Actualizare 1 lucrare

c) Aplicarea principiilor fundamentale în speţă: Pentru Curte, este în afara oricărei discuţii faptul că lupta împotriva criminalităţii şi în special a crimei organizate şi terorismului, care constituie una dintre provocările căreia societăţile europene trebuie să-i facă faţă la ora actuală, depinde într-o mare măsură de utilizarea tehnicilor ştiinţifice moderne de anchetă şi investigaţie. Consiliul Europei a recunoscut acum 15 ani că tehnicile de analiză a ADN-ului prezentau avantaje pentru sistemul justiţiei penale [Recomandarea R (92) 1 a Comitetului de Miniştri]. Este de asemenea de necontestat că statele membre au făcut progrese rapide şi substanţiale în utilizarea informaţiilor furnizate de ADN-ului pentru a stabili vinovăţia sau nevinovăţia.

Totuşi, recunoscând rolul şi importanţa jucată de aceste informaţii în descoperirea infracţiunilor, Curtea trebuie să delimiteze domeniul de analiză în speţă. Problema nu este de a determina dacă păstrarea amprentelor digitale, mostrelor celulare şi profilelor ADN, în general, poate fi privită ca având o justificare prin prisma Convenţiei. Singura problemă în speţă, este aceea de a şti dacă stocarea amprentelor digitale şi informaţiilor ADN ale reclamanţilor, bănuiţi de săvârşirea unor infracţiuni pentru care nu au fost condamnaţi, este justificată prin prisma art. 8 din Convenţie.

Curtea va examina această problemă ţinând cont de instrumentele relevante ale Consiliului Europei şi de dreptul şi practica în vigoare în Statele contractante. Conform principiilor de bază în materie, conservarea datelor trebuie să fie proporţională cu scopul în vederea căruia au fost colectate şi perioada de stocare să fie limitată. Se pare că statele contractante aplică sistematic aceste principii în activitatea poliţiei, conform Convenţiei cu privire la protecţia datelor şi recomandărilor ulterioare ale Comitetului de Miniştri.

Referitor, în special la mostrele celulare, majoritatea Statelor contractante nu autorizează prelevarea în cadrul procedurilor penale decât în cazul persoanelor suspectate de a fi comis infracţiuni prezentând o anumită gravitate. în marea majoritate a Statelor contractante care dispun de baze de date ADN funcţionale, mostrele celulare şi profilele genetice trebuie înlocuite sau distruse fie imediat, fie într-un anumit termen, după ce s-a dispus achitarea sau neînceperea urmăririi penale. Unele state permit anumite excepţii de la aceste reguli.

Situaţia din Scoţia, care face parte din Regatul Unit, este sub acest aspect, deosebit de relevantă. Astfel, Parlamentul scoţian a autorizat conservarea ADN-ului persoanelor care nu au fost condamnate penal doar în cazul adulţilor acuzaţi de infracţiuni violente sau de infracţiuni sexuale şi, chiar şi în acest caz, doar pentru o durată de trei ani, cu posibilitatea de a păstra aceste materiale încă doi ani cu aprobarea unui sheriff.

Această situaţie este conformă cu Recomandarea R (92) 1 a Comitetului de Miniştri, care pune accentul pe necesitatea de a se distinge între diferitele categorii de situaţii şi de a se stabili termene precise de păstrare a datelor, chiar şi în cazurile mai serioase (grave). Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord sunt singurele state membre ale Consiliului Europei care permit păstrarea pe termen nelimitat a amprentelor digitale şi a eşantioanelor şi profilelor ADN ale tuturor persoanelor, indiferent de vârstă, bănuite de a fi comis infracţiuni a căror evidenţă poate fi păstrată în bazele de date ale poliţiei.

Guvernul insistă asupra faptului că Regatul Unit este înaintea altor state în ce priveşte folosirea mostrelor ADN pentru a detecta infracţiunile şi asupra faptului că alte state nu au ajuns la acelaşi nivel de dezvoltare în privinţa mărimii şi resurselor bazelor lor de date ADN, astfel încât analiza comparativă cu dreptul şi practica altor state prezintă un interes limitat.

Curtea nu poate ignora faptul că, în ciuda avantajelor care decurg din extinderea maximă a bazei de date ADN, alte state contractante au ales să stabilească limite în conservarea şi utilizarea acestor date pentru a asigura un echilibru potrivit între interesele concurente. Curtea constată că protecţia oferită de art. 8 din Convenţie ar fi diminuată în mod inacceptabil, daca ar fi autorizată folosirea tehnicilor ştiinţifice moderne în sistemul justiţiei penale, indiferent de preţ şi fără a pune atent în balanţă, pe de o parte, avantajele posibile ale utilizării pe scară largă a acestor tehnici şi, pe de altă parte, interesele esenţiale legate de viaţa privată. După aprecierea Curţii, consensul puternic existent, în această privinţă, între statele contractante, îmbracă o importanţă deosebită şi, în procesul de evaluare a imixtiunii în viaţa privată, reduce marja de apreciere lăsată la dispoziţia statului pârât. Curtea apreciază că Statul care revendică un rol de deschizător de drumuri în dezvoltarea noilor tehnologii are o responsabilitate deosebită în găsirea unui just echilibru în domeniu.

În speţă, amprentele digitale şi mostrele celulare ale reclamanţilor au fost prelevate iar profilele ADN realizate în cadrul procedurilor penale deschise pentru tentativă de furt, în cazul primului reclamant şi pentru hărţuirea partenerului, în cazul celui de-al doilea. Datele au fost stricate în baza unei legi care autoriza conservarea pentru o durată nelimitată, deşi primul reclamant a fost achitat iar în cazul celui de-al doilea cauza a fost clasată.

Curtea trebuie să examineze dacă stocarea permanentă a amprentelor digitale şi a datelor ADN ale tuturor persoanelor suspecte dar care nu au fost condamnate are la baza motive pertinente şi suficiente.

Deşi dreptul de a conserva amprentele digitale, mostrele celulare şi profilele ADN, în Tara Galilor şi Anglia, nu există decât din anul 2001, Guvernul apreciază că s-a demonstrat că stocarea acestor elemente este indispensabilă în cadrul luptei împotriva criminalităţii. Si, într-adevăr, statisticile şi alte elemente de probă trimise Camerei Lorzilor şi incluse în documentele prezentate Curţii de către Guvern, par impresionante şi indică faptul că profilele ADN care anterior ar fi fost distruse erau legate de locul crimei, într-un mare număr de cauze.

Reclamanţii susţin totuşi că statisticile nu reflectă adevărul, iar acest lucru este confirmat de raportul Nuffield. Intr-adevăr, aşa cum au remarcat reclamanţii, cifrele nu indică în ce măsură această „legătură” cu urmele de la locul faptelor a dus la condamnarea persoanelor în cauză, şi nu indică nici numărul de condamnări determinat de conservarea mostrelor de la persoanele care nu au fost condamnate (…).

Dacă nici statisticile şi nici exemplele furnizate de Guvern nu permit, prin ele însele, să se stabilească faptul că ar fi fost imposibilă identificarea şi condamnarea autorilor infracţiunii fără stocarea permanentă şi fără distincţie a amprentelor digitale şi datelor ADN ale tuturor persoanelor care se găseau într-o situaţie similară cu a reclamanţilor, Curtea admite totuşi că lărgirea bazei de date a contribuit la descoperirea şi prevenirea infracţiunilor.

Rămâne totuşi de determinat dacă o astfel de stocarea este proporţională şi reflectă un just echilibru între interesele publice şi private aflate în conflict.

În acest sens, Curtea a fost uimită de caracterul general şi nediferenţiat al dreptului de stocare în vigoare în Anglia şi Ţara Galilor. Într-adevăr, datele în cauză pot fi păstrate, indiferent de natura şi de gravitatea infracţiunilor de care este bănuită iniţial o persoană şi indiferent de vârstă . Este posibilă colectarea şi stocarea amprentelor digitale şi mostrelor biologice de la orice persoană, indiferent de vârstă, arestată în legătură cu o abatere care atrage includerea în evidenţele de poliţiei (…). În plus, conservarea nu este limitată în timp (...) nu există decât posibilităţi reduse pentru o persoană care a fost achitată sa obţină ştergerea datelor din baza de date naţionale sau să obţină distrugerea mostrelor (…) (şi), în special, legiuitorul nu a prevăzut exercitarea unui control independent cu privire la justificarea conservării, în baza unor crierii precise, cum ar fi gravitatea infracţiunii, starea de recidivă, temeinicia indiciilor cu privire la posibilitatea ca persona în cauză să fi săvârşit fapta sau alte circumstanţe particulare.

Curtea recunoaşte că atingerea adusă dreptului reclamanţilor la respectarea vieţii private poate fi de un grad diferit în funcţie de cele trei categorii de date cu caracter personal stocate. Conservarea eşantioanelor celulare este în mod special intruzivă, ţinând cont de bogăţia de informaţii genetice şi referitoare la sănătate, conţinute de acestea. Totuşi, un regim de conservare atât de nediferenţiat şi necondiţionat, cum este cel în cauză, impune un examen riguros, fără a ţine cont de diferenţele dintre cele trei categorii de date cu caracter personal.

(…) Curtea reafirmă că simplul fapt al conservării şi memorizării datelor cu caracter personal de către autorităţile publice, indiferent de modalitatea în care au fost obţinute, poate fi considerat ca având impact direct asupra vieţii private a persoanei în cauză, indiferent dacă acestea sunt sau nu folosite ulterior.

În speţă, este îngrijorător riscul de stigmatizare, care decurge din faptul că persoanele în situaţia reclamanţilor, respectiv, care nu au fost condamnate pentru nicio infracţiune şi care beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, sunt tratate în acelaşi mod ca şi persoanele condamnate. Nu trebuie pierdut din vedere, în acest context, că dreptul oricărei persoane de a fi prezumată nevinovată, drept garantat de Convenţie, include o regulă generală, potrivit căreia nu mai pot fi exprimate suspiciuni cu privire la nevinovăţia unei persoane puse sub acuzare, după ce a fost achitată (Rushiti c. Austriei, nr. 28389/95, § 31, 21 martie 2000, şi referinţele citate). Sigur că stocarea datelor personale referitoare la reclamanţi, nu echivalează cu exprimarea unei îndoieli cu privire la vinovăţia lor, totuşi, percepţia acestora că nu sunt trataţi ca persoane nevinovate, este întărită de faptul că datele lor sunt păstrate pe termen nelimitat, la fel ca şi cele referitoare la persoanele condamnate deşi datele care se referă la persoane care nu au fost niciodată condamnate, trebuie distruse.

Guvernul susţine că dreptul de conservare se referă la amprentele digitale şi mostrelor celulare prelevate de la o persoană în cadrul unei anchete penale şi nu depinde de vinovăţia sau nevinovăţia acesteia. în plus, prelevarea amprentele digitale şi mostrele celulare de la reclamanţi, s-a făcut în mod legal iar conservarea nu are nicio legătură cu faptul că iniţial aceştia au fost bănuiţi de comiterea unei infracţiuni, singurul motiv pentru care sunt stocate, este acela de a mări baza de date care să poată fi folosită pentru identificări viitoare. Curtea constată însă că acest argument se conciliază greu cu obligaţia prevăzută de art. 64 § 3 din Legea din 1984, de a distruge, la cerere, amprentele digitale şi mostrele celulare ale persoanelor care au acceptat de bunăvoie prelevarea, date care, sunt distruse, deşi au aceeaşi importanţă pentru creşterea bazei de date. (…)

În plus, Curtea apreciază că stocarea datelor persoanelor necondamnate este în mod special periculoasă în cazul minorilor, aşa cum este cazul primului reclamant, având în vedere situaţia specială a acestora şi importanţa care o prezintă dezvoltarea şi integrarea lor în societate (…).

În concluzie, Curtea apreciază că măsura stocării nediferenţiate a amprentelor digitale şi eşantioanelor celulare şi profilelor ADN ale persoanelor bănuite de a fi comis infracţiuni dar care nu au fost condamnate, aşa cum s-a întâmplat în cazul reclamanţilor, nu păstrează un just echilibru între interesul public şi interesele private iar Statul a depăşit orice marjă de apreciere acceptabilă în materie. Faţă de argumentele expuse, Curtea constată că stocarea datelor se analizează ca o ingerinţă disproporţionată în dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii private şi nu constituie o măsură necesară într-o societate democratică (…).

Prin urmare, în speţă a fost încălcat art. 8 din Convenţie.