Actualizare 1 lucrare

b) Amprentele digitale: Este de necontestat că amprentele digitale nu conţin atât de multe informaţii ca eşantioanele celulare şi ca profilele ADN. Problema impactului stocării lor de către autorităţi a fost deja analizată de organele Convenţiei. Comisia este cea care, în cauza McVeigh, a examinat pentru prima dată problema prelevării şi conservării amprentelor digitale în cadrul unei anchete judiciare. Comisia a admis că unele dintre măsurile luate în cadrul acestei anchete puteau aduce atingere dreptului la respectarea vieţii private, dar nu a răspuns la întrebarea dacă, privită separat, stocarea amprentelor digitale, ar putea constitui, o astfel de ingerinţă (McVeigh, O’Neill şi Evans, nr. 8022/77, 8025/77 şi 8027/77, Raportul Comisiei din 18 martie 1981, DR 25, p.93, §224).

În cauza Kinnunen, Comisia a apreciat că stocarea amprentelor digitale şi fotografiilor, după arestarea reclamantului, nu se analizează ca o ingerinţă în viaţa privată având în vedere că aceste elemente nu conţineau nicio apreciere subiectivă care să poată fi contestată. Comisia a notat totuşi că datele în discuţie au fost distruse, la cererea reclamantului, nouă ani mai târziu (Kinnunen c. Finlanda, nr. 24950/94, decizia Comisiei din 15 mai 1996).

Având în vedere aceste constatări şi întrebările care se pun în prezenta cauză, Curtea apreciază că problema trebuie reexaminată. Curtea observă în primul rând că înregistrările amprentelor digitale ale reclamanţilor constituie date cu caracter personal [alin. (68)] care conţin anumite elemente de identificare externă, la fel ca, spre exemplu, fotografiile sau mostrele vocale.

În cauza Friedl, Comisia a apreciat că stocarea fotografiilor anonime care au fost făcute în timpul unei manifestaţii publice, nu constituie o ingerinţă în viaţa privată. Ea a ajuns la această concluzie acordând o importantă deosebită faptului că fotografiile în cauză nu au fost înregistrate în vreun sistem de prelucrare a datelor şi că autorităţile nu au luat măsuri pentru a identifica persoanele din fotografie recurgând la prelucrarea datelor (Friedl, citată mai sus, avizul Comisie, §§49-51).

În cauzele P.G. şi J.H., Curtea a considerat că înregistrarea de date şi caracterul sistematic sau permanent al înregistrării ar putea ridica probleme legate de dreptul la respectul vieţii private, chiar dacă datele în cauză erau în domeniul public sau erau disponibile în altă formă. Curtea a reţinut că înregistrarea vocii unei persoane, pe un suport permanent, în vederea analizării ulterioare, permitea în mod clar, ca împreună cu alte date personale să faciliteze identificarea acestei persoane. Curtea a concluzionat că înregistrarea vocilor reclamanţilor în vederea analizării ulterioare a adus atingere dreptului la respectarea vieţii private (a se vedea P.G. şi J.H. c. Regatul Unit, nr. 44787/98, §59-60, CEDO IX, 2001).

Curtea consideră că abordarea adoptată de organele Convenţiei cu privire la fotografii şi mostrele vocale trebuie aplicată de asemenea şi cu privire la amprentele digitale. Guvernul apreciază că situaţia acestora din urmă este distinctă pentru că este vorba despre elemente neutre, obiective şi de necontestat şi care, spre deosebire de fotografii, sunt neinteligibile pentru ochiul neavizat şi în absenţa altor amprente cu care să fie comparate. Constatările Guvernului, deşi corecte, nu schimbă cu nimic faptul că amprentele digitale conţin în mod obiectiv informaţii unice despre un individ, permiţând identificarea acestuia cu precizie într-o gamă largă de circumstanţe. Prin urmare amprentele digitale sunt susceptibile să aducă atingere vieţii private iar stocarea lor fără consimţământul persoanei în cauză nu poate fi considerată o măsură neutră sau nesemnificativă.

În speţă, Curtea constată că amprentele digitale ale reclamanţilor au fost prelevate în cadrul procedurii penale şi, ulterior, au fost înregistrate într-o bază de date la nivel naţional, pentru a fi stocate şi prelucrate automat în scopul identificării penale. Este de necontestat că datorită informaţiilor pe care le conţin eşantioanele celulare şi profilele ADN, stocarea acestora are un impact mai mare asupra vieţii private decât stocarea amprentelor digitale. Curtea apreciază că deşi se poate aprecia ca fiind util a se distinge, în privinţa prelevării, utilizării şi stocării, între situaţia amprentelor digitale, pe de o parte, şi cea a eşantioanelor celulare şi profilelor ADN, pe de altă parte, totuşi, când se pune problema justificării, nu este mai puţin adevărat că stocarea amprentelor digitale constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii private.