Actualizare 1 lucrare

B. Exercitarea autorităţii părinteşti în comun
Exercitarea autorităţii părinteşti presupune exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti. În principiu (cu caracter de regulă - n.n.) autoritatea părintească este exercitată de ambii părinţi împreună. Exerciţiul comun al autorităţii părinteşti fundamentează prezumţia mandatului tacit reciproc între părinţi, reglementată de art. 503 alin. (2) NCC. În reglementarea divorţului este statuată regula conform căreia autoritatea părintească se exercită de către ambii părinţi (art. 397), dar conform art. 398, pentru motive întemeiate, se poate dispune exercitarea ei de către unul dintre părinţi. Textul nu lămureşte sfera de aplicare a motivelor temeinice (nu este primul text din Noul Cod civil care nu oferă clarificări suficiente, aceleaşi motive temeinice se regăsesc şi în dispoziţiile art. 40 NCC referitor la capacitatea de exerciţiu deplină, anticipată - n.n.). În practică, astfel de motive au fost considerate consumul de alcool, de droguri, violenţele exercitate de către unul dintre părinţi sau stabilirea unuia dintre părinţi în străinătate, aspecte dovedite prin certificate medico-legale, declaraţii de martori, chiar recunoaşterea părintelui care a exercitat violenţele etc.

S-a mai subliniat că art. 507 nu stabileşte o simplă excepţie de la exercitarea în comun a autorităţii părinteşti, ci veritabile situaţii excepţionale în care autoritatea părintească se exercită de către un singur părinte, de interpretare restrictivă, situaţii care ar trebui să intervină foarte rar şi care pot fi subsumate ipotezei în care unul dintre părinţi se află în imposibilitate de a-si exprima voinţa. O atare interpretare restrictivă exclude posibilitatea analizării sub această reglementare a ipotezelor de tipul stabilirii domiciliului unuia dintre părinţi în străinătate, când, graţie mijloacelor de comunicare moderne, poate fi asigurată exercitarea autorităţii părinteşti în comun, sau chiar a situaţiilor de comportament violent din partea unui părinte. În sprijinul acestei interpretări au fost aduse şi argumente desprinse din jurisprudenţa belgiană, în care s-a arătat că exerciţiul autorităţii părinteşti după divorţ de către un singur părinte nu poate fi justificat de motive precum stabilirea domiciliului în străinătate, consumul de alcool sau de droguri, orientarea homosexuală a unuia dintre părinţi şi faptul că acesta trăieşte într-un cuplu de acest fel, întrucât este posibilă consultarea părintelui (aspect ce ţine de esenţa exercitării autorităţii părinteşti) care are capacitate de exerciţiu, nefiind împiedicat de nimic să-şi exprime voinţa, iar pe de altă parte, părintele nu trebuie încurajat să abandoneze obligaţiile pe care le are referitor la deciziile care îl privesc pe copil, să renunţe la drepturile şi îndatoririle sale părinteşti. Când vorbim de autoritate părintească ne referim la orientarea generală a copilului şi la ceea ce este important pentru el, iar nu la decizii care privesc viaţa de zi cu zi (de exemplu, chiar dacă unul din părinţi este plecat, celălalt îl consultă în permanenţă), iar aceasta trebuie să se exercite în comun şi după divorţ, pentru că divorţul este al părinţilor, nu al copilului de unul dintre părinţi. Codul civil se referă şi la bunurile copilului; dacă acesta are, de exemplu, un apartament, părinţii, indiferent dacă sunt căsătoriţi sau nu, trebuie să ia decizii cu privire la acel bun. Este vorba despre instituţia administrării simple (preluată tot din dreptul provinciei Quebec). În exercitarea autorităţii părinteşti, părintele se comportă ca un administrator cu privire la bunurile minorului; prin urmare, noţiunea de „autoritate părintească” se referă la dreptul de a decide cu privire la tot ce ţine de viaţa şi averea copilului. În practică va fi necesară schimbarea mentalităţii de până acum, conform căreia copilul era încredinţat mamei care lua toate deciziile. În dreptul din Quebec se pune un accent deosebit pe noţiunea de „garde”, care se concretizează, de pildă, în faptul că părintele la care copilul se află în îngrijire trebuie să îl înştiinţeze şi consulte în permanenţă pe celălalt părinte cu privire la starea copilului.

În material s-a subliniat faptul că diferenţa între încredinţarea copilului spre creştere şi educare şi stabilirea locuinţei copilului este că, în acest din urmă caz, părintele la care copilul locuieşte nu mai are singur dreptul de a-l creste şi educa.

În concluzie cu privire la acest subiect, s-a subliniat faptul că exercitarea autorităţii părinteşti presupune exercitarea tuturor drepturilor şi îndatoririlor părinteşti; autoritatea părintească poate fi exercită de unul dintre părinţi, în cazurile general prevăzute de art. 507 NCC, indiferent că părinţii sunt căsătoriţi sau divorţaţi; în caz de divorţ, asupra exercitării autorităţii părinteşti de către un singur părinte va dispune instanţa de tutelă, iar aceasta presupune consultarea celuilalt părinte în toate aspectele care exced sferei vieţii curente.