?
Dana Glazer:

Mi-am dat seama că ceea ce căutam era lângă mine şi trebuia să mă opresc. M-am oprit şi am fost bucuroasă că mi s-a arătat Tatăl ceresc, care era lângă mine, de fapt, şi m-am simţit ruşinată că atâţia ani nu L-am văzut că era acolo, atât de bun şi de palpabil.

Mi se arătase deja prin atâtea lucruri şi nu am fost capabilă să-L văd, poate din încăpăţânare, nu ştiu. Când am realizat că El este acolo, mi-am dorit din tot sufletul să mă schimb pentru El. Aşa cum El este acolo pentru mine şi aşa cum El şi-a trimis Fiul preaiubit pe pământ, am vrut şi eu să mă pot numi copil al Lui şi să mă schimb pentru El.
Reporter:

Cum s-au schimbat relaţiile tale pe orizontală, după ce relaţia ta personală cu Dumnezeu s-a schimbat, lucru pe care El îl aştepta de când te-ai născut?

Dana Glazer:

În primul rând s-a schimbat comunicarea cu soţul meu. Fiind amândoi firi temperamental colerice, aveam tendinţa de a ne certa sau de a avea dispute pe anumite teme. În primul rând eu nu concepeam să-i fiu supusă soţului meu.

Reporter:

Este cam dificil să-i spui unei femei, care este colerică sau sangvină prin temperament, că trebuie să fie supusă soţului ei...

Dana Glazer:

Da, e foarte greu de acceptat şi de multe ori poate mă supun, dar cu o puternică luptă interioară.

Reporter:

De atâtea ori bărbaţii iau decizii greşite şi nu-şi dau seama că iau decizii greşite. Nu-i aşa? -:)

Dana Glazer:

Da.
Reporter:

Dar slavă lui Dumnezeu că avem soţii care au o intuiţie şi o înţelepciune feminină deosebită, care ne ajută foarte mult.
Dana Glazer:

Când mi-am dat seama că am fost creată cu un anumit scop, că am un rol în viaţa de familie, am încercat să mă schimb pentru soţul meu şi pentru copiii mei, să-mi împlinesc scopul pentru care am fost creată, să învăţ să-i fiu supusă soţului meu şi să comunic cu el.

Am văzut că atunci când lucrurile merg bine în relaţia mea cu Domnul, lucrurile merg bine şi pe orizontală, în relaţia cu soţul şi cu copiii mei. Când am nelinişti, când sunt supărată şi mă îndepărtez de Domnul, atunci parcă nimic nu îmi iese bine. Sunt mereu nervoasă şi uit un lucru foarte important: că, în primul rând, trebuie să mă împac cu Domnul, şi după aceea problemele se rezolvă uşor.

Reporter:

Este interesant că după ce ai învăţat să fii supusă soţului tău - ceea ce este o învăţătură biblică - te-ai înscris la Facultatea de Drept, pe care ai absolvit-o. Asta demonstrează că atunci când te întorci la Dumnezeu eşti împlinită pe toate planurile, chiar dacă accepţi şi această învăţătură biblică a supunerii, care poate părea o nebunie de-a dreptul anacronică pentru lumea de astăzi, în care feminismul şi egalitatea între sexe sunt un flagel promovat cu agresivitate.

Tu ţi-ai făcut o carieră, cu ajutorul soţului tău şi cu ajutorul lui Dumnezeu, ceea ce demonstrează că aplicarea de bunăvoie a principiilor Bibliei nu te face mai îngust, nu te reduce, nu te face „legumă”, ci te ridică.

Spunea cineva că va veni o vreme când majoritatea oamenilor vor înnebuni. Şi această majoritate le va spune celor care vor rămâne normali şi alipiţi de Dumnezeu: „Voi sunteţi nebuni, pentru că nu acceptaţi homosexualitatea sau depravarea”. Este aşa de greu acum să rămâi în echilibru, legat de Dumnezeu şi ancorat în principiile Lui!

Într-o lume în care cei puşi să apere legea, mint, fură şi înşală, ar fi poate interesant să apară într-o zi ceva de genul: „De astăzi se scoate minciuna din minţile tuturor oamenilor”. Nici un om nu va mai şti că există minciună sau că există posibilitatea de a minţi. Doamne, câte lucruri s-ar schimba în lume din ziua respectivă!
Dana Glazer:

Dragi cititori, nu vă lăsaţi duşi de valul frumuseţilor sau al discotecilor. Au un farmec fals. Căutaţi-L pe Dumnezeu, pentru că mai târziu, poate va fi prea târziu.

Reporter:

Dumnezeu să vă ajute să-L descoperiţi pe El la timp, dragii şi iubiţii noştri cititori.