Afară strada a luat foc

Străvechiul Buick îşi vedea de drum, descriind opturi şi curbe ciudate, uneori ocolind acelaşi grup de case de câte trei sau patru ori. Când se izbea cu bara de câte un obstacol (sau trecea peste câte un trup), acul pick-up-ului sărea din făgaşul lui.

La 23.40, Buickul trase la bordură şi rămase cu motorul la ralanti. Apoi se puse din nou în mişcare. Din difuzor răcnea acum Elvis Presley, cântând "The Old Rugged Cross", iar briza nopţii fremăta prin copaci, stârnind o ultimă şuviţă de fum din ruinele colegiului, în care focul mai mocnea încă.

Fragmente din discursul preşedintelui, difuzat la 21.00, ora Estului, şi care n-a putut fi recepţionat în multe regiuni:

"... aşa cum trebuie să procedeze o naţiune măreaţă ca aceasta. Nu ne putem permite să tresărim din cauza unor simple umbre, ca nişte copii mici într-o încăpere întunecoasă; însă nu ne putem permite nici să tratăm cu uşurinţă această epidemie gravă de gripă. Stimaţi concetăţeni americani, vă recomand să rămâneţi în casele voastre. Dacă va simţiţi bolnavi, staţi la pat, luaţi aspirină şi beţi cât mai multe lichide. Aveţi încredere că vă veţi simţi mai bine, în cel mult o săptămână. Vă rog să-mi permiteţi să repet ceea ce v-am spus la începutul cuvântului meu din această seară. Ştirea că acest gen de gripă ar fi fatal este neadevărată ― absolut neadevărată. În cele mai multe cazuri, persoanele afectate se pot aştepta să se pună din nou pe picioare şi să se simtă bine într-o săptămână. Apoi..."

(o criză de tuse)

"Apoi, mai circulă zvonul răutăcios, lansat de anumite gru­puri radicale antisociale, că acest tip de gripă ar fi fost creat, nu se ştie cum, de guvernul nostru, în vederea cine ştie cărei utilizări militare. Stimaţi concetăţeni americani, această afirmaţie este o pură invenţie, pe care ţin s-o înfierez şi s-o dezminţi în mod categoric. Ţara noastră a semnat cu conştiinţa curată şi cu bună-credinţă Acordurile de la Geneva ― în forma lor revizuită ― referitoare la armele chimice şi biologice. Nicicând, în trecut sau în prezent, noi nu am..."

(o criză de strănuturi)

"... fost părtaşi la fabricarea clandestină a substanţelor scoase în afara legii de Convenţia de la Geneva. Avem acum de-a face cu o epidemie destul de serioasă de gripă, nimic mai mult şi nimic mai puţin de atât. În această seară am primit ştirea că ea a izbucnit şi în multe alte ţări, printre care Rusia şi China Roşie. Prin urmare, vă rugăm..."

(criză de tuse combinată cu strănuturi)

"... vă rugăm să vă păstraţi calmul şi credinţa că la sfârşitul acestei săptămâni sau cel târziu la începutul celei următoare va exista un vaccin împotriva gripei, pentru cei a căror stare nu s-a ameliorat între timp. Membrii Gărzii Naţionale au fost convocaţi în anumite regiuni, în vederea protejării populaţiei de huligani, vandali şi defetişti, dar nu există absolut nici un adevăr în afirmaţia că anumite oraşe au fost ocupate de unităţi ale armatei regulate şi că ştirile sunt cenzurate. Stimaţi concetăţeni americani, toate acestea sunt minciuni sfruntate, pe care doresc să le înfierez şi să le dezmint..."

Iată textul unui graffiti scris cu vopsea roşie şi albă, pe faţada Primei Biserici Baptiste din Atlanta:

"Dragă Isus. Voi da ochii cu tine în curând. A ta prietenă, America. P.S. Sper că vei mai avea ceva locuri libere pe la sfârşitul săptămânii."

CAPITOLUL 27
ÎN DIMINEAŢA ZILEI DE 27 IUNIE, Larry Underwood stătea pe o bancă din Central Park, urmărind ce se petrecea în menajerie. Undeva, în spatele lui, Fifth Avenue era blocată de o mare de maşini încremenite, lăsate în cea mai dementă dezordine de stăpânii lor, care muriseră sau fugiseră. Ceva mai încolo, magazinele şic de pe Fifth se transformaseră în grămezi fume­gânde de ruine.

De pe locul său, Larry putea să vadă un leu, o antilopă, o zebră şi o maimuţă dintr-o specie oarecare. Moarte toate, cu excepţia maimuţei. Nu se stinseseră de gripă, gândi Larry; nu mai primiseră hrană sau apă de Dumnezeu ştie când, din cauza asta nu rezistaseră. Toate, în afară de maimuţă, care, în cele trei ore petrecute de Larry acolo, nu se mişcase decât de patru sau de cinci ori. Maimuţa fusese suficient de inteligentă să evite moartea prin înfometare sau însetare ―- până în acel moment ―, în schimb se vedea limpede că e foarte bolnavă de supergripă. Maimuţa era cât se poate de suferindă. Lumea se arăta încă o dată necruţătoare.

La dreapta lui, ceasul cu plăsmuiri de animale începu să bată ora 11. Figurinele complicate, care altădată îi încântau pe toţi copiii, defilau acum ca într-o sală de spectacole rămasă pustie. Ursul suna din trâmbiţă, o maimuţă mecanică ce nu avea să se îmbolnăvească vreodată (ci doar să se strice, în cele din urmă) cânta la tamburină, elefantul îi ţinea hangul, izbind în tobă cu trompa. Ce mai muzică grea, măi băiatule, afurisit de grea. Suita Sfârşitul Lumii pentru Figurine de Ceas.

După puţin timp ceasul amuţi şi atunci auzi iarăşi urletul acela răguşit, din fericire de la mare depărtare, de această dată. Ţipătul inuman ce tulbura splendida dimineaţă venea de undeva din stânga lui Larry, poate dinspre terenul de sport Hekscher. Poate că se prăbuşea în bazinul de înot de acolo şi o sfârşea odată.

― Vin monştrii! se auzi strigătul slab şi răguşit.

Perdeaua de nori se ridicase în această dimineaţă, iar vremea era acum însorită şi caldă. O albină trecu pe lângă obrajii lui Larry, ocoli în zbor straturile de flori din apropiere şi execută o aterizare în trei puncte pe un bujor. Dinspre menajerie venea zumzetul calmant, adormitor, al roiurilor de muşte care se lăsau pe animalele moarte.

― Monştrii vin acum!

Cel care tulbura liniştea era un bărbat înalt, de vreo şaizeci şi cinci de ani. Larry îl auzise pentru prima dată noaptea trecută, pe care şi-o petrecuse la Hotelul Sherry-Netherland. În întunericul ce se lăsase asupra oraşului neobişnuit de liniştit, glasul acela îndepărtat îi păruse răsunător şi posomorât, vocea unui Ieremia dement străbătând străzile Manhattanului, stârnind ecouri, reverberaţii şi suferind, în cele din urmă, distorsiuni. Larry, care zăcea treaz în imensul pat dublu, cu toate luminile aprinse, ajunsese la convingerea total iraţională că monstrul se afla în urmărirea lui, îl căuta, aşa cum făceau creaturile care populau frecventele lui coşmaruri. Multă vreme avu impresia că vocea se apropia ― Vin monştrii! Monştrii sunt pe drum! Acum se află în suburbii! ― iar Larry aştepta din clipă-n clipă ca uşa aparta­mentului, pe care o încuiase cu toate cele trei sisteme de închidere, să cedeze sub presiunea monstrului, care se va năpusti înăuntru... şi se va dovedi a fi nu o fiinţă omenească, ci un soi de demon uriaş, cu un cap de câine, ochi cât farfurioarele pentru dulceaţă şi dinţi ca nişte scoabe.

Larry avusese prilejul să-l vadă în parc în dimineaţa respec­tivă, ceva mai devreme, şi constatase că nu era, de fapt, decât un bătrân nebun în pantaloni din catifea reiată, sandale şi ochelari cu rame din baga, unul din braţe fiindu-i bandajat cu folie ade­zivă. Larry încercase să-i vorbească, dar urlătorul fugise speriat, aruncându-i peste umăr că monstrul trebuia să apară pe străzi dintr-un moment într-altul. Apoi se împiedicase de un gard de sârmă de înălţimea gleznei şi se prăbuşise pe una dintre aleile pentru biciclete, cu o bufnitură puternică şi caraghioasă, iar ochelarii îi săriseră de pe nas, însă nu se spărseseră. Larry pornise în direcţia lui, însă înainte de a reuşi să se apropie suficient, monstrul îşi adunase ochelarii de pe jos şi pornise în direcţia monumentului, urlând la nesfârşit avertismentul lui. Prin urmare, părerea lui Larry despre făptura aceea suferise în doar douăsprezece ore o mutaţie radicală, de la cea mai teribilă groază la o plictiseală totală, combinată chiar şi cu o undă de supărare.

În parc se mai aflau şi alţi oameni, iar Larry stătuse de vorbă cu mai mulţi dintre ei. Arătau cu toţii cam la fel, de unde Larry trăsese concluzia că trecuse şi el prin acelaşi proces de unifor­mizare. Erau buimăciţi, vorbeau dezlânat şi păreau să nu se poată abţine să nu te apuce mereu de mânecă, în timp ce ţi se adresau. Aveau tot felul de povestiri pe care ţineau neapărat să ţi le împărtăşească. Toate erau la fel. Prietenii şi rudele lor muriseră sau erau muribunzi. Se trăsese pe străzi, pe Fifth Avenue se dezlănţuise un adevărat infern, oare era adevărat că Tiffany nu mai exista, cum putea să se fi întâmplat aşa ceva? Cine avea să se ocupe de curăţenie? Cine avea să strângă gunoaiele? După părerea lui, era mai bine să fugă din New York? Dar auziseră că soldaţii păzeau toate locurile pe unde s-ar fi putut strecura afară din oraş. O femeie era îngrozită la gândul că şobolanii aveau să iasă din metrou şi să moştenească pământul, ceea ce-l obligase pe Larry să-şi aducă aminte, cu nelinişte, de propriile lui reflecţii din prima zi după ce se întorsese la New York. Un tânăr care înfu­leca dintr-o pungă imensă de cartofi prăjiţi Fritos îi mărturisise cât se poate de serios lui Larry că era pe cale să-şi vadă îndeplinită cea mai mare ambiţie a vieţii lui. Era ferm hotărât să se duca lâ Yankee Stadium, să facă un tur de pistă în pielea goală, apoi să se oprească în mijlocul terenului, de unde se lansează mingea, şi să se masturbeze.

― O ocazie ca asta nu ţi se iveşte decât o dată-n viaţă, îi zisese el lui Larry, îi făcuse semn din amândoi ochii şi apoi o luase din loc, mestecând cartofi prăjiţi.

Mulţi dintre oamenii din parc erau bolnavi, însă doar puţini muriseră în locul acela. Poate că le trecuse prin minte c-ar putea fi devoraţi de animale şi se retrăseseră la adăpost atunci când simţiseră că le venise sorocul. Toată dimineaţa Larry nu avusese decât o singură confruntare cu moartea, dar nici c-ar fi avut nevoie de o a doua. Urcase pe Transverse Number One, cu gândul să intre în toaleta de acolo. Ajuns înăuntru, căscase ochii şi se trezise înaintea cadavrului unui bărbat cu rânjetul îngheţat pe buze, pe obrajii căruia viermii mişunau sprinten; stătea aşezat, cu mâinile sprijinite pe coapsele dezgolite, iar ochii lui înfundaţi căutau drept într-ai lui Larry. Duhoarea dulceagă şi infectă îl făcuse pe Larry să-şi spună că omul acela era ca o bomboană râncedă, o bucăţică bună care, în confuzia ce domnise, fusese lăsată în seama muştelor. Larry trântise uşa, însă era prea târziu: scăpase imediat de fulgii de porumb de la micul dejun şi apoi continuase să icnească până când începuse să se teamă că are să i se rupă ceva pe dinăuntru. Doamne, dacă mă auzi, se rugase el în timp ce se întorcea, împleticindu-se, către menajerie, dacă astăzi eşti cumva dispus să asculţi rugi, Sfinte Tare, dorinţa mea fierbinte este să nu mai fiu nevoit să dau ochii cu aşa ceva, măcar azi. Destul că sunt silit să am de-a face cu tot felul de nebuni, chestia asta e mai mult decât pot să suport. Îţi mulţumesc foarte mult.

Şi aşa, stând pe bancă (monstrul urlător nu se mai auzea, cel puţin pentru moment), Larry îşi aminti deodată de World Series de acum cinci ani. Amintirea asta îi făcea plăcere pentru că, aşa cum i se părea acum, fusese ultimul lui moment de fericire absolută: pe atunci avea o condiţie fizică a-ntâia, iar mintea lui era împăcată cu sine şi nu lucra împotriva ei însăşi.

Asta se întâmplase imediat după ce se certase cu Rudy. Despărţirea lor fusese o chestie a naibii de împuţită, iar dacă avea să mai dea vreodată ochii cu el (chestia asta nu se va mai întâmpla niciodată, venea ecoul unui oftat din cugetul lui), Larry era hotărât să-şi ceară scuze. Se punea în genunchi şi-i pupa vârfurile încălţărilor, dacă Rudy pretindea aşa ceva în schimbul împăcării.

Porniseră să traverseze întreg continentul într-un Mercury astmatic din 1968, al cărui sistem de transmisie se făcuse zob în Omaha. Din acel moment, lucrau câteva săptămâni în şir, mer­geau apoi o vreme cu autostopul, către vest, lucrau iarăşi nişte săptămâni şi iar o porneau cu autostopul. O vreme au muncit într-o fermă din vestul statului Nebraska, chiar sub "coada de tigaie", unde într-o seară Larry a pierdut şaizeci de dolari la masă de pocher. A doua zi a trebuit să-i ceară lui Rudy un împrumut, ca să iasă din încurcătură. Peste o lună au sosit la L.A., iar Larry a avut bafta să pună primul mâna pe o slujbă ― dacă se poate numi slujbă spălatul de vase în schimbul unei plăţi minime. Într-o seară, cam trei săptămâni mai târziu, Rudy a adus vorba despre împrumut. I-a zis că s-a întâlnit cu un tip care i-a recomandat o agenţie nemaipomenită de plasare a forţei de muncă, poţi să fii sigur că te alegi cu un serviciu, dar taxa se ridica la douăzeci şi cinci de dolari. Adică, din întâmplare, exact suma pe care i-o împrumutase lui Larry după jocul de pocher. În mod obişnuit, adăugase Rudy, el nu i-ar fi cerut, însă dată fiind situaţia...

Larry protestase, afirmând sus şi tare că-i înapoiase banii. Că erau chit. Dacă Rudy avea nevoie de douăzeci şi cinci de dolari, foarte bine, numai că spera că Rudy nu încearcă să-l oblige să-i plătească de două ori acelaşi împrumut.

Rudy îi replicase că nu vrea un cadou, ci doar banii care i se cuveneau şi că, în general vorbind, nu se dădea în vânt după toate porcăriile lui Larry Underwood. Isuse Cristoase, spusese Larry, încercând să râdă cât se poate de prietenos. Nu mi-am închipuit c-aş avea nevoie de o chitanţă de la tine. Dar se vede că m-am înşelat.

Disputa luase amploare, se transformase într-o ceartă în toată regula, fuseseră la un pas să se lovească. În cele din urmă, Rudy se făcuse roşu ca racul. Ăsta eşti tu, Larry, îi aruncase. Eşti chiar tu, din cap până-n picioare. Mai mult de atât nici nu-ţi poate pre­tinde omul. Mă temeam că n-am să mă învăţ minte niciodată, dar acum cred că paharul s-a umplut, în sfârşit. Du-te la dracu', Larry.

Rudy plecase, iar Larry îl urmase până pe palierul casei cu încăperi ieftine de închiriat, pescuind portmoneul din buzunarul de la spate. Scosese cele trei hârtii de câte zece dolari frumos împăturite în compartimentul secret din spatele fotografiilor şi le aruncase în urma lui Rudy. Du-te naibii, nemernic mincinos ce eşti! Ia-i! Ia afurisiţii ăştia de bani!

Rudy trântise uşa de la intrare şi dispăruse în noapte, grăbindu-se să ajungă la întâlnirea cu destinul ieftin al tuturor indivizilor de categoria lui din lume. Nu se uitase în urmă. Larry rămăsese în capul scărilor, răsuflând din greu, iar după câteva minute coborâse să-şi caute cele trei bancnote de câte zece dolari, le strânsese de pe jos şi le pusese iarăşi la loc sigur.

Acest incident îi revenea când şi când în memorie de-a lungul anilor, fiind de fiecare dată tot mai convins că Rudy avusese dreptate. De fapt, era absolut sigur. Chiar dacă-i îna­poiase cu adevărat banii lui Rudy, ei doi fuseseră prieteni încă din şcoala elementară, iar dacă se gândea bine (retrospectiv), lui îi lipsiseră întotdeauna zece cenţi ca să intre la matineul de sâmbăta, pentru că-şi cumpărase îngheţată sau bomboane în drum spre Rudy, apoi împrumutase de nenumărate ori câte cinci cenţi ca să-şi rotunjească banii pentru prânzul cumpărat la şcoală sau şapte cenţi ca să poată merge cu autobuzul. Cum îl tapase pe Rudy de mărunţiş ani în şir, suma totală se ridica probabil la cincizeci de dolari, ba poate şi o sută. Larry reuşise chiar să-şi aducă aminte ce anume se petrecuse în mintea lui atunci când Rudy îi ceruse cei douăzeci şi cinci de dolari. Scăzuse repede douăzeci şi cinci din cei treizeci pe care îi poseda şi-şi zisese: Adică nu-ţi mai rămân decât cinci mardei. Prin urmare, înseamnă că i-ai plătit deja. Nu sunt prea sigur când, însă de plătit i-ai plătit. Hai să punem capăt acestei discuţii. Ceea ce se şi întâmplase.

Dar după aceea rămăsese singur în tot oraşul. Nu avea nici un prieten şi nici măcar nu încercase să lege vreo amiciţie la cafeneaua de pe Encino, acolo unde lucra. Adevărul este că, după părerea lui, toţi colegii, de la bucătarul-şef cel nervos şi până la picoliţele care-şi unduiau şoldurile şi mestecau gumă, erau, fără excepţie, nişte prostănaci. Da, era ferm convins că toţi angajaţii de la Tony's Feed Bag erau nişte nătărăi, cu excepţia lui, Larry Underwood cel blagoslovit, care avea să dea curând lovitura (şi nu care cumva să te îndoieşti de chestia asta). Singur printre prostănaci, suferea ca un câine bătut şi-i era dor de casă cât unui naufragiat pe o insulă pustie. Îl bătea tot mai des gândul să-şi cumpere un bilet Greyhound AmeriPass şi s-o pornească încet către New York.

Peste o lună, sau poate peste două săptămâni, chiar ar fi făcut-o... dacă nu apărea Yvonne.

Cu Yvonne Wetterlen făcuse cunoştinţă într-un cinematograf situat la doar două străzi de clubul în care ea era dansatoare "topless". În momentul în care se terminase şi cel de al doilea film al programului, ea izbucnise în plâns şi începuse să-şi caute poşeta în jurul scaunului şi pe interval. Avea în ea carnetul de şofer, carnetul de cecuri, legitimaţia de sindicat, singura ei carte de credit, o copie a certificatului de naştere şi legitimaţia de asigurări sociale. Deşi era convins că-i fusese furată, Larry nu-şi exprimă acest gând şi-o ajută să caute. Câteodată chiar îţi vine să crezi că minunile sunt posibile: tocmai când erau pe cale să renunţe, Larry găsi poşeta cu trei rânduri mai în spate. După părerea lui, poşeta migrase până acolo împinsă de picioarele celorlalţi spectatori în timpul filmului, care, într-adevăr, fusese destul de plicticos. Îl sărutase şi-i mulţu­mise cu lacrimi în ochi. Larry, care se simţea precum Captain America, îi spusese că şi-ar fi dorit s-o invite la un hamburger sau ceva de genul acesta, ca să sărbătorească evenimentul, însă stătea cam prost cu banii lichizi. Yvonne se oferise să facă ca cinste. Larry, marele prinţ, nici nu se aşteptase la o altă reacţie.

Au început să se întâlnească; în mai puţin de două săptămâni, relaţia lor devenise foarte strânsă. Larry îşi găsise un post mai bun, funcţionar într-o librărie şi, pe deasupra, se angajase, ca solist vocal, într-o formaţie numită The Hotshot Rhythm Rangers & All-Time Boogie Band. De fapt, numele acesta bombastic era partea cea mai bună a grupului, dar pentru moment cânta cu ei, la chitară ritmică, Johnny McCall, cel care avea să întemeieze apoi Tattered Remnants, fără îndoială o formaţie foarte bună.

Larry şi Yvonne se mutaseră împreună, iar viaţa lui Larry se schimbase cu totul. Pe de o parte, dispunea pentru prima oară de o locuinţă, de un loc doar al lui, pentru care plătea jumătate din chirie. Yvonne agăţase nişte perdele la ferestre, îşi făcuseră rost de nişte mobilă ieftină, de la un magazin de solduri, şi o lustruiseră din nou împreună şi, în curând, erau vizitaţi de alţi membri ai formaţiei şi de prietene ale Yvonnei. Locuinţa era luminoasă în timpul zilei, iar seara adia o briză californiană parfumată, care părea să miroasă foarte tare a portocale, chiar dacă singura ei odoare provenea de fapt de la smog. Uneori nu venea nimeni şi atunci el şi cu Yvonne stăteau pur şi simplu în faţa televizorului, câteodată ea îi aducea o cutie de bere, se aşeza pe braţul fotoliului lui şi-l mângâia pe gât. Era locuinţa lui proprie, un cămin, fir-ar al naibii să fie; uneori zăcea treaz în crucea nopţii, cu Yvonne adormită alături de el, şi se minuna singur de cât de bine îi era. Apoi adormea pe nesimţite, iar gândurile lui nu erau niciodată tulburate de Rudy Marks. Sau nu foarte des.

Au trăit împreună paisprezece luni absolut nemaipome­nite ― cu excepţia cam ultimelor şase săptămâni, când Yvonne a început să se poarte urât cu el ―, iar partea cea mai frumoasă i se păruse perioada de World Series. După ce-şi termina treaba la librărie, se ducea acasă la Johnny McCall ― întreaga formaţie se aduna pentru repetiţii doar la sfârşit de săptămână, pentru că ceilalţi doi băieţi munceau noaptea ― unde ei doi pregăteau câte o melodie nouă, sau poate pur şi simplu reluau "oldies" care le plăceau amândurora, melodii dintre cele pe care Johnny le denumea "cântece de rupt inima târgului", de exemplu "Nobody but Me" sau "Double Shot of My Baby's Love".

După aceea mergea acasă, acasă la el, unde Yvonne îl aştepta cu masa. Şi nu nişte mese ca la televizor, cu cine ştie ce căcaturi. Mâncare adevărată, aşa cum se cuvine să fie gătită acasă. Fata fusese foarte temeinic educată. Şi după aceea se duceau în salon, deschideau televizorul şi se uitau la Series. Mai târziu, făceau amor. Totul părea să fie la locul lui şi să i se cuvină. Cugetul lui nu era tulburat de absolut nimic. De atunci încoace, nu i se mai întâmplase niciodată ceva asemănător. Niciodată.

Îşi dădu scama că lăcrima şi, pentru un moment, se simţi dezgustat de faptul că stătea aici, pe o bancă din Central Park, bocind ca un amărât de bătrân ieşit la pensie. Apoi îi trecu prin minte că avea tot dreptul să plângă, după toate lucrurile pe care le pierduse, că era îndreptăţit să se găsească într-o stare de şoc, dacă starea lui din acea clipă putea fi caracterizată astfel.

Maică-sa murise cu trei zile în urmă. Moartea o găsise pe un pat de campanie, instalat în holul de la Mercy Hospital, înghesuită alături de mii de alţi pacienţi care-şi dădeau duhul. Larry stătea îngenuncheat lângă ea când se sfârşise şi crezuse că n-o să scape întreg la minte: să fie silit s-o vadă pe maică-sa murind în putoarea aceea cumplită de urină şi de fecale, în bălmăjelile incoerente ale celor intraţi în delir, în mijlocul horcăielilor, al replicilor demente, al urletelor. La sfârşit, nu-l mai recunoscuse; nu existase nici măcar acea ultimă revenire a stării de conştienţă, din cea din urmă clipă. Pieptul ei se oprise pur şi simplu la mijlocul unei respiraţii greoaie, apoi se coborâse foarte încet, ca un automobil care se lasă pe un cauciuc spart. Rămăsese ghemuit lângă ea zece minute, neştiind ce să facă, într-o confuzie totală şi gândindu-se că ar trebui să aştepte până ce se semna un certificat de deces sau până-l întreba cineva ce se întâmplase. Ceea ce se întâmplase era însă foarte limpede şi se repeta peste tot în jur. Apoi, era la fel de limpede pentru oricine că tot spitalul se transformase într-un balamuc. Ar fi aşteptat zadarnic un tânăr doctor calm să vină şi să-şi exprime condoleanţele, după care să declanşeze demersurile cuvenite într-o asemenea situaţie. Oricum, mai devreme sau mai târziu, aveau s-o care pe maică-sa ca pe un sac de ovăz, iar o scenă de soiul ăsta nu dorea să vadă. Poşeta ei era sub pernă. Desco­perise un pix şi un ac cu gămălie în carnetul ei de cecuri. Rupsese o foaie de depunere de la sfârşitul carnetului şi scrisese pe ea numele, adresa şi, după o scurtă socoteală, vârsta mamei lui. Îi prinsese apoi bucata de hârtie pe bluză cu ajutorul acului şi începuse să plângă. O sărutase pe obraz şi fugise de acolo, cu lacrimi în ochi. Se simţea ca un dezertor. Ajuns pe stradă, începuse să se simtă ceva mai bine, deşi în momentul respectiv trotuarele erau pline de oameni nebuni, oameni bolnavi şi de patrule ale armatei. Iar acum putea să stea pe bancă şi să fie mâhnit pentru motive mai generale: pentru faptul că mama lui nu mai apucase să se bucure de pensie, pentru propria lui carieră pierdută, pentru vremurile acelea minunate din L.A., când urmărea World Series alături de Yvonne, ştiind că după aceea aveau să meargă în pat şi să facă amor, şi pentru Rudy. Dar mai întristat era din cauza lui Rudy: regreta enorm că nu-i înapoiase cei douăzeci şi cinci de dolari, cu un zâmbet şi un semn de nepăsare, salvând astfel cei şase ani pe care el îi considera acum pierduţi.

Maimuţa muri la 11.45.

Stătea cocoţată pe stinghia ei, având un aer apatic şi ţinân­du-şi labele adunate sub bărbie, apoi pleoapele îi fluturară deodată şi căzu pe ciment cu capul înainte, impactul fiind însoţit de o bufnitură oribilă.

Larry nu mai avea nici un chef să rămână în locul acela. Se ridică şi porni fără ţintă, către monument, alături de care se afla chioşcul cel mare pentru orchestre. Îl auzise pe monstrul-urlător cu cincisprezece minute în urmă, undeva, foarte departe, dar acum singurul sunet din parc părea să fie ţăcănitul tocurilor lui pe ciment şi ciripitul păsărilor. Neîndoielnic, păsările nu se molipseau de gripă. Norocul lor.

Când se apropie suficient de chioşc, văzu o femeie aşezată pe una dintre băncile destinate publicului. Avea în jur de cincizeci de ani, însă îşi dăduse toată silinţa să pară mai tânără. Era îmbră­cată în pantaloni dintr-un material scump, verde-cenuşiu, şi o bluză ţărănească din mătase, care-i lăsa umerii goi... numai că ţăranii, din câte ştia el, nu-şi prea permit să poarte mătase, îi trecu lui Larry prin minte. Femeia privi în jur când auzi zgomotul paşi­lor lui Larry. Ţinea o pilulă într-o mână, pe care şi-o aruncă nepăsător în gură, ca pe o alună.