Afară strada a luat foc

― Nu pleca, îl rugă ea blând. Te rog să nu pleci, Larry. Am cumpărat special nişte mâncare. Poate c-ai şi văzut. Şi, pe urmă, speram să putem juca împreună nişte gin rummy diseară.

― Mamă, dar tu habar n-ai să joci gin, îi răspunse el, zâm­bind slab.

― În schimbul unui cent pentru fiecare punct, îţi ofer ocazia să înveţi jocul, puştiule.

― Poate dacă-ţi dau avans patru sute de puncte...

― Auzi ce scoate din el, se hlizi ea încetişor. Poate eu să-ţi dau ţie patru sute de puncte avans. Nu pleca, Larry. Ce zici?

― De acord, îi răspunse el.

Pentru prima oară în ziua respectivă se simţea bine, cu ade­vărat bine. O voce subţire îi şoptea că o ia de la capăt, că rămă­sese acelaşi Larry căruia-i place să călătorească pe gratis, dar refuză să-şi plece urechea la vocea aceea. În cazul de faţă, era vorba de maică-sa, ea îl rugase. E adevărat că-i zisese nişte lucruri destul de grele înainte de a-l ruga, dar o rugăminte rămâne o rugăminte, poţi să negi?

― Uite care-i treaba. Cumpăr eu biletele pentru jocul de pe 4 iulie. Oricum, o să te curăţ diseară, aşa că-mi scot paguba.

― Tu nu eşti în stare să cureţi nici o roşie, îi replică ea prie­tenos, apoi se întoarse la rafturi. Există o toaletă pe culoar. De ce nu te duci să-ţi speli sângele de pe frunte? Apoi ia zece dolari de la mine din geantă şi du-te la un film. Încă mai există câteva cinematografe bune pe Third Avenue. Dar să nu te apropii de mizeriile alea din jurul lui Forty-ninth şi Broadway.

― În curând am să-ţi dau o grămadă de bani, o asigură Larry. Discul meu a ajuns pe locul al optsprezecelea în clasamentul din Billboard pe săptămâna asta. M-am oprit la Sam Goody's şi am văzut, venind încoace.

― Minunat. Dacă eşti aşa de bogat, de ce nu ţi-ai cumpărat revista, în loc să stai s-o citeşti acolo?

Pe neaşteptate, Larry simţi cum i se pune un nod în gât. Încercă să scape de el, dar sforţările lui se dovediră zadarnice.

― Ei, nu contează, îl linişti ea. Am o limbă afurisită, ca un armăsar care o ia razna. Iar o dată ce s-a pornit, nu se mai opreşte până nu oboseşte. Doar mă cunoşti. Ia-ţi cincisprezece, Larry. Să zicem că ţi-i împrumut. Bănuiesc că-i voi primi înapoi, într-un fel sau altul.

― Am să ţi-i înapoiez.

Se apropie de ea şi trase de poala rochiei, ca un copil. Ea se uită în jos. Larry se ridică pe vârfuri şi o sărută pe obraz.

― Te iubesc, mamă.

Ea-l privi surprinsă, nu de sărut, ci de ceea ce-i spusese şi mai ales de tonul lui.

― Ştiu asta, Larry, îl asigură ea.

― În legătură cu ceea ce ziceai mai devreme. C-aş fi în încurcătură. De fapt, am o mică problemă, dar nu e...

― Nu vreau să aud nimic despre asta.

Vocea ei devenise deodată rece şi serioasă. Atât de rece, încât îl sperie puţin.

― Foarte bine. Ascultă-mă, mamă... care-i cel mai bun cinematograf din zonă?

― Lux Twin, dar nu ştiu ce rulează acum.

― Nu contează. Ştii care-i părerea mea? Există trei lucruri pe care le poţi întâlni peste tot în America, dar dacă vrei să fie de calitate, nu le găseşti decât în New York City.

― Chiar aşa, domnule critic de la New York Times! Şi care sunt ele?

― Filme, baseball şi hotdogs de la Nedick's.

― Nu eşti prost, Larry.., şi nici n-ai fost vreodată, spuse ea râzând.

Larry se duse la toaletă şi-şi spălă sângele de pe frunte. Se întoarse şi o sărută din nou pe maică-sa şi se alese cu cincispre­zece dolari din poşeta ei neagră şi uzată. Se duse apoi şi văzu la Lux un film, în care un individ nebun şi rău, revenit de dincolo de mormânt, purtând numele de Freddy Krueger, provoacă scufundarea mai multor adolescenţi în nisipurile mişcătoare ale propriilor lor vise, unde, cu o singură excepţie ― eroina fil­mului ― se sting cu toţii. Freddy Krueger păruse şi el să moară în final, dar faptul nu era prea sigur şi, de vreme ce filmul avea o cifră romană după titlu şi păruse să stârnească interesul unui număr destul de mare de spectatori, Larry se gândi că bărbatul cu lame de ras în vârful degetelor se va întoarce ― neavând de unde şti că zgomotul persistent din rândul din spatele lui era un semn al sfârşitului tuturor acestor lucruri: noi părţi ale acestui film nu aveau să mai apară pe ecrane, iar în scurt timp reprezentaţiile cinematografice urmau să dispară cu totul.

Pe rândul din spatele lui Larry, un bărbat tuşea.

CAPITOLUL 12

ÎN COLŢUL cel mai îndepărtat al salonului se afla o pen­dulă din cele mari. Tic-tac-ul ei regulat o urmărea pe Frannie Goldsmith de când se ştia. Îl considera o chintesenţă a acelei încă­peri odioase, iar în zile ca acestea din urmă ceasul însuşi îi deve­nise odios.

Încăperea ei favorită din gospodărie era atelierul de lucru al tatălui ei, care se afla în magazia dintre casă şi garaj. Pătrundeai înăuntru printr-o uşă mititică, înaltă doar de vreun metru cinci­zeci şi aproape ascunsă îndărătul străvechii sobe din bucătărie. Uşa era un foarte bun punct de pornire: mică şi aproape ascunsă, amintea în chipul cel mai fermecător de uşile pe care le întâlneşti în basme şi-n poveşti. Când crescuse în vârstă şi în înălţime, tre­buia să se aplece ca să poată intra, exact ca tatăl ei ― maică-sa nu intra în atelier decât dacă era absolută nevoie. Era o uşă exact ca în Alice în ţara Minunilor şi, timp de mai mulţi ani, mintea ei plăsmuise un joc pe care nu-l mărturisise nici măcar tatălui său: se făcea că într-o bună zi, când deschidea uşa, nu mai descoperea dincolo de ea atelierul lui Peter Goldsmith. Se trezea în schimb într-un pasaj subteran, ieşind undeva pe drumul dintre Ţara Minunilor şi Hobbiton, un tunel cu tavan destul de coborât, dar plăcut, cu laturile din pământ bătătorit şi tavanul tot din lut străpuns de rădăcini zdravene, care-ţi făceau cucuie în frunte dacă nu erai atent şi te izbeai de vreuna. Un tunel în care nu se simţea iz de umezeală, gândaci şi viermi, ci mirosea a scorţişoară şi a ştrudel cu mere care tocmai e scos din cuptor, un tunel care ieşea undeva, pe un tărâm de vis, în toiul unei petreceri nesfârşite...

Ei bine, tunelul năzdrăvan nu i se arătase niciodată, dar lui Frannie Goldsmith, crescută în această casă, îi fusese suficient şi atelierul (denumit uneori de taică-său "sculărie", iar de maică-sa "locul acela murdar unde tăticul tău se duce ca să bea bere"). Scule ciudate şi mecanisme nemaipomenite. Un dulap uriaş cu o sută de sertare, fiecare plin până la refuz. Cuie, şuruburi, burghie, glaspapir (de trei feluri: aspru, şi mai aspru, cel mai aspru), rindele, nivela cu bulă de aer şi multe altele, al căror nume nu-l ştia nici atunci şi nici acum. Întunericul atelierului nu era tulburat decât de becul de patruzeci de waţi, acoperit de pânze de păian­jen, atârnat de firul electric, şi de cercul de lumină puternică ce venea de la o lampă cu picior extensibil şi cădea întotdeauna asupra locului unde tatăl ei avea ceva de lucru. În aer se amestecau mirosurile de praf, de ulei şi de tutun de pipă, iar acum îşi zicea, nu pentru prima dată, că ar trebui să existe o regulă: toţi taţii să fumeze. Pipă, havană, ţigară, marijuana, haşiş, frunze de lăptucă, ceva. Pentru că mirosul de tutun i se părea că face parte, organic, din propria ei copilărie.

Dă-mi cheia aia, Frannie. Nu... cea mică. Ce ai făcut astăzi la şcoală?... Aşa s-a purtat?... Păi, ce i-o fi venit lui Ruthie Sears să te împingă?... Da, arată rău. E o zgârietură foarte urâtă. Dar se asortează foarte bine la culoarea rochiei tale, nu eşti de părere? Poate n-ar fi rău s-o cauţi pe Ruthie Sears şi s-o convingi să te împingă iarăşi, ca să te loveşti şi la celălalt picior. Atunci totul ar fi simetric. Vrei să-mi dai şurubelniţa aia mare, te rog?... Nu, aceea cu mâner galben.

Frannie Goldsmith! Să ieşi imediat afară din locul acela mizerabil şi să-ţi schimbi hainele de şcoală! ÎN MOMENTUL... ĂSTA! Sunt sigură că te-ai murdărit!

Chiar şi acum, la douăzeci şi unu de ani, se mai strecura pe uşă şi se aşeza între masa lui de lucru şi vechea sobă model Ben Franklin, care iarna dădea o căldură uimitoare, încercând să recupereze astfel măcar o fărâmă din spiritul vremurilor când nu era decât copilul Frannie Goldsmith. Un sentiment iluzoriu, aproape întotdeauna împletit cu tristeţea pentru fratele ei, Fred, despre care nu avea decât amintiri vagi şi a cărui viaţă se curmase crunt, înainte ca el să fi apucat să crească. Reuşea să-l suporte, ba chiar îi făcea plăcere mirosul de ulei care pătrunsese în toate, după cum şi mucegaiul şi izul îndepărtat de pipă. Nu reuşea să-şi amintească decât arareori cum era pe când fusese foarte mică, incredibil de mică, dar aici, în atelier, reuşea câteodată, ceea ce-i dădea un sentiment de bucurie.

Dar acum se afla în salon.

Salonul.

Dacă atelierul însemna pentru ea farmecul copilăriei, simbo­lizat de parfumul răspândit de pipa tatălui ei (uneori, el îi sufla încetişor fum în ureche, atunci când o durea, însă numai după ce primea din partea ei promisiunea că nu-i va spune Carlei, care ar fi suferit un adevărat şoc), atunci de salon se legau toate acele amintiri din copilăria ei pe care ar fi vrut să le uite. Vorbeşte atunci când eşti întrebată! E uşor de spart, mai greu de reparat! Du-te la tine în cameră chiar în secunda asta şi schimbă-ţi hainele, nu vezi că nu se potrivesc? Tu nu gândeşti niciodată? Frannie, nu te mai trage de haine, oamenii au să creadă că ai purici. Ce crezi că au să-şi închipuie unchiul Andrew şi mătuşa Carlene? M-ai făcut de ruşine! Salonul era locul unde trebuia să-ţi ţii gura, salonul era locul unde te apuca mâncărimea şi n-aveai voie să te scarpini, salonul era locul unde auzeai comenzi dictatoriale, conversaţii plicticoase, locul unde rudele te ciupeau de obraji, unde nu aveai voie să strănuţi sub nici un motiv, unde trebuia să-ţi înăbuşi tusea şi, mai presus de orice, căscatul.

În inima acestei încăperi, unde sălăşluia spiritul mamei ei, se afla pendula. Fusese construită în 1889 de bunicul Carlei, Tobias Downes, şi intrase aproape imediat în fondul de pro­prietate mobilă a familiei, schimbându-şi sediul de-a lungul anilor, grijuliu împachetată şi asigurată împotriva eventualelor accidente din cursul mutărilor dintr-o parte a ţării în alta (iniţial, pendula fusese concepută în atelierul din Buffalo, New York, al lui Tobias, un loc la fel de afumat şi mizerabil ca şi atelierul lui Peter, fără îndoială, chiar dacă un comentariu de acest fel i s-ar fi părut Carlei absolut irelevant), trecând de la o parte a familiei la alta atunci când cancerul, infarctul sau accidentul stingeau câte o ramură a arborelui ei genealogic. Pendula se aflase în salon de la mutarea soţilor Goldsmith în această casă, acum vreo treizeci şi şase de ani. Fusese plasată aici de la bun început şi tot aici rămăsese, mergând fără oprire, marcând cu tic-tac-ul ei segmente de timp în nişte vremuri sterpe. Într-o bună zi, pendula avea să fie a ei, dacă îşi dorea, se gândea Frannie în timp ce privea faţa albă, şocată, a mamei ei. Dar eu n-o vreau! Nu am nevoie de ea şi nici n-o voi ţine!

În încăperea aceasta erau flori uscate sub clopote de sticlă. Tot aici era un covor de culoare cenuşie, precum penele porumbelului, cu trandafiri roz întunecat. Graţioasa fereastră cu arcadă se deschidea spre vale, către US 1, cu un gard viu masiv, din lemn-câinesc, între şosea şi terenul lor. Carla îşi bătuse soţul la cap cu patimă şi înverşunare până când plantase gardul viu, imediat după construirea benzinăriei Exxon în dreptul lor. O dată plantat, îl bătuse la cap pe soţul ei să-l facă să crească mai repede.

Ar fi acceptat până şi îngrăşăminte radioactive, se gândea Frannie, dacă ar fi servit scopului ei. Stridenţa protestelor ei se potolea pe măsură ce gardul creştea şi-şi închipuia că discuţiile vor înceta definitiv peste un an sau doi, când avea să fie suficient de înalt ca să acopere complet benzinăria, iar salonul se va transforma din nou într-un sanctuar inviolabil.

Sau cel puţin în ceea ce priveşte acest subiect.

Tapet, cu frunze mari, verzi, şi flori roz, având aproape aceeaşi nuanţă ca trandafirii de pe covor. Mobilă americană veche şi un set de uşi duble din mahon închis la culoare. Un cămin fals cu un trunchi de mesteacăn aşezat de o veşnicie pe o plită din cărămidă roşie, perfect curată de când se ştia, pe care nu căzuse niciodată nici măcar un fir de funingine. După părerea lui Frannie, buşteanul era atât de uscat, încât ar fi ars ca un ziar, o dată aprins. Deasupra buşteanului era atârnată o oală din cele foarte mari, cât să poţi spăla un copil în ea. Aceasta provenea de la străbunica lui Frannie şi era suspendată de-o veşnicie deasupra buşteanului veşnic. Deasupra consolei căminului, desăvârşind acest colţ al întregului, era fixată Eterna Carabină cu Cremene.

Segmente de timp în nişte vremuri sterpe.

Una dintre cele mai vechi amintiri era aceea când făcuse pipi pe covorul de culoare cenuşie ca penele porumbelului, cu tran­dafiri roz întunecat. Avea cam trei ani, nu se obişnuise cu oliţa de prea multă vreme şi probabil nu i se permitea să intre în salon decât cu prilejul unor ocazii speciale, de teama accidentelor posibile. Nu se ştie cum, ea se strecurase înăuntru şi, când o văzuse pe maică-sa, nu alergând, ci sprintând să pună mâna pe ea înainte ca ireparabilul să se întâmple, ireparabilul se şi petrecuse cu adevărat. Băşica i se golise pe negândite, iar pata din ce în ce mai mare de la picioarele ei ― nuanţa de cenuşiu ca penele porumbelului transformându-se într-un cenuşiu mai închis, ca ardezia ― o făcuse literalmente pe maică-sa să scoată un ţipăt. În cele din urmă pata ieşise, dar oare după câte spălări repetate, cu cei mai diverşi detergenţi? Poate Dumnezeu ştia; Frannie Goldsmith n-avea habar.

Tot în salon stătuse maică-sa de vorbă cu ea ― cu severitate, deschis şi îndelung ― după ce-i prinsese pe Frannie şi pe Norman Burstein cercetându-se unul pe celălalt în şură, cu hainele amândurora puse grămadă pe balotul de fân de lângă ei. Cum i-ar plăcea ei, lui Frannie, o întrebase Carla în timp ce pendula bătea solemn, măsurând segmente de timp în nişte vremuri sterpe, dacă ar scoate-o la o plimbare pe marginea şoselei US 1 iară nici o haină pe ea? Ce părere ar avea de chestia asta? Frannie, care pe atunci avea şase ani, plânsese, dar reuşise să evite, nu se ştie cum, isteria care ar fi trebuit s-o cuprindă în mod normal din cauza unei asemenea perspective.

Când avea zece ani, intrase cu bicicleta în stâlpul cutiei poştale, din cauză că privea peste umăr şi-i striga ceva Georgettei McGuire. Îşi spărsese capul, se umpluse de sânge la nas, îşi rănise ambii genunchi şi chiar i se lăsase o perdea neagră înaintea ochilor pentru câteva secunde, din cauza şocului. Când îşi mai revenise puţin, se apropiase şchiopătând de casă, plângând, îngrozită din cauza sângelui ce i se scurgea din atâtea răni. În mod normal s-ar fi dus la taică-său, însă el fiind la lucru, îşi făcuse apariţia, împleticindu-se, în salon, unde maică-sa le servea ceaiul doamnelor Venner şi Prynne. Ieşi afară! ţipase maică-sa, dar în secunda următoare alergă spre Frannie, o luă în braţe, spunându-i Oh, Frannie, vai de mine, ce s-a întâmplat, vai, te-ai lovit la nas! Însă între timp o conducea pe Frannie spre bucătărie, unde putea să picure în voie sânge pe podea, şi asta chiar în vreme ce o mângâia; Frannie nu uitase niciodată că primele două cuvinte pe care i le adresase nu fuseseră Oh, Frannie! ci Ieşi afară! Grija ei cea mare fusese salonul, unde vremurile acelea sterpe păreau să fi încremenit, iar sângelui nu-i era permis să pătrundă acolo. Este posibil ca nici doamna Prynne să nu fi uitat, pentru că, printre lacrimi, Frannie văzuse cum figura ei căpătase o expresie şocată şi revoltată. Din ziua respectivă, doamna Prynne nu mai călcase pe la ei decât rareori.

În primul ei an de liceu, luase o notă proastă în carnet şi, bineînţeles, fusese invitată în salon, ca să discute despre asta cu maică-sa. În cel din urmă an de liceu se alesese în trei rânduri cu eliminări pentru că transmisese fiţuici, şi aceste eliminări fuse­seră şi ele dezbătute cu maică-sa în salon. Acolo erau discutate ambiţiile lui Frannie, care până la urmă păreau întotdeauna oarecum superficiale; acolo discutau speranţele lui Frannie, care până la urmă păreau întotdeauna oarecum nedemne; acolo discutau nemulţumirile lui Frannie, care până la urmă păreau întotdeauna cu totul nejustificate, ca să nu mai vorbim că era acuzată că se plânge fără motiv şi că este nerecunoscătoare.

Sicriul fratelui ei fusese adus tot în salon şi aşezat pe un postament acoperit cu trandafiri, crizanteme şi lăcrămioare, um­plând încăperea cu parfumul lor uscat, în timp ce pendula pândea din colţ cu cadranul inexpresiv, măsurând cu tic-tac-ul ei seg­mente de timp în nişte vremuri sterpe.

― Eşti însărcinată, repetă Carla Goldsmith pentru a doua oară.

― Da, mamă.

Îşi simţea vocea teribil de uscată, dar nu-şi permise nici măcar să-şi umezească buzele. Şi le strânse, în schimb, cât putea mai tare. Se gândea: În atelierul tatălui meu există o fetiţă îmbră­cată într-o rochie roşie, care se va afla mereu acolo, râzând şi ascunzându-se sub masa cu menghina prinsă de o margine, sau făcută ghem, cu genunchii acoperiţi de cicatrice strânşi la piept, ascunsă în spatele dulapului cel mare de scule, cu cele o mie de sertare. Fetiţa aceea este foarte fericită. Dar în salonul mamei mele este o fetiţă mult mai mică, care nu se poate ţine să nu facă pipi pe covor, ca o potaie needucată. Ca o căţeluşă mică şi rea. Şi ea se va afla mereu acolo, indiferent cât de mult mi-aş dori eu să dispară.

― Vai, Frannie, zise maică-sa, cuvintele ieşindu-i din gură într-un ritm extrem de rapid. Îşi puse mâna pe obrazul fetei, ca o mătuşă rămasă fată bătrână, care se simte ofensată. Cum s-a-n­tâmplat?

Era întrebarea pusă de Jesse. De fapt, asta a enervat-o, era exact aceeaşi întrebare pe care o pusese şi el.

― Având în vedere că ai avut şi tu doi copii, mamă, cred că ştii cum s-a întâmplat.

― Nu fi obraznică! ţipă Carla.

Ochii i se măriseră foarte mult şi din ei se revărsa acel torent de foc care o îngrozea atât de mult pe Frannie când era copil. Se ridică în picioare în stilul ei repezit (şi asta o îngrozea când era mică) ― o femeie înaltă, cu părul pe calc să încărunţească, piep­tănat cu grijă în sus şi de obicei coafat, o femeie înaltă, îmbrăcată într-o rochie verde, elegantă, şi ciorapi de culoarea pielii, impeca­bili. Se duse lângă cămin, un loc unde se refugia întotdeauna în momentele grele. Pe consola de marmură, dedesubtul flintei cu cremene, se afla un album mare. Carla avea veleităţi de genea­logist amator, iar între copertele albumului îşi adunase întreaga familie... sau din 1638 încoace, cel puţin, când cel dintâi strămoş cunoscut se ridicase destul de mult din masa anonimă a londo­nezilor ca să fie înregistrat în nişte catastife bisericeşti din epoca respectivă sub numele de Merton Downs, francmason. Arborele genealogic al familiei ei fusese publicat cu patru ani în urmă în revista The New England Genealogist, Carla însăşi fiind autoarea compilaţiei extrase din cele mai diverse documente.

Acum mângâia absent cu degetele albumul în care se aduna­seră cu multă trudă o mulţime de nume, un teren sigur pentru ea, unde nimeni nu avea dreptul să pătrundă. Oare nu existau printre cei de acolo şi hoţi? se întrebă Frannie. Sau alcoolici? Sau mame care nu apucaseră să se căsătorească?

― Cum poţi să ne faci o asemenea figură, tatălui tău şi mie? spuse ea într-un târziu. Este vorba de băiatul acela, Jesse?

― Jesse a fost. Jesse este tatăl.

Carla tresări la auzul acestui cuvânt.

― Cum ai putut să faci un asemenea lucru? repetă Carla. Ne-am străduit cât am putut să te creştem cum se cuvine. Asta mi se pare... pur şi simplu...

Îşi duse mâinile la ochi şi începu să plângă.

― Cum de-ai putut face aşa ceva? strigă ea. După tot ce-am făcut noi pentru tine, asta-i mulţumirea noastră? S-o iei razna... şi să... să te împreunezi cu un băiat, ca o căţea în călduri! Eşti un soi rău! Soi rău!

Se topea de plâns, sprijinită de consolă, cu o mână la ochi, în timp ce cu cealaltă continua să mângâie mecanic copertele din pânză verde ale albumului. Între timp, pendula bunicului conti­nua să bată.

― Mamă...

― Să nu-mi mai spui nimic! Am auzit destul!

Frannie se ridică de pe scaun cu gesturi ţepene. Avea sen­zaţia că picioarele îi sunt din lemn, lucru imposibil, având în vedere că-i tremurau. Şi ei începuseră să-i dea lacrimile, dar nu-i păsa; de această dată, n-avea să se mai lase înfrântă de camera asta nesuferită.

― Eu plec acum.

― Ai mâncat la masa noastră! ţipă Carla pe neaşteptate. Te-am iubit... şi ne-am îngrijit să nu-ţi lipsească nimic... şi uite cu ce ne alegem drept răsplată! Soi rău! Asta eşti, soi răul

Orbită de lacrimi, Frannie se împiedică. Laba piciorului drept se izbi de glezna celui stâng. Îşi pierdu echilibrul şi căzu, cu mâinile întinse înainte. Se lovi cu tâmpla de măsuţa pentru servitul cafelei, iar cu un braţ dărâmă o vază cu flori. Nu se sparse, dar apa ţâşni din ea gâlgâind şi lăsând o pată cenuşie de nuanţa ardeziei pe cenuşiul ca penele de porumbel al covorului.

― Ia te uită! urlă Carla, aproape triumfător. Lacrimile îi făcuseră cearcăne mari sub ochi şi-şi tăiaseră poteci prin stratul de fard. Avea o înfăţişare sălbatică, pe jumătate rătăcită. Uită-te ce-ai făcut, ai distrus covorul, covorul de la bunica ta...

Frannie rămase aşezată pe covor, frecându-se la cap pentru a scăpa de ameţeală şi continuând să plângă; ar fi vrut să-i spună maică-sii că nu era decât apă, dar în momentul acesta se simţea cu totul vlăguită şi nu foarte sigură pe sine. Oare era cu adevărat doar apă? Nu cumva pătase covorul cu urină?

Mişcându-se din nou cu viteza aceea de fantomă, Carla Goldsmith ridică vaza şi o scutură pe dinaintea lui Frannie.

― Care-i mişcarea ta următoare, domnişoară? Ai cumva de gând să rămâi tot aici? Te aştepţi cumva din partea noastră să te ţinem pe masă şi casă în timp ce tu zburzi prin tot oraşul? Asta-i situaţia, n-ai ce-i face. Ei bine, nu! Nu! Eu nu accept aşa ceva. Nu voi accepta aşa ceva!

― Nu vreau să stau aici, murmură Frannie. Aşa ţi-ai închi­puit tu?

― Şi unde o să te duci? Cu el? Mă îndoiesc.

― La Bobbi Rengarten în Dorchester sau la Debbie Smith în Somersworth, presupun. Frannie se adună încet de pe jos şi se ridică. Încă mai plângea, însă în acelaşi timp era şi furioasă la culme. Însă nu cred că este treaba ta.

― Nu este treaba mea? repetă Carla, ţinând încă vaza în mână. Obrajii ei erau albi ca hârtia. Nu este treaba mea? Adică ceea ce faci tu atât timp cât te mai afli sub acoperişul meu nu mă interesează şi pe mine! Putoare nerecunoscătoare ce eşti!

O pălmui pe Frannie, cu multă putere. Capul i se balansă spre spate. Încetă să se mai maseze la tâmplă, mângâindu-şi în schimb obrazul lovit şi căutând spre maică-sa cu o privire încărcată de mirare.

― Asta-i mulţumirea cu care ne alegem după ce te-am văzut intrată într-o şcoală cumsecade, continuă Carla, dezgolindu-şi dinţii într-un zâmbet nemilos şi teribil. Şi pe care n-o vei mai termina niciodată. După ce te căsătoreşti cu el...

― N-am să mă căsătoresc cu el. Şi nu voi renunţa la şcoală.

Ochii Cariei se căscară şi mai mult. Se holba la Frannie ca şi cum ea, Frannie, şi-ar fi pierdut minţile.

― Ce tot spui acolo? Un avort? Vrei să faci un avort? După ce că eşti o târfă, vrei să fii şi o ucigaşă, pe deasupra?

― Am de gând să nasc acest copil. Va trebui să-mi amân semestrul din primăvară, dar pot să termin vara viitoare.

― Şi cum crezi tu că vei reuşi să te descurci ca să-ţi termini studiile? Pe banii mei? Dacă la asta te-ai gândit cumva, să ştii că socoteala ta e greşită. O fată modernă, ca tine, nu are nevoie de ajutor din partea părinţilor ei, nu-i aşa?

― Nu pot să afirm că n-aş avea nevoie de ajutor, spuse Frannie încet. Banii... ei bine, am să mă descurc.

― N-ai pic de ruşine! Nu te gândeşti decât la tine, ceilalţi nici nu există! ţipă Carla. Doamne Dumnezeule, nici nu vreau să mă gândesc ce consecinţe va avea fapta ta asupra tatălui tău şi asupra mea! Dar ţie puţin îţi pasă! Îi vei distruge inima tatălui tău, iar...