Afară strada a luat foc

― Şi cât durează până ajung la mine? bolborosi Lloyd.

― O, totul se petrece cât se poate de repede, îi răspunse Devins, iar zâmbetul lui căpătă un uşor aer crud. Vezi tu, Curtea este formată din cinci judecători pensionari din Arizona. Nu mai au nimic de făcut, decât să meargă la pescuit, să joace pocher, să bea bourbon vechi şi să aştepte câte un nenorocit ca tine, ca să se înfăţişeze înaintea Curţii, care este de fapt un morman de computere, cu ajutorul căruia ţin legătura cu parlamentul statului, cu biroul guvernatorului, precum şi ei între ei. Au telefoane conectate prin calculator în maşini, cabane, ba chiar şi în bărci, ca să nu mai vorbim de locuinţe. Vârsta lor medie este de şapte­zeci şi doi de ani...

Lloyd tresări.

― ...ceea ce înseamnă că unii dintre ei sunt suficient de bătrâni ca să fi apucat tribunalele itinerante ce se deplasau în căruţe, dacă nu ca judecători, atunci ca avocaţi sau doar studenţi în drept. Ei cred, fără excepţie, în Legea Vestului ― după o judecată scurtă urmează ridicatul în furci. Cam până pe la 1950, asta era procedura obişnuită pe aici. Iar când era vorba de crimă multiplă, nici nu era de conceput altă cale.

― Doamne Dumnezeule Atotputernic, încetează odată!

― Trebuie să ştii exact care este situaţia şi pe cine înfrunţi, spuse Devins. Tipii vor să fie siguri că nu vei fi silit să suporţi o pedeapsă crudă şi neobişnuită, Lloyd. Ar trebui să le mulţumeşti.

― Să le mulţumesc? Păi mai bine-aş...

― Pocheriza? îl completă Devins senin.

― Nu, sigur că nu, zise Lloyd neconvingător.

― Cererea noastră de rejudecare va fi respinsă şi toate obiec­ţiile mele vor fi uşor înlăturate. Dacă suntem norocoşi, Curtea mă va invita să prezint nişte martori. Dacă mi se oferă şansa asta, am să-i chem iarăşi pe toţi cei care au depus mărturie la primul proces, plus oricine o să-mi vină în minte. Ajunşi în acest stadiu, i-aş chema pe prietenii tăi din şcoala medie, ca să dea relaţii asupra felului tău de a fi, dacă aş reuşi să-i găsesc.

― Am renunţat la şcoală când eram într-a şasea, îi mărturisi Lloyd sumbru.

― După ce ne refuză Tribunalul Itinerant, voi face o petiţie ca să apărem înaintea Curţii Supreme. Mă aştept să primesc respingerea chiar în aceeaşi zi.

Devins se opri şi-şi aprinse o ţigară.

― Şi pe urmă ce se întâmplă? se interesă Lloyd.

― Pe urmă? tresări Devins, părând surprins, ba chiar uşor exasperat de faptul că Lloyd nu-şi mai revenea din criza lui de neghiobie. Pe urmă intri în celula morţii din închisoarea statului şi te bucuri de hrana minunată pe care ţi-o vor da până ce va sosi clipa să încaleci pe fulger. Prea mult nu mai este până atunci.

― Nu cred că vor face aşa cum spui tu. Nu urmăreşti decât să mă îngrozeşti.

― Lloyd, în cele patru state în care există Tribunalul Itine­rant pentru Crime Capitale asta se întâmplă tot timpul. Până acum, patruzeci de bărbaţi şi femei au fost executaţi conform principiului stabilit în procesul Markham. Tribunalul acesta reprezintă o povară suplimentară pentru plătitorii de impozite, însă nu chiar aşa de mare, de vreme ce nu au de-a face decât cu un număr infim de cazuri, anume crimele de gradul întâi. Apoi, celor ce plătesc impozite nu prea le pasă când trebuie să-şi vâre mâna în buzunar, ştiind că e vorba de pedeapsa capitală. Pentru că le place.

Lloyd părea gata să-şi verse maţele.

― Oricum, spuse Devins, procurorul districtual nu judecă un inculpat prin prisma cazului Markham decât atunci când vina lui pare absolută. Nu e suficient să prinzi câinele cu fulgi la bot; trebuie să-l prinzi în coteţ. Exact aşa cum ţi s-a întâmplat ţie.

Lloyd, care se bucurase de strigătele de admiraţie ale băie­ţilor din aripa de securitate maximă cu nici cincisprezece minute în urmă, îşi vedea acum viitorul limitat la două sau trei săptămâni nenorocite, după care urma o gaură neagră.

― Ţi-e teamă, Sylvester? îl întrebă Devins aproape cu ama­bilitate.

Lloyd trebui să-şi umezească buzele înainte să poată vorbi.

― Pe Dumnezeul meu, mi-e foarte frică. Din câte zici tu, sunt un om mort.

― Eu nu vreau să mori, ci doar să te sperii. Dacă intri în tribunal încrezut şi fudul, te leagă în scaun şi dau drumul la curent. Ai să fii cel de-al patruzeci şi unulea condamnat după principiul Markham. Dar dacă mă asculţi, s-ar putea să ne strecurăm. Nu spun că vom reuşi, ci doar că s-ar putea.

― Continuă.

― Singurul lucru pe care putem conta este grupul de juraţi, spuse Devins. Doisprezece fraieri din cei mai obişnuiţi, luaţi de pe stradă. Mi-ar plăcea un juriu format doar din doamne de patruzeci şi doi de ani, din acelea care mai sunt în stare să recite versuri pentru copii şi să organizeze funeralii în curtea din spate atunci când le mor păsările favorite, asta mi-ar plăcea. Când se alcătuieşte lista, viitorul juriu ia cunoştinţă de consecinţele deciziei Markham. Oamenii aceştia nu dau un verdict de condam­nare la moarte care să fie sau nu îndeplinit peste şase luni sau şase ani, adică după ce ei au uitat de mult; flăcăul pe care-l condamnă ei în iunie leapădă potcoavele înainte de meciul All-Star şi încheierea sezonului de baschet.

― N-am pomenit în viaţa mea un stil ca al tău.

Devins continuă fără să-l bage în seamă:

― În anumite cazuri, asta a fost suficient pentru ca unele jurii să dea verdictul de achitare. Este unul dintre efectele inverse ale deciziei Markham. În anumite cazuri, juriile i-au făcut scăpaţi pe nişte ucigaşi patentaţi, din simplul motiv că membrii lor nu voiau să-şi păteze mâinile cu sânge atât de proaspăt. Ridică o bucată de hârtie. Cu toate că patruzeci de oameni au fost executaţi sub incidenţa hotărârii Markham, pedeapsa cu moartea a fost cerută în aceleaşi condiţii de şaptezeci de ori. Dintre cei treizeci neexe­cutaţi, douăzeci şi şase au fost declaraţi "nevinovaţi" de juraţi. Doar patru condamnări au fost revizuite de Tribunalele Itinerante pentru Crime Capitale, una în Carolina de Sud, două în Florida şi una în Alabama.

― În Arizona nu s-a întâmplat niciodată?

― Niciodată. Ţi-am zis. Legea Vestului. Cei cinci moşi o să ţină morţiş să te vadă la conservă. Dacă nu reuşim să te salvăm înaintea juriului, eşti terminat. Pun pariu pe ce vrei tu.

― Şi câţi oameni au fost achitaţi de jurii obişnuite, consti­tuite conform legii din Arizona?

― Doi din paisprezece.

― Deci şansele sunt slabe, oricum.

Devins îşi afişă din nou zâmbetul lui crud.

― Aş dori să evidenţiez faptul că unul dintre cei doi inculpaţi a fost apărat chiar de mine. Era mai vinovat decât păcatul, Lloyd, la fel ca şi tine. Judecătorul Pechert a făcut spume la gură şi a urlat douăzeci de minute încheiate la cele zece femei şi doi bărbaţi din juriu. Am crezut c-o să-l lovească apoplexia.

― Dacă mă declară nevinovat, nu au cum să mă mai judece încă o dată, nu?

― În nici un caz.

― Deci se joacă pe o singură carte, totul sau nimic.

― Da.

― Băi, băiatule! spuse Lloyd, ştergându-se la frunte.

― Dacă ai înţeles situaţia, îi zise Devins, şi modul în care trebuie să organizăm apărarea, putem să intrăm în fondul chestiunii.

― Am înţeles situaţia. Dar asta nu înseamnă că-mi place.

― Numai unui nebun i-ar plăcea. Devins îşi împreună mâi­nile şi se aplecă peste masă. Aşa! Mi-ai spus mie şi ai mărturisit şi celor de la poliţie că, hm... Luă un teanc de file prinse cu o capsă din cele de lângă servietă şi-l răsfoi. Aha. Am găsit. "Eu nu am omorât pe nimeni. Poke a comis toate crimele. Ideea asta cu omorâtul i-a venit lui, nu mie. Poke era nebun de legat şi, din câte mă gândesc eu, e o adevărată binecuvântare că a scăpat lumea de el."

― Mda, corect, şi ce-i cu asta? zise Lloyd precaut.

― Doar atât, îi răspunse Devins liniştit. Asta lasă să se înţeleagă că ţie îţi era teamă de Poke Freeman. Îţi era frică de el?

― Păi, n-aş zice că era chiar...

― Te temeai să nu-ţi pierzi viaţa, de fapt.

― Nu cred că era...

― Erai îngrozit. Crede-mă, Sylvester. Te căcai pe tine de frică.

Lloyd se încruntă către avocatul lui, în felul în care se încruntă un tânăr care ar vrea să fie un elev bun, dar are mari dificultăţi ca să priceapă lecţia.

― Nu trebuie să-mi permiţi să te influenţez, Lloyd. Nu vreau să se întâmple aşa ceva. Uite, ai putea să gândeşti că ţi-am sugerat cu bună ştiinţă că Poke stătea cu drogul în nas tot timpul...

― Chiar aşa şi era! Amândoi consumam!

― Nu. Tu nu, doar el. Iar când o lua pe droguri, ai fi zis că-i nebun...

― Băi, băiete, da' ştiu că nu te-ncurci.

Undeva în memoria lui Lloyd, stafia lui Poke Freeman striga vesel Hooopa! Hop! şi o împuşca pe femeia din magazinul uni­versal din Burrack.

― Şi s-a întâmplat de mai multe ori să îndrepte arma spre tine...

― Nu, niciodată...

― Ba da, îţi spun eu. Pur şi simplu ai uitat, pentru o vreme. Ba o dată chiar te-a ameninţat că te curăţă, dacă nu-i faci jocul.

― Păi, aveam şi eu o armă...

Devins se uită ţintă în ochii lui şi-i zise:

― Sunt convins că, dacă te concentrezi bine, ai să-ţi amin­teşti cum Poke ţi-a zis că arma ta este încărcată cu gloanţe oarbe. Ei, n-am dreptate?

― Ba acum, că mi-ai zis...

― Şi ai fost cel mai nedumerit om de pe lumea asta când ai apăsat pe trăgaci şi ai constatat că sunt gloanţe adevărate, corect?

― Desigur, răspunse Lloyd, scuturând energic din cap. Am fost la un pas să fac o hemoragie.

― Şi tocmai te pregăteai să-ţi îndrepţi arma spre Poke Freeman, când a fost doborât la pământ, scutindu-te pe tine de osteneală.

Lloyd îşi cercetă avocatul cu un început de speranţă în priviri.

― Domnule Devins, îi declară el cu sinceritate, exact aşa cum spui a sfârşit-o rahatul ăla cu ochi.

Ceva mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, se afla în curtea pentru exerciţii, urmărind un meci de softball şi rumegând toate cele aflate de la Devins, când Mathers, o namilă de deţinut, se apropie de el şi-l înhăţă de guler. Ţeasta lui Mathers era rasă perfect, ca a lui Telly Savalas, şi strălucea blajin în aerul fierbinte al deşertului.

― Ia stai puţin, se apără Lloyd. Avocatul meu mi-a numărat dinţii, unul câte unul. Au ieşit şaptesprezece. Dacă o să mă...

― Mda, aşa mi-a zis şi Shockley. Prin urmare, m-a pus să...

Genunchiul lui Mathers se ridică drept spre vintrele lui Lloyd, de unde izbucni o adevărată explozie de durere, atât de înfiorătoare, încât nu mai fu în stare nici măcar să strige. Se prăbuşi la pământ, încovrigându-se şi zvârcolindu-se, ţinându-se de testicule, pe care şi le simţea zdrobite. Între el şi lume se lăsase o ceaţă purpurie şi agonică.

După o vreme, cine ştie cât de lungă, fu în stare să privească în sus. Mathers veghea încă asupra lui, iar căpăţâna cheală îi sclipea netulburat în soare. Gardienii se uitau ostentativ într-o cu totul altă direcţie. Lloyd se tânguia şi se chircea; de sub pleoape i se scurgeau lacrimi, şi avea senzaţia că poartă în pântece o minge de plumb încins.

― Nu am nimic cu tine personal, îi mărturisi Mathers cu toată sinceritatea. O simplă afacere, mă înţelegi. Dinspre partea mea, sper să scapi. Legea aia, Markham, e o adevărată neno­rocire.

Se îndepărtă agale, iar Lloyd îl văzu pe gardianul de la uşă stând în vârful rampei pentru încărcarea camioanelor, de pe partea opusă a curţii pentru exerciţiu. Îşi ţinea ambele degete mari înfipte în centura Sam Browne şi rânjea către Lloyd. Când constată că Lloyd îşi îndreptase întreaga atenţie către el, gardia­nul îi făcu semne obscene cu degetele mijlocii ale ambelor mâini. Mathers se apropie de zid, unde gardianul îi azvârli un pachet de Tareyton. Mathers îl puse în buzunarul de la piept, schiţă un salut şi o luă din loc. Lloyd zăcea la pământ, cu genunchii adunaţi la piept, strângându-se cu mâinile de locul dureros, iar cuvintele lui Devins îi răsunau în creier: Lumea asta e rea, Lloyd, lumea asta e foarte rea.

Corect.

CAPITOLUL 25

NICK ANDROS trase una dintre perdele şi privi pe stradă. De aici, de la înălţimea primului etaj al locuinţei răposatului John Baker, puteai vedea întreg centrul oraşului Shoyo dacă te uitai spre stânga, iar dacă-ţi întorceai privirile spre dreapta vedeai şoseaua US 63 ieşind din localitate. Main Street, Strada Principală, era absolut pustie. Obloanele magazinelor erau trase. Un câine care dădea semne evidente de boală zăcea în mijlocul drumului; coastele i se ridicau şi coborau în ritmul unor foale, iar din bot i se scurgeau spume albe pe pavajul a cărui imagine tremura în aerul încins. Ceva mai încolo, un alt câine zăcea mort, în rigolă.

Undeva, în spatele lui, femeia se tânguia pe un ton grav, gutural, dar Nick n-o auzea. Trase la loc perdeaua, se frecă puţin la ochi şi apoi se duse la femeia de-abia trezită. Jane Baker era înconjurată de pături, pentru că-i fusese frig, cu câteva ore în urmă. Acum transpiraţia-i curgea pe faţă şi aruncase păturile de pe ea, iar Nick observă, jenat, că pe alocuri cămaşa ei subţire de noapte, umezită, devenise transparentă. Dar ea nu era în stare să-l vadă, iar în momentul respectiv conta prea puţin faptul că părea pe jumătate dezbrăcată. Avea să moară curând.

― Johnny, adu-mi ligheanul. Îmi vine să vărs! strigă ea.

Nick scoase ligheanul de sub pat şi-l puse alături, dar ea se zbătu şi aruncă vasul pe jos, stârnind un zgomot puternic, rever­berant. Nick îl ridică şi rămase cu el în mână. urmărind-o.

― Johnny! ţipă ea. Nu-mi găsesc cutia cu ace de cusut! În cămăruţă nu este!

Îi turnă un pahar de apă din cana de pe noptieră şi i-l ţinu în dreptul buzelor, dar ea făcu o nouă mişcare neaşteptată, mai-mai să i-l arunce din mână. El îl aşeză cu grijă într-un loc de unde ea l-ar fi putut lua, dacă se liniştea.

Nu mai fusese niciodată atât de afectat de handicapul lui ca în aceste ultime două zile. Pastorul metodist, Braceman, se afla alături de Jane pe 23, atunci când o vizitase Nick. Citea din Biblie aşezat lângă ca, în salon, dar omul părea nervos şi nerăbdător să plece. Nick bănuia de ce. Din cauza febrei, obrajii femeii căpă­taseră o strălucire rozalie, feciorelnică, o înfăţişare cu totul nepo­trivită cu pierderea pe care tocmai o suferise. Pastorul se temuse, poate, ca ea să nu-i facă vreun avans. Sau, mai degrabă, de-abia aştepta să-şi adune familia şi s-o pornească peste câmpuri. Ştirile circulă mai repede într-un oraş mic, iar alţii luaseră deja hotărârea să plece din Shoyo.

De când plecase Braceman din salonul familiei Baker, cam cu patruzeci şi opt de ore în urmă, totul se transformase într-un coşmar pe care-l trăiai în deplină stare de conştienţă. Starea sănătăţii doamnei Baker se înrăutăţise mult, atât de mult, încât Nick se temea că va muri încă înainte de apusul soarelui.

Încă şi mai rău era că el n-o putea supraveghea în perma­nenţă. Se dusese până la bufet ca să le aducă de mâncare celor trei prizonieri ai săi, dar Vince Hogan nu mai fusese în stare să mănânce. Intrase în delir. Mike Childrcss şi Billy Warner doreau să fie lăsaţi în libertate, dar Nick nu se putea hotărî s-o facă. Nu era vorba de frică; nu se gândea că-şi vor irosi timpul ca să se răzbune pe el, ci aveau să se grăbească să dispară din Shoyo, la fel ca ceilalţi. Dar el avea o responsabilitate. Făcuse o promisiune unui om care, între timp, murise. Desigur, mai devreme sau mai târziu, patrula de poliţie avea să pună lucrurile la punct, venind să-i ridice pe cei trei.

Descoperise un pistol calibru 45, împreună cu tocul respec­tiv, în sertarul de jos al biroului lui Baker şi, după câteva mo­mente de ezitare, şi-l pusese. Privind mânerul cu plăsele din lemn sprijinit de şoldul lui osos, consideră că arăta ridicol, dar greutatea pistolului îi dădea un sentiment de siguranţă.

Deschisese celula lui Vince în după-amiaza zilei de 23 şi-i pusese tânărului, mai mult de formă, pungi cu gheaţă pe frunte, piept şi gât. Vince îşi deschisese ochii şi se uitase spre Nick implorând milă cu atâta tristeţe, încât acesta şi-ar fi dorit să-i poată spune ceva ― la fel ca acum, după două zile, alături de doamna Baker ―, orice i-ar fi putut aduce omului o clipă de mângâiere. Ar fi fost suficient chiar şi numai Totul va fi bine sau Cred că febra începe să cedeze.

Cât timp s-a ocupat de Vince, Billy şi Mike au tot ţipat la el. Stând aplecat asupra bolnavului, n-avea cum să ştie ce fac, dar le vedea feţele speriate ori de câte ori îşi ridica privirile, iar buzele lor articulau cuvinte care se învârteau în jurul unuia şi aceluiaşi lucru: Te rugăm să ne dai drumul. Nick avea grijă să se ţină la distanţă de ei. Nu ajunsese la maturitate, dar era suficient de bătrân ca să ştie că oamenii devin periculoşi atunci când sunt cuprinşi de panică.

În acea după-amiază, făcuse o navetă continuă între cei doi pacienţi, Vince Hogan şi Jane Baker, pe străzile aproape pustii, aşteptându-se de fiecare dată să-l găsească mort pe unul sau pe celălalt. Căută să vadă maşina doctorului Soames, însă fără succes. Câteva magazine mai rămăseseră deschise în după-a­miaza aceea, ca şi benzinăria Texaco, dar Nick era convins că oraşul se golea. Oamenii o apucau pe potecile din codri, pe drumuri forestiere, unii urmau poate chiar firul râului Shoyo Stream, către izvoare, cale ce trecea prin Smackover şi ajungea, în cele din urmă, în oraşul Mount Holly. Mulţi alţii vor pleca după căderea întunericului, se gândi Nick.

La scurt timp după apusul soarelui, ajunse la casa Baker, unde o găsi pe Jane, în halat de baie, mişcându-se nesigur prin bucătărie şi pregătindu-şi un ceai. Văzându-l pe Nick, îi aruncă o privire recunoscătoare. Se vedea că febra îi trecuse.

― Vreau să-ţi mulţumesc pentru că mi-ai purtat de grijă, îi spuse ea calm. Mă simt mult mai bine. Vrei o ceaşcă de ceai?

Apoi izbucni în lacrimi. El se apropie, temându-se să nu leşine şi să cadă, izbindu-se de aragazul fierbinte.

Se prinse de braţul lui ca să se echilibreze şi-şi sprijini fruntea de Nick, părul ei răspândindu-se în valuri întunecate, în contrast cu albastrul deschis al rochiei.

― Johnny, pronunţă ea, în bucătăria din ce în ce mai întu­necată. Vai, sărmanul meu Johnny.

Dacă ar putea şi el vorbi, se gândi Nick nefericit. Nu avu decât s-o susţină, conducând-o până la un scaun de lângă masă.

― Ceaiul...

Îi făcu semn că se va ocupa el şi o ajută să se aşeze.

― Mă simt mai bine. Cu mult mai bine, chiar. Numai că... dacă...

Îşi duse mâinile la obraji.

Nick pregăti ceaiul şi aduse ceştile la masă. Sorbiră o vreme în linişte. Ea îşi ţinea ceaşca în ambele mâini, ca un copil. Într-un târziu, o lăsă jos şi zise:

― Oare câtă lume din oraş s-a îmbolnăvit, Nick?

"Nu ştiu exact", scrise. "Dar este foarte rău."

― L-ai văzut pe doctor?

"Ultima oară azi-dimineaţă."

― Arn se va extenua complet, dacă nu are grijă de el. Crezi că se va păzi, Nick? Să nu se obosească peste măsură?

Nick dădu din cap şi încercă să zâmbească.

― Dar arestaţii lui John? A venit patrula să-i ridice?

"Nu. Hogan este foarte bolnav. Fac şi eu ce pot. Ceilalţi mă roagă să le dau drumul, înainte ca Hogan să-i îmbolnăvească şi pe ei."

― Să nu le dai drumul! spuse ea ceva mai însufleţit. Sper că nu te bate gândul să cedezi.

"Nu", scrise Nick, iar după o clipă adăugă: "Trebuie să te întorci în pat. Ai nevoie de odihnă."

Ea-i zâmbi, iar atunci când se mişcă, Nick văzu petele în­chise la culoare ce-i apăruseră în zona dintre maxilar şi gât şi se întrebă cu nelinişte dacă scăpase cu adevărat de primejdie.

― Da. Am să dorm o zi întreagă. Nu mi se pare cel mai normal lucru, totuşi, să dorm acum, când John a murit... deşi, ştii, nici nu-mi vine să cred că s-a întâmplat. Mă tot împiedic de gândul ăsta, ca de un lucru pe care am uitat să-l pun la locul lui. Nick îi prinse mâna şi i-o strânse, iar ca zâmbi stins. Cu timpul, s-ar putea să descopăr un alt lucru pentru care să trăiesc. Le-ai dus prizonierilor tăi cina, Nick?

Acesta clătină din cap.

― Trebuie să le duci de mâncare. De ce nu iei maşina lui John?

"Nu ştiu să conduc", scrise Nick, "dar îţi mulţumesc. Mă duc până la bufetul unde opresc maşinile. Nu este departe. Am să-ţi fac o vizită de dimineaţă, dacă eşti de acord."

― Sigur că da, foarte bine.

Nick se ridică în picioare şi făcu un gest hotărât către ceaşca de ceai.

― Da, până la ultima picătură, îi promise ea.

Tocmai ieşea pe uşa glisantă când simţi o atingere şovăiel­nică pe braţ.

― John..., începu ea, se opri, apoi se sili să continue. Sper că l-au... dus la Curtis Mortuary. Am apelat întotdeauna la ei, când am avut nevoie. Crezi că l-au dus acolo, da?

Nick îi confirmă printr-un gest. Lacrimi se prelinseră pe obrajii femeii şi începu iarăşi să suspine.

Nick plecase direct către bufet. În vitrină atârna strâmb un carton pe care scria ÎNCHIS. Se dusese apoi în spate, la casa-rulotă, dar acolo era încuiat şi întuneric. Bătu la uşă, fără să primească răspuns. În circumstanţele respective, se simţea îndreptăţit să comită o mică spargere şi să pătrundă înăuntru; iar stricăciunile puteau fi plătite din cutia şerifului Baker, cu micile rezerve băneşti.

Izbi geamul vitrinei lângă zăvor şi pătrunse în restaurant. Chiar şi după ce aprinse toate luminile, locul păstra un aer fanto­matic: tonomatul era stins şi părea definitiv amuţit, în jurul mesei de biliard şi a jocurilor video nu era nimeni, separeurile rămă­seseră pustii, scaunele erau libere. Deasupra grătarului fusese aşezat capacul.

Nick se duse în partea din spate a localului şi prăji nişte hamburgeri pe aragaz, apoi îi puse într-o pungă. Mai luă o sticlă de lapte şi o jumătate de plăcintă cu mere, aflată pe tejghea, sub un clopot din plastic. Pe urmă se întoarse la închisoare, nu înainte de a lăsa un bilet în care explica cine pătrunsese înăuntru şi de ce.

Vince Hogan murise. Zăcea pe podeaua celulei sale, în mijlocul unei grămezi de prosoape ude şi de gheaţă pe jumătate topită. Înainte de a se sfârşi, se zgâriase cu unghiile, ca şi cum s-ar fi împotrivit unui personaj invizibil care încerca să-l sugru­me. Vârfurile degetelor îi erau mânjite de sânge. Muştele dădeau târcoale, se lăsau pe cadavru, apoi îşi luau din nou zborul. Gâtul îi era negru şi umflat, semănând cu un maţ pe care un copil bez­metic îl umflase până aproape să crape.

― Acum ai de gând să ne dai drumul? îl întâmpină Mike Childress. E mort, eşti mulţumit, mut afurisit ce eşti? Nu ţi-ai potolit încă pofta de răzbunare? S-a îmbolnăvit şi el, adăugă, arătând spre Billy Warner.

Billy părea scos din minţi de frică. Pe gât şi pe obraji îi apăruse o erupţie de pete roşii; mâneca de la cămaşă, cu care se ştersese de mai multe ori la nas, era ţeapănă de spută.

― Asta-i o minciună! urlă el cuprins de isterie. O minciună, o afurisită de minciună sfruntată! E o min...

Deodată, începu să strănute violent, încovoindu-se din cauza forţei exploziilor şi împroşcând în jur stropi grei de salivă şi flegmă.

― Vezi? îi reproşă Mike. Hm? Eşti fericit, mut prostănac şi afurisit ce eşti? Lasă-mă să plec! Pe el poţi să-l ţii, dacă vrei, dar mie dă-mi drumul. Asta-i crimă, altfel nu se poate chema, crimă cu premeditare!

Nick clătină din cap, iar Mike fu cuprins de un acces de turbare. Începu să se izbească de gratiile celulei, învineţindu-şi faţa şi însângcrându-şi încheieturile de la ambele mâini. Cu ochii ieşiţi din orbite, se lovi de mai multe ori cu fruntea de metal.

Nick aşteptă până când omul obosi, apoi împinse mâncarea prin fantele din partea de jos ale uşilor, servindu-se de coada măturii. Billy Warner îl măsură mohorât, apoi începu să mănânce.

Mike îşi aruncă paharul de lapte spre gratii, iar cioburile şi laptele se răspândiră în jur. Cele două felii de hamburger le expedie spre peretele acoperit de graffiti, din spatele celulei. Una dintre feliile de tocătură se lipi într-o mlaştină de muştar, ketchup şi condimente, cu efect vesel-grotesc, amintind de picturile lui Jackson Pollock. Ţopăi ca un nebun pe felia lui de plăcintă cu mere. Bucăţile de măr săriră care încotro. Farfuria albă, din material plastic, se desfăcu în aşchii.