Afară strada a luat foc

― Banana Boat Supreme, cu cremă de sânge, zise ca, pri­vindu-l cu ochii înroşiţi. Cred că nu sunt în stare să mai mănânc. Îmi pare rău, Jess. Fii aşa de bun şi arunc-o, vrei?

― Desigur, răspunse el ţeapăn.

Îi luă îngheţata din mână, coborî din maşină si o aruncă în coşul de gunoi. Avea un mers ciudat, de parcă ar fi primit un şut acolo unde îi doare mai tare pe băieţi, gândi Fran. Într-un fel, presupunea ea, chiar acela era locul unde fusese lovit. Dar dacă priveai chestiunea din alt punct de vedere, ei bine, cam tot aşa mersese şi ea după ce o dezvirginase pe plajă. Se simţise de parcă ar fi suferit o iritaţie gravă. Numai că din cauza iritaţiilor nu rămâi însărcinată.

Băiatul se întoarse şi se sui în maşină.

― Chiar ai rămas, Fran? întrebă el brusc.

― Da, chiar am rămas.

― Cum s-a întâmplat? Am crezut că iei pilule.

― Păi, din câte îmi fac cu socoteala, fie, unu, cineva din sectorul de control al calităţii la vechitura aia de fabrică din Ovril a dormit în post când au trecut pe bandă medicamentele cu care m-am ales eu, fie, doi, pe voi, băieţii, vă hrănesc cine ştie cum la cantina UNH şi aveţi o spermă nemaipomenită, fie, trei, am uitat să iau o pilulă şi între timp am uitat că am uitat.

Îi aruncă un zâmbet dur, subţire, aparent radios, care-l făcu să bată în retragere.

― De ce te-ai enervat, Fran? Am pus şi eu o întrebare.

― Ei bine, ca să-ţi răspund altfel la întrebare, într-o seară caldă de aprilie, pesemne că s-a întâmplat în doisprezece, treisprezece sau paisprezece, ţi-ai introdus penisul în vaginul meu şi ai avut un orgasm, ejaculând astfel spermă conţinând milioane de...

― Termină, o opri el hotărât. Nu e nevoie să...

― Să ce?

Frannie era de-a dreptul îngrozită, chiar dacă nu lăsa să se ghicească acest lucru. Nici în cele mai negre închipuiri ale ei despre cum se va desfăşura această scenă nu-şi imaginase că va arăta chiar aşa.

― Să fii atât de furioasă, spuse el fără vlagă. N-am să te pă­răsesc.

― Nu, spuse ea ceva mai blând.

În momentul acela ar fi putut să-i ia o mână de pe volan, să i-o strângă la piept şi să-i vindece astfel rana. Dar nu reuşea să se hotărască să facă acest lucru. Nu avea nici cel mai mic drept să dorească să fie mângâiată, indiferent dacă această dorinţă nu era decât tainică şi inconştientă. Înţelese deodată că, într-un fel sau altul, râsul şi distracţia dispăruseră pentru o vreme. Asta o aduse din nou în pragul lacrimilor, dar se abţinu să plângă din nou. Ea era Frannie Goldsmith, fiica lui Peter Goldsmith, şi nu avea de gând să bâzâie ca o proastă în parcarea de la Ogunquit Dairy Queen.

― Ce vrei să faci? o întrebă Jess, scoţându-şi ţigările din buzunar.

― Dar tu ce vrei să faci?

El aprinse un chibrit şi, timp de o clipă, înainte ca fumul de ţigară să se răspândească, ea văzu limpede cum pe chipul lui se războiesc, încercând fiecare să obţină dominaţia, un bărbat şi un băiat.

― O, fir-ar să fie! zise el.

― Din câte mă gândesc eu, există următoarele posibilităţi. Putem să ne căsătorim şi să păstrăm copilul. Putem să ne căsă­torim şi să renunţăm la copil. Sau nu ne căsătorim şi ţinem copi­lul. Sau...

― Frannie...

― Sau nu ne căsătorim şi eu nu ţin copilul. Aş putea să fac un chiuretaj. Mai există vreo posibilitate? Mi-a scăpat ceva?

― Frannie, nu am putea să discutăm...

― Păi asta şi facem! îl repezi ea. Când ai avut ocazia să-ţi spui părerea, tu ai zis "O, fir-ar să fie!" Astea sunt chiar cuvintele tale. Eu tocmai am pomenit toate variantele posibile. Desigur, eu am avut mai mult timp să-mi fac un plan de bătaie.

― Vrei o ţigară?

― Nu. Fumatul nu este bun pentru copil.

― Frannie, ce naiba!

― De ce strigi? îl întrebă ea blând.

― Pentru că pari hotărâtă să mă scoţi din sărite, îi răspunse Jess aprins, apoi reuşi să se stăpânească. Te rog să mă ierţi. Nu pot să concep că ar fi vina mea.

― Nu poţi? Îl cercetă cu o sprânceană ridicată. Ca să vezi, o virgină va naşte.

― Trebuie să-ţi ieşi din fire chiar în halul ăsta? Luaseşi pilula, din câte mi-ai zis tu. Te-am crezut pe cuvânt. Am greşit cumva?

― Nu, n-ai greşit. Dar asta nu schimbă situaţia.

― Ai dreptate, spuse el posomorât, aruncând ţigara fumată doar pe jumătate. Deci ce facem?

― Mă tot întrebi pe mine, Jesse. Eu tocmai ţi-am expus posibilităţile, aşa cum le văd eu. Am crezut că vei avea şi tu vreo idee. Mai există şi sinuciderea, dar în momentul de faţă nu intră în vederile mele. Deci alege o altă variantă care-ţi convine ţie şi discutăm despre ea.

― Hai să ne căsătorim, spuse el deodată cu o voce neaşteptat de puternică.

Avea aerul omului care a ajuns la concluzia că cel mai bun mod de a rezolva problema nodului gordian este să-l tai drept în două. Cu toată viteza înainte, iar cine se smiorcăie este invitat să elibereze locul de pe punte.

― Nu, îi răspunse ea. Nu vreau să mă căsătoresc cu tine.

Se întâmplă ca şi cum obrajii lui ar fi fost fixaţi în nişte şuruburi ascunse, slăbite acum simultan cu o rotaţie şi jumătate. Toată faţa îi căzu dintr-o dată. Imaginea era atât de criminal de comică, încât fata fu nevoită să-şi treacă zona rănită a limbii peste asperităţile de pe cerul gurii ca să nu fie iarăşi cuprinsă de chicoteală. Nu dorea să-i râdă în nas lui Jess.

― De ce nu? Fran...

― Va trebui să mă mai gândesc la motivele pentru care nu vreau. Nu vreau să mă las implicată într-o discuţie despre moti­vele pentru care nu vreau, pentru că acum nu ştiu.

― Nu mă iubeşti, îi zise el morocănos.

― În majoritatea cazurilor, dragostea şi mariajul sunt două stări ce se exclud reciproc. Alege altă variantă.

Rămase multă vreme tăcut. Se jucă un timp cu o nouă ţigară, fără să o aprindă. În cele din urmă, zise:

― Nu pot alege alta, Frannie, din cauză că tu refuzi să o discuţi pe asta. De fapt, nu urmăreşti decât să aduni cât mai multe puncte în favoarea ta.

Chestia asta o atinse puţin. Îşi înclină fruntea.

― Poate că ai dreptate. Dar am pierdut şi eu o mulţime de puncte în ultimele săptămâni. Cât despre tine, Jess, eşti cel mai tipic student de colegiu pe care l-am văzut. Dacă te-ar ataca un bandit, cu un cuţit în mână, reacţia ta ar fi să convoci imediat un seminar.

― Vai, pentru numele lui Dumnezeu!

― Alege altă variantă.

― Nu. Tu ai avut timp să-ţi faci toate socotelile. Poate că aş avea şi eu nevoie de un răgaz.

― Foarte bine. Vrei să ne întoarcem în parcarea noastră? Te las acolo şi mă duc să-mi fac nişte cumpărături.

El tresări, luat prin surprindere.

― Frannie, am parcurs pe bicicletă tot drumul de la Portland până aici. Am închiriat o cameră la motelul de lângă oraş. Speram că ne vom petrece împreună acest sfârşit de săptămână.

― În camera ta de motel. Nu, Jess. Situaţia s-a schimbat. Te sui din nou în şaua cursierei tale şi o porneşti spre Portland; mă cauţi doar după ce te mai gândeşti puţin. Nu e nici o grabă.

― Nu mă mai călări atâta, Frannie.

― Nu, Jess, tu eşti cel care m-ai călărit pe mine până acum, izbucni ea într-un acces de furie neaşteptată, iar în acel moment el o lovi uşor peste obraz, cu dosul palmei.

― Te rog să mă ierţi, Fran, îngăimă el apoi buimăcit, pri­vind-o lung.

― E-n regulă, îi răspunse ea incolor. Hai să mergem.

Nu schimbară nici un cuvânt cât dură drumul înapoi până în parcarea din apropierea plajei publice. Ea rămase cu mâinile în poală, urmărind porţiunile în care oceanul se întrezărea printre căsuţele construite imediat la vest de dig. Îi trecu prin minte că arătau ca nişte apartamente din cartierele sărace. Oare cui apar­ţineau aceste case, marea majoritate protejate încă de obloane, pentru că vara nu începea oficial decât peste ceva mai puţin de o săptămână? Profesorilor de la MIT. Doctorilor din Boston. Avocaţilor din New York. Casele acestea nu aparţineau adevăra­ţilor barosani, cu averi exprimate în şapte sau opt cifre, care posedau proprietăţi pe coastă. Dar atunci când familiile cărora le aparţineau se mutau aici, cel mai mic IQ de pe Shore Road avea să rămână acela al lui Gus, paznicul parcării. Copiii lor mergeau pe cursiere cu zece viteze, ca a lui Jess. Aveau să arboreze mine plictisite şi să-şi însoţească părinţii la mese cu homar şi la specta­colele de la Teatrul din Ogunquit. Aveau să se fâţâie în sus şi în jos pe strada principală, travestindu-se, după apusurile blânde ale verii, în simpli pietoni. Nu-şi dezlipea privirile de minunatele sclipiri de culoarea cobaltului dintre casele ce formau grupuri compacte, conştientă că era împiedicată să vadă foarte bine din cauza unui nou val de lacrimi. Micuţul nor alb ce plângea.

Ajunseră în parcare, unde Gus le făcu un semn cu mâna. Îi răspunseră şi ei.

― Îmi pare foarte rău că te-am lovit, Frannie, spuse Jess cu voce stinsă. Nici prin minte nu mi-a trecut să fac lucrul acesta.

― Ştiu. Te întorci la Portland?

― Rămân aici în seara asta şi te sun mâine de dimineaţă. Însă de hotărât vei hotărî tu, Fran. Dacă ajungi la concluzia că, pricepi, avortul este cea mai bună soluţie, atunci o să scobesc eu după bani.

― Jocul ăsta de cuvinte l-ai făcut intenţionat?

― Nu, se apără el. Nici gând. Se apropie de ea şi o sărută sobru. Te iubesc, Fran.

Nu cred că-i adevărat, îşi zise ea. Deodată, iată, nu-l cred câtuşi de puţin... dar accept afirmaţia lui cu toată complezenţa. Atâta lucru pot face.

― Foarte bine, spuse ea calm.

― Sunt la Lighthouse Motel. Dacă vrei, sună-mă.

― Okay.

Se strecură la volan, simţindu-se copleşită pe neaşteptate de o mare oboseală. Locul unde se muşcase de limbă o durea îngro­zitor.

Băiatul se duse la bicicleta lui prinsă de gardul metalic şi se întoarse ţinând-o de coarne.

― Aş fi foarte fericit dacă mi-ai telefona, Fran.

― Vom vedea. La revedere, Jess, îi spuse ea, zâmbind arti­ficial.

Porni motorul, întoarse şi, după ce traversă parcarea, porni pe Shore Road. Putea să-l vadă în oglindă pe Jess, care rămăsese nemişcat lângă bicicleta lui, cu oceanul în spate şi, pentru a doua oară în acea zi, îl acuză în mintea ei că adoptase cu bună ştiinţă o anumită poză. De această dată, în loc să se enerveze, nu simţi decât puţină tristeţe. Merse mai departe, întrebându-se dacă oceanul avea să mai arate vreodată ca înainte să i se întâmple toate lucrurile acestea. Limba continua s-o doară. Deschise geamul mai larg şi scuipă. De această dată alb. Simţea mirosul intens de sare al oceanului, amar ca şi lacrimile ei.

CAPITOLUL 3

NORM BRUETT se trezi la 10.15 de dimineaţă în zgomotul copiilor care se certau în faţa ferestrei dormitorului şi al muzicii country de la radioul din bucătărie.

Îmbrăcat în izmene scurte şi lălâi şi în maiou, se duse la uşa din spate, o dădu de perete şi urlă:

― Băi puştilor, mucles!

Pauză de o clipă, Luke şi Bobby lăsară basculanta veche şi ruginită, de jucărie, pentru care se certaseră, şi se întoarseră spre el. Cum i se întâmpla de obicei atunci când copiii îi apăreau înain­tea ochilor, Norm se simţea disputat între două senzaţii contrare. Suferea teribil în inima lui să-i vadă purtând haine transmise în familie de la cei mari la cei mici şi straie de căpătat de la Arma­ta Salvării, aidoma acelora cu care îi vedeai înţoliţi pe copilaşii negrilor din zona de est a oraşului Arnette; pe de altă parte, era cuprins de o furie teribilă, începea să tremure şi-i venea să dea cu ei de pământ.

― Da, tăticule, spuse Luke, care avea nouă ani, pe ton supus.

― Da, tăticule, răsună şi vocea lui Bobby, ca un ecou.

Bobby era de şapte ani, mergea pe opt.

Norm se mai holbă o dată urât de tot la ei, apoi trânti uşa. Cercetă nehotărât grămada de ţoale pe care le purtase cu o zi în urmă. Zăceau la picioarele patului dublu, deşelat, acolo unde le trântise.

Căţea şleampătă, se răzvrăti el în gând. Nici măcar bulen­drele n-a fost în stare să le atârne la locul lor.

― Lila! răcni el.

Nici un răspuns. Cumpăni dacă să dea iarăşi uşa de perete şi să-l întrebe pe Luke unde naiba plecase mă-sa.

Ziua de primire a donaţiilor pica de-abia săptămâna viitoare, iar dacă se dusese iarăşi la biroul de forţe de muncă din Braintree, înseamnă că era chiar mai proastă decât o credea el.

Nu se mai deranjă să-i întrebe pe copii. Se simţea obosit şi îl cuprinsese o durere de cap sâcâitoare, însoţită de greaţă. S-ar fi zis că-i mahmur, dar nu băuse decât trei beri la Hap, cu o seară în urmă. Dar accidentul ăla îl dăduse peste cap. Femeia şi fetiţa moarte, în maşină, iar bărbatul, Campion, mort şi el, în drum spre spital. Până să se întoarcă Hap, patrula de poliţie apucase să vină şi să plece din nou, ca şi maşina de intervenţii pentru accidente, şi aceea a antreprenorului de pompe funebre din Braintree. Vic Palfrey le dăduse reprezentanţilor legii o declaraţie în numele lor, al celor cinci care asistaseră. Antreprenorul, care era în acelaşi timp şi medicul legist al ţinutului, refuză să facă orice speculaţie despre boala ce-i răpusese.

― Dar holeră nu este. Să nu vă apucaţi să speriaţi lumea cu chestia asta. Se va face o autopsie şi veţi citi totul în ziare.

Un căcăcios mizerabil, se gândi Norm, îmbrăcându-se încet în aceleaşi straie pe care le purtase şi cu o zi în urmă. Durerea de cap era din ce în ce mai greu de suportat. Dacă puştii ăia nu se potolesc odată, or să se aleagă cu picioarele rupte, ca să aibă de ce chirăi. De ce mă-sa nu-i ţine la şcoală tot anul?

Chibzui dacă să-şi vâre cămaşa în pantaloni, hotărî că preşe­dintele nu avea probabil să treacă în ziua aceea pe la el şi se strecură în bucătărie doar în ciorapi. Soarele strălucitor ce bătea prin ferestrele dinspre răsărit îl obligă să se uite chiorâş.

Din difuzorul aparatului Philco de deasupra aragazului se auzea o voce stridentă:
Dar draa-aa-aa-gă spune-mi dacă poate cineva.

Dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău?

El e un om drept,

Spune-mi, dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău?
Lucrurile ajunseseră în ultimul hal dacă se pretau să difuzeze muzică rock and roll cântată de cioroi pe postul local de muzică country. Norm îi luă maul înainte ca sunetul să reuşească să-i despice capul. Lângă aparatul de radio se afla un bileţel, pe care-l ridică foarte aproape de ochi, ca să-l poată citi.
Dragă Norm,

Sally Hodges zice că are nevoie de cineva care să stea cu copiii ei în dimineaţa asta şi că îmi dă un dolar dacă fac chestia asta. Mă întorc la prânz. Dacă vrei, e nişte cârnaţi pe care po' să-i mănânci. Te iubesc scumpul meu.

Lila
Norm puse bileţelul la loc şi zăbovi câteva momente, sucind lucrurile pe toate feţele în mintea lui şi încercând să înţeleagă. Îi venea al dracului de greu să cugete, din cauza durerii de cap. Stat cu copiii... un dolar. Chemată de soţia lui Ralph Hodges.

Aceste trei elemente se combinară foarte greu în creierul lui. Lila se dusese să stea cu cei trei copii ai lui Sally Hodges, ca să câştige un împuţit de dolar, iar el rămăsese pe cap cu Luke şi Bobby. Păi să ştii că erau nişte vremuri nemaipomenit de grele dacă un bărbat trebuia să stea acasă şi să-i şteargă de muci p-ăia mici ca să poată nevastă-sa să se ducă să câştige un amărât de dolar, pe care nu-ţi dă nimeni nici măcar un galon de benzină. Vremuri de căcat, ce mai încolo şi-ncoace.

Supărarea i se urcă la cap, provocându-i dureri şi mai mari. Îşi târî încet picioarele până la frigider, cumpărat pe vremea când prin­sese nişte ore suplimentare nemaipomenite. Îl deschise, constatând că majoritatea rafturilor erau goale. Nu existau decât resturile pe care Lila le pusese la păstrare în tăviţele frigiderului. Ura micile farfurii Tupperware din plastic. Fasole veche, porumb vechi, nişte mâncare cu ardei iute... nimic care să-l atragă pe un bărbat. Nimic, în tot frigiderul, cu excepţia farfuriilor Tupperware şi a celor trei cârnaţi mici şi vechi, înfăşuraţi în folie Handi-Wrap. Se aplecă şi-i cercetă mai de aproape, mânia ce-l cuprindea de obicei în asemenea momente combinându-se de această dată cu durerea ce-i pulsa în creieri. Cârnăciorii arătau de parcă se apucase cineva să taie puţele unor pigmei din ăia care mişună prin Africa sau prin America de Sud sau pe unde mă-sa or trăi ei. Oricum nu-i era foame. Ba chiar era foarte bolnav, dacă stătea să se gândească mai bine.

Se duse la aragaz, frecă un chibrit pe bucata de glaspapir prinsă în perete, aprinse ochiul din faţă şi puse de cafea. Apoi se trânti pe scaun şi aşteptă să fiarbă. Chiar înainte ca apa să clo­cotească, trebui să-şi scoată în grabă batista din buzunarul de la spate, ca să strănute. Un strănut puternic şi umed. Am răcit, îi trecu prin cap. Pe lângă toate celelalte, asta-mi mai lipsea! Dar nu-i veni nici o clipă în minte să facă vreo legătură cu flegma care curgea cu o seară în urmă din individul acela, Campion.

Când se auzi soneria de la uşa din faţă, Hap se afla în gaura de vizitare din garaj şi monta o ţeavă de eşapament nouă la maşina lui Tony Leominster, iar Vic Palfrey se balansa într-un scaun de campanie rabatabil, urmărindu-i cu privirea şi sorbind dintr-un Dr. Pepper.

― E patrula de poliţie, îl anunţă Vic. Mi se pare că e şi vărul tău printre ei. Joe Bob.

― Okay.

Hap ieşi de sub autoturism, ştergându-şi mâinile pe un ghemotoc de câlţi. În drum spre birou, strănută o dată puternic. Ura răcelile de vară. Erau cele mai rele dintre toate.

Joe Bob Brentwood, înalt de aproape doi metri, stătea în spatele maşinii de patrulă şi-i făcea plinul. Dincolo de el, cele trei pompe pe care Campion le răsturnase cu o seară în urmă erau aliniate cu grijă, ca nişte soldaţi morţi.

― Salut, Joe Bob! îl întâmpină Hap.

― Salut, Hap, îi răspunse Joe Bob, fixând pompa pe automat şi păşind peste furtun. Ai mare baftă că benzinăria mai există în dimineaţa asta.

― Pe naiba, Stu Redman a văzut că individul se apropie şi-a închis pompele. Totuşi, maşina a scos o groază de scântei.

― Indiferent cum s-a întâmplat, a fost un noroc chior. Ascul­tă-mă, Hap, n-am venit până aici doar ca să pun benzină.

― Da?

Ochii lui Joe Bob se fixară asupra lui Vic, care stătea în uşa benzinăriei.

― Moşu' a fost aici şi ieri seară?

― Cine? Vic? Mda, vine aici aproape în fiecare seară.

― Poate să-şi ţină gura?

― Bineînţeles. Să ştii că moşu' e de treabă.

Se auzi ţăcănitul sistemului automat. Hap mai îndesă benzină în valoare de vreo douăzeci de cenţi, apoi aşeză ciocul la locul lui, pe pompă, şi o opri. Se întoarse la Joe Bob.

― Ei? Care-i problema?

― Păi, să mergem înăuntru. Cred c-ar fi bine să audă şi bă­trânu'. Iar dacă ai ocazia, ai putea să-i suni şi pe ăilalţi care au fost aici.

Traversară fâşia de asfalt şi intrară în încăpere.

― Îţi urez bună dimineaţa, domnule sergent, spuse Vie.

Joe Bob îi răspunse printr-un semn din cap.

― Vrei nişte cafea, Joe Bob?

― Cred că nu. Le aruncă priviri întunecate. Chestia e că superiorii mei n-ar fi prea încântaţi să mă ştie aici. Adică sunt convins că nu le-ar conveni deloc. Aşa că atunci când vor veni tipii ăia, să nu le ziceţi că v-am vândut pontul, da?

― Care tipi, domnule sergent? întrebă Vic.

― De la Ministerul Sănătăţii, îl lămuri Joe Bob.

― Isuse, înseamnă că de fapt era chiar holeră, se tângui Vic. Am ştiut eu!

Hap îi privea pe rând pe cei doi.

― Joe Bob?

― Eu habar n-am, îi răspunse acesta, aşezându-se pe unul dintre scaunele Woolco din plastic. Genunchii lui ciolănoşi îi ajun­seră până aproape de gât. Scoase un pachet de Chesterfield din buzunarul bluzei şi-şi aprinse o ţigară. Finnegan, medicul legist...

― Un idiot din ăia care se dau mari, spuse Hap cu înverşu­nare. Ar fi trebuit să vezi cum se mai înfoia pe aici, Joe Bob. Ca un curcan la care i s-a sculat pentru prima dată. Sâsâia după oa­meni ca să tacă din gură şi alte chestii din astea.

― Ai dreptate, e ca un rahat mare într-o oală de noapte prea mică, se arătă Joe Bob de acord. În orice caz, l-a chemat şi pe doctorul James să se uite la Campion, şi amândoi l-au convocat apoi pe un alt doctor, pe care nu-l cunosc. Pe urmă au sunat la Houston. Şi cam pe la ora 3 dimineaţa au sosit pe aeroportul ăla mic de lângă Braintree.

― Cine?

― Nişte patologi. Trei la număr. Au rămas lângă cadavre până la ora 8. Bănuiesc că le-au făcut autopsii, dar nu am cum să ştiu sigur. După aia au luat legătura cu Centrul Epidemiologic din Atlanta, iar băieţii de acolo vor sosi aici în după-amiaza asta. Dar au mai zis şi că Ministerul Sănătăţii al Statului o să trimită o echipă care să-i vadă pe toţi cei ce se aflau în staţie ieri seară şi pe băieţii care au mers cu unitatea de salvare la Braintree. Nu cunosc exact, dar după părerea mea cred că vor să vă bage în carantină.

― Maica Domnului din Ceruri! spuse Hap înspăimântat.

― Centrul Epidemiologic din Atlanta este de nivel federal, interveni Vic. Credeţi c-ar trimite ei un avion întreg de oameni dac-ar fi vorba doar de holeră?

― Să mă bată Dumnezeu dacă am habar, îi mărturisi Joe Bob. Dar m-am gândit că este dreptul vostru să ştiţi. Din câte am auzit, voi doar aţi vrut să daţi o mână de ajutor.

― Îţi rămânem recunoscători, Joe Bob, îl asigură Hap încet. Dar James şi celălalt doctor ce-au zis?

― Mai nimic. Dar păreau speriaţi. N-am văzut în viaţa mea nişte doctori care să arate mai speriaţi decât ăştia. Dar nu prea mi-a păsat.

Se lăsă o tăcere grea. Joe Bob se duse la automatul pentru băuturi şi-şi luă o sticlă de Fresca. Când săltă dopul, se auzi bol­boroseala ce însoţeşte procesul de carbonatare. După ce Joe Bob se aşeză din nou, Hap scoase un şerveţel Kleenex din cutia de lângă casă, îşi şterse nasul, îl împături şi îl puse în buzunarul salopetei lui unsuroase.

― Dar despre Campion ce aţi aflat? se interesă Vic. Aţi dat de vreun fir?

― Cercetările continuă, spuse Joe Bob, cu un vag aer de importanţă. Actul lui de identitate spune că ar fi din San Diego, dar o mulţime de lucrurile din portofelul lui sunt expirate de acum doi sau trei ani. Carnetul de conducere expirat. Avea o carte de credit BankAmericard emisă în 1986, şi ea expirată. Există şi o legitimaţie de-a armatei, aşa că verificăm şi pe linia asta. Căpi­tanul este de părere că omul nostru, Campion, nu mai locuieşte la San Diego cam de patru ani.

― O fi dezertat? se întrebă Vic.

Scoase o batistă mare, roşie, tuşi şi scuipă în ea.

― Încă nu se cunoaşte. Dar legitimaţia lui de armată expira în 1997, era în haine civile şi familia călătorea împreună cu el, ajunsese la mare distanţă de California; dar mai bine îmi ţin gura.

― Păi, am să iau legătura cu ceilalţi şi am să le spun ce ne-ai zis. Îţi rămân îndatorat.

Joe Bob se ridică în picioare.

― Sigur că da. Numai să nu-mi pomeneşti cumva numele. N-aş vrea să-mi pierd slujba. Prietenii voştri n-au nevoie să ştie de unde ai aflat ştirea, este?

― Nu, încuviinţară Hap şi Vic într-un glas.

Când Joe Bob ajunse la uşă, Hap îi spuse pe un ton de scuză:

― Benzina costă fix cinci dolari, Joe Bob. Îmi pare foarte rău că trebuie să-ţi cer banii, însă lucrurile merg aşa cum merg...

― E-n regulă. Joe Bob îi întinse o carte de credit. Oricum, statul plăteşte. Iar eu primesc chitanţa, ca să pot demonstra de ce-am venit aici.

În timp ce scria chitanţa, Hap strănută de două ori.

― Ai grijă ce faci, îl sfătui Joe Bob. Răcelile de vară sunt cele mai nenorocite.

― De parcă n-aş şti şi eu.

Deodată, se auzi vocea lui Vic din spatele lor:

― Poate că nu este răceală.

Se întoarseră spre el. Vic părea speriat.

― Azi-dimineaţă, când m-am sculat, strănutam şi tuşeam de nu se poate, le spuse Vie. Mă durea şi capul. Am luat nişte aspi­rine şi m-a mai lăsat puţin, dar încă mă simt plin de muci. Nu-i exclus să ne doboare şi pe noi. Boala pe care o avea şi Campion. Din cauza căreia a murit.