Afară strada a luat foc

Trask avea şase ţigări cu marijuana sub salteaua subţire de pe priciul lui, din care-i dăduse patru unui caraliu mai cumsecade, ca să-i spună ce se petrecea afară. Gardianul îi povestise că oamenii fugeau din Phoenix unde vedeau cu ochii. Boala bântuia în neştire, iar oamenii dădeau în primire ca muştele. Guvernul promitea să pună la dispoziţie un vaccin în foarte scurt timp, dar majoritatea nu mai aveau încredere în vorbe de felul acesta. Multe dintre posturile de radio din California transmiteau nişte lucruri cu adevărat îngrozitoare despre instituirea legii marţiale, blocade efectuate de armată, soldaţi înarmaţi cu mitraliere scăpaţi de sub control şi zvonuri cum că oamenii mor cu zecile de mii. Gardia­nul mai zicea că n-ar fi câtuşi de puţin surprins să se descopere că toată nenorocirea pornise de la perverşii ăia cu părul lung, care se dau în vânt după comunişti, şi care puseseră ceva în apă...

Caraliul spusese că el personal se simţea bine, dar că avea de gând s-o ia din loc de îndată ce ieşea din schimb. Auzise că armata plănuia să blocheze US 17, I-10 şi US 80 până mâine dimineaţă: dar el îşi făcuse socoteala să-şi pună în maşină soţia şi copilul şi toată mâncarea pe care reuşea s-o rostuiască şi să stea în munţi până ce trecea nebunia. Avea o cabană a lui, îi explicase gardianul, iar dacă se apropia careva mai mult de zece metri de casă, îl împuşca drept în cap. Dimineaţa următoare, lui Trask îi curgea nasul şi simţea că are temperatură. Îl cuprinsese o asemenea frică încât o luase razna, îşi amintea Lloyd, sugându-şi degetele. Trask urlase după fiecare gardian care trecea să-l scoată de acolo până nu i se pornea boala cu adevărat. Paznicii nici măcar nu se uitaseră la el şi nici la ceilalţi deţinuţi, care erau nervoşi ca nişte lei subnutriţi de la grădina zoologică. Atunci începuse să-l cuprindă teama şi pe Lloyd. De obicei erau câte douăzeci de caralii pe culoar, la orice oră. Cum de nu vedea acum decât patru sau cinci moace diferite de cealaltă parte a gratiilor?

Din ziua respectivă, de pe 27, Lloyd nu mânca decât jumătate ― adică nimica toată ― din ceea ce i se arunca printre barele metalice, păstrând restul sub saltea.

Trask fusese cuprins ieri, pe neaşteptate, de un şir de con­vulsii. Obrajii i se făcuseră negri ca asul de pică şi pe urmă murise. Lloyd se uitase lung la prânzul lui Trask, din care acesta nu mâncase decât jumătate, dar nu avea nici o şansă să ajungă la el. Ieri după-amiază mai rămăseseră câţiva gardieni pe culoarul lor, dar n-au mai dus pe nimeni la infirmerie, indiferent de starea în care se aflau. Probabil mureau şi la infirmerie şi atunci direc­torul închisorii hotărâse că nu avea rost să se mai ostenească. Nimeni nu venise să ridice trupul lui Trask.

Spre sfârşitul după-amiezei, Lloyd se lăsase toropit de somn. Când se trezise, coridoarele zonei de securitate maximă rămă­seseră pustii. Cina nu le mai fusese adusă. Iar dacă închideai ochii, zgomotele semănau într-adevăr cu acelea din cuşca leilor, într-o grădină zoologică. Lloyd n-avea destulă imaginaţie ca să-şi pună întrebarea ce balamuc s-ar fi iscat dacă spaţiul de securitate maximă ar fi fost ocupat în întregime. N-avea habar câţi rămăseseră în viaţă şi dacă erau destul de vioi ca să strige după mâncare. În orice caz ecoul te lăsa să crezi că sunt mai mulţi decât în realitate. Tot ceea ce ştia Lloyd cu siguranţă era că în celula din dreapta, pe trupul lui Trask, se adunau muştele şi că la stânga lui celula rămăsese goală. Fostul ei locatar, un tânăr negru care vorbea în jargon şi care se afla aici pentru că, dorind doar să jefuiască o bătrână, ajunsese s-o omoare, fusese dus la infirmerie cu mai multe zile în urmă. De cealaltă parte, zărea două celule goale şi picioarele atârnând în gol ale unui bărbat arestat pentru asasinarea soţiei şi cumnatului lui, în timpul unui joc de cărţi cu miza de un cent. Cartoforul Ucigaş, după cum fusese poreclit, preferase să-şi pună capăt zilelor, folosindu-se de centură sau, dacă-i fusese luată, de pantaloni.

Mai târziu, după ce luminile se aprinseseră automat, Lloyd mâncase o parte din fasolea pe care şi-o pusese deoparte cu două zile în urmă. Avea un gust oribil, însă asta nu-l împiedicase s-o mănânce. Băuse nişte apă scoasă din bazinul toaletei, apoi se căţărase pe prici şi-şi strânsese genunchii la piept, blestemându-l pe Poke pentru că-l vârâse în toată porcăria asta. Era doar vina lui Poke. Lloyd n-avea ambiţii prea mari şi, lăsat de capul lui, s-ar fi mulţumit cu delicte mărunte.

Încetul cu încetul, ţipetele după mâncare se potoliseră, iar Lloyd înţelesese că nu era chiar singurul care-şi pusese câte ceva deoparte, pentru orice eventualitate. Dar nu dispunea decât de foarte puţine alimente. Dacă ar fi crezut cu tot dinadinsul că se va întâmpla ceva, ar fi pus la păstrare mai mult. Undeva, în străfundurile conştiinţei lui, stăruia un lucru pe care prefera să-l ignore. Ca şi cum ceva într-un colţişor al minţii lui ar fi fost ascuns în spatele unor draperii fluturânde. Pe sub marginile faldurilor nu se puteau vedea decât nişte tălpi uscate, scheletice, dar nici nu ţi-ai fi dorit să vezi mai mult, fiindcă erau picioarele unui trup vlăguit şi descărnat, pe ţeasta căruia scria FOAMETE.

― Vai, nu! Cineva o să apară, îşi făcea Lloyd curaj. Trebuie să vină. Nici nu încape îndoială...

Însă în minte-i venea mereu iepurele. Nu putea să-şi alunge acest gând. Câştigase la o tombolă şcolară un iepure şi cuşca în care să-l ţină. Tatăl lui nu voia să-l păstreze, dar Loyd reuşise în cele din urmă să-l convingă că-l va îngriji şi-l va hrăni chiar din banii lui de buzunar. Îl iubea pe iepuraş şi chiar se îngrijise de el. La început. Din păcate, cele mai multe lucruri îi zburau din minte, după o vreme. Aşa păţea întotdeauna. Într-o bună zi, pe când se legăna leneş într-o anvelopă atârnată de arţarul chircit din spatele casei lor pipernicite din Marathon, Pennsylvania, sărise drept în picioare, amintindu-şi deodată de iepure. Nu se mai gândise la el de vreo... ei, de mai bine de două săptămâni. Pur şi simplu îi ieşise total din minte.

Fugise la micul şopron de lângă şură, era vară, exact ca acum, şi când intrase, duhoarea răspândită de cadavrul iepurelui îl izbise în faţă, ca o palmă zdravănă, pe care-o primeşti când te bagă la arest. Blana, pe care o mângâiase cu atâta desfătare, îşi pierduse luciul şi se murdărise.Viermi albi se târau grăbiţi prin orbitele goale, unde fuseseră odată ochii frumoşi, de culoare roz, ai iepuraşului. Lăbuţele animalului erau zgâriate şi însângerate. Încercase să-şi spună că erau roşii pentru că se chinuise să-şi croiască drum din cuşcă, şi aşa se şi întâmplase, fără îndoială, dar dintr-un teritoriu bolnav şi întunecat al creierului o voce îl întreba, în şoaptă, dacă nu cumva iepurele, împins de cele mai groaznice chinuri ale foamei, nu încercase cumva să se mănânce singur.

Lloyd luase cadavrul, săpase o groapă adâncă şi-l înmormân­tase, fără a-l scoate din cuşcă. Tatăl lui nu-l întrebase nimic, poate uitase că fiul lui avusese vreodată un iepure ― Lloyd nu era teribil de inteligent, însă devenea un adevărat monstru de deşteptăciune dacă-l comparai cu taică-său ―, în schimb Lloyd nu uitase nicio­dată întâmplarea. Fiind oricum urmărit de tot felul de vise urâte, moartea iepurelui declanşase o serie de coşmaruri teribile. Iar acum, stând cu genunchii la piept şi spunându-şi că avea să apară neapărat cineva, cineva care să-l elibereze, năluca iepurelui se în­toarse la el. Nu se îmbolnăvise de Captain Trips; îi era doar foame. Aşa cum îi fusese foame şi iepurelui. Atât şi nimic mai mult.

Adormise din nou după miezul nopţii şi de dimineaţă se apucase de lucru la piciorul priciului. Iar acum, contemplându-şi degetele însângerate, amintirea lăbuţelor zgâriate ale iepurelui, căruia nu-i dorise decât binele, îl umplu iarăşi de groază.

Până în după-amiaza zilei de 29 iunie, la ora 1, reuşise să desfacă piciorul patului. Până la urmă, bolţul cedase cu o uşurinţă de-a dreptul stupidă şi piciorul căzuse cu zgomot pe podeaua celulei; acum îl cerceta nehotărât, întrebându-se oare de ce Dumnezeu şi-l dorise. Obiectul era lung cam de un metru.

Veni cu el în partea din faţă a celulei şi începu să izbească furibund în barele din oţel brunat.

― Hei! urlă el, în timp ce bara vibră profund, ca un gong. Hei, vreau să ies afară! Vreau să ies afară de-aici, ai înţeles? Hei, fir-ar să fie, hei!

Se opri şi ascultă atent, în timp ce se stingeau şi ultimele reverberaţii ale strigătelor sale. După o secundă de tăcere abso­lută, dinspre blocul de celule veni răspunsul frenetic şi răguşit:

― Mamă! Aici, jos, mamă! Sunt aici, jos!

― Isuse! strigă Lloyd, aruncând piciorul patului într-un colţ.

Se luptase ore întregi, practic îşi distrusese degetele, doar ca să-l trezească din somn pe găozarul ăla.

Se aşeză pe prici, ridică salteaua şi scoase o bucată de pâine veche. Cumpăni dacă să adauge şi o mână de curmale, îşi spuse c-ar face bine să le mai păstreze, după care le scoase totuşi din ascunziş. Le mâncă una câte una, strâmbându-se, lăsând pâinea la sfârşit, ca să scape de gustul acela cleios, de fructe, din gură.

După ce termină acest mizerabil surogat de masă, o porni fără ţintă către partea din dreapta a celulei. Privi în jos şi-şi înăbuşi un strigăt de repulsie. Trask zăcea întins jumătate pe prici, jumătate în afara lui, iar pantalonii i se ridicaseră puţin. Gleznele i se dezgoliseră, chiar deasupra papucilor pe care ţi-i dau să-i porţi la închisoare. Un şobolan mare şi lucios tocmai pornea în sus, pe piciorul lui Trask. Îşi ţinea coada rozalie, respingătoare, frumos înfăşurată în jurul trupului cenuşiu.

Lloyd se duse în colţul opus al celulei lui şi ridică suportul patului. Reîntors la postul de observaţie, se întrebă dacă şobolanul îl va simţi şi se va hotărî să se ducă spre alt loc, unde nu avea parte de companie. Dar şobolanul stătea cu spatele către el şi, din câte-şi dădea seama Lloyd, habar n-avea de prezenţa lui. Lloyd măsură din ochi distanţa şi decise că piciorul patului l-ar fi ajuns tocmai bine.

― Aha! icni Lloyd, izbind cu arma improvizată. Zdrobi şo­bolanul căţărat pe piciorul lui Trask, iar trupul acestuia se prăbuşi de pe prici cu o bufnitură surdă. Şobolanul rămase pe o rână, ameţit şi respirând cu greu. Pe mustăţi îi răsăriseră picături de sânge. Picioarele din spate i se mai mişcau încă, de parca mi­nusculul lui creier îi spunea să fugă, dar undeva, de-a lungul coloanei vertebrale, semnalele nervilor se încurcau între ele. Lloyd îl lovi încă o dată, omorându-l.

― Aşa-ţi trebuie, nemernicule, zise Lloyd. Puse arma jos şi se întoarse la priciul lui. Se înfierbântase, îi era frică şi-i venea să plângă. Aruncă o privire peste umăr şi ţipă: Cum îţi place în iadul şobolanilor, scârnăvie mică şi puturoasă?

― Mamă! îi răspunse vocea pe un ton vesel. Maaamăaăă!

― Tacă-ţi gura! urlă Lloyd. Eu nu sunt mă-ta! Mă-tu se dă-n bărci într-un bordel din Oraşul Găoazei, Statul Indiana!

― Mamă? repetă vocea, de astă dată plină de îndoială şi de slăbiciune.

Apoi se aşternu liniştea.

Lloyd începu să plângă. Se ştergea de lacrimi cu pumnii, ca un băieţel. Ar fi poftit un sandviş cu friptură, ar fi vrut să stea de vorbă cu avocatul şi să iasă de aici.

În cele din urmă se întinse în culcuşul lui, îşi puse o mână la ochi şi se masturbă. Era cea mai bună metodă de-a adormi care-i venise în minte.

Când se trezi era 5 după-amiază, iar în zona de maximă securitate domnea o linişte de mormânt. Cu privirile împăien­jenite, Lloyd coborî din patul lui, aplecat spre colţul de unde fusese scos unul dintre punctele de sprijin. Puse mâna pe piciorul priciului, se pregăti să rămână impasibil la strigătele de Mamă! şi începu să bată în metal, ca şi cum ar fi fost bucătarul unei ferme care-i cheamă pe zilieri la o cină pe cinste, ca la ţară. Cină. Frumos cuvânt, există oare altul mai îmbietor? Fripturi de jambon şi car­tofi, cu garnitură de mazăre verde, lapte cu sirop de ciocolată mar­ca Hershey. Iar ca desert, o farfurie mare cu îngheţată de căpşuni. Nu, hotărât lucru, cuvânt mai frumos decât cină nici nu există.

― Hei, nu-i nimeni acolo? strigă Lloyd, glasul fiind pe cale să i se frângă.

Nici un răspuns. Nici măcar acel strigăt obsedant, Mamă! În acest moment, i-ar fi făcut plăcere să-l audă. Până şi tovărăşia unui nebun este mai bună decât aceea a morţilor.

Lloyd lăsă să-i scape unealta din mână. Se întoarse cu paşi şovăielnici la prici, ridică salteaua şi-şi făcu un inventar. Mai avea două coltuce de pâine, doi pumni de curmale, un cotlet de porc pe jumătate terminat şi o bucată de cârnat afumat. Rupse bucata de cârnat în două şi-o înghiţi pe cea mare, dar asta nu făcu decât să-i aţâţe şi mai mult pofta.

― Ajunge, şopti el, apoi înfulecă restul de carne de pe os, aducându-şi cele mai grele acuzaţii de lăcomie şi plângând din nou. Avea să moară chiar aici, aşa cum îi murise iepurele în cuşcă, aşa cum Trask murise la el în celulă.

Trask.

Rămase o vreme nemişcat, privind lung în celula vecină, urmărind muştele care dădeau roată, aterizau, apoi decolau din nou. Pe obrajii bietului Trask se organizase un aeroport interna­ţional pentru muşte, mai ceva decât la L.A. Într-un târziu, Lloyd apucă piciorul priciului, se duse la gratii şi-l vârî printre ele. Stând pe vârfuri, reuşi cu greu să ajungă până la corpul şobolanului şi să-l tragă spre propria lui celulă.

Când ajunsese suficient de aproape, Lloyd se lăsă în ge­nunchi, şi-l aduse în partea lui. Îl prinse de coadă şi-l lăsă să-i penduleze multă vreme înaintea ochilor. Apoi îl aşeză sub saltea, unde era ferit de muşte, lăsând o distanţă între corpul inert şi mica lui provizie de alimente. Se uită fix la animal multă vreme, înainte de a da drumul saltelei, bucuros că a reuşit să scape de obsedanta privelişte.

― Pentru orice eventualitate, şopti Lloyd Henreid în liniştea deplină din jur. Pentru orice eventualitate, asta-i.

Apoi se căţără pe cealaltă parte a priciului, îşi trase genun­chii la gură şi rămase nemişcat.

CAPITOLUL 33

LUMINILE SE STINSERĂ la ora 8.38. Atât arăta ceasul de deasupra uşii din biroul şerifului.

Nick Andros citea un roman ieftin, pe care-l luase de pe un raft din magazinul universal, o poveste gotică despre o guver­nantă speriată, convinsă că domeniul singuratic unde fusese angajată ca să-i înveţe carte pe fiii frumosului stăpân este bântuit de fantome. Chiar dacă nu parcursese nici jumătate din carte, Nick ştia că arătarea era în realitate soţia frumosului senior, care probabil fusese închisă în mansardă, fiind nebună de legat.

Când luminile se stinseră, simţi cum inima-i tresare în piept, iar o voce din străfunduri, venind din locul acela unde pândeau coşmarurile ce-l bântuiau acum ori de câte ori adormea, îi şopti: Este pe urmele tale... chiar acum te caută, pe şoselele nopţii... se ascunde pe şosele... Omul Întunecat...

Lăsă cartea să cadă pe birou şi ieşi în stradă. Chiar dacă lumina zilei nu dispăruse cu totul de pe firmament, amurgul avea să treacă foarte curând. Pe stradă nu mai ardea nici o lumină. Lămpile fluorescente din magazinul universal, care arseseră zi şi noapte, se stinseseră şi ele. Vibraţia discretă a cutiilor de branşa­ment de deasupra stâlpilor de tensiune se potolise şi ea, fapt verificat de Nick atunci când îşi lipise palma de una dintre ele şi nu simţise nimic în afară de suprafaţa lemnului. Vibraţia aceea, care pentru el era echivalentă cu un fel de auz, încetase.

În debaraua cu efecte a biroului era şi o cutie întreagă de lumânări, dar asta nu-l mângâia prea mult pe Nick. Stingerea luminii era un fapt care-l afecta profund: rămăsese cu privirile îndreptate către vest, rugându-se în tăcere luminii să nu-l pără­sească în acest cimitir întunecat.

Dar lumina nu ţinu scamă de rugă. La ora 9.10 nu mai exista nici o urmă de lumină pe cer, oricât ar fi căutat Nick să se amăgească; se întoarse la biroul şerifului şi încercă să descopere, în întuneric, locul unde se aflau lumânările. Pipăia pe unul dintre rafturi ca să găsească cutia cu pricina, când uşa din spatele lui se dădu de perete şi Ray Booth îşi făcu apariţia în încăpere, clătinându-se, cu obrajii negri şi umflaţi, cu inelul cu inscripţia LSU sclipindu-i încă pe deget.

Rătăcise prin pădurile din preajma oraşului începând chiar din seara de 22 iunie, acum o săptămână. În dimineaţa de 24 se simţea rău şi, până la urmă, foamea şi teama să nu-şi piardă viaţa îl mânaseră în seara aceasta să revină în oraş, unde nu văzuse pe nimeni în afara idiotului ăsta care-l vârâse în tot buclucul. Mutul traversase piaţa oraşului de parcă ar fi fost te miri ce mare sculă, parcă era chiar proprietarul oraşului unde Ray îşi trăise cea mai marc parte a vieţii, cu pistolul şerifului prins la şoldul drept şi fixat de coapsă cu o curea de pistolar. Îşi închipuia pesemne cu tot dinadinsul că este stăpânul oraşului. Ray nu-şi făcea iluzii că o să scape de boala asta care părea să-i fi curăţat pe toţi ceilalţi, dar mai întâi dorea să-i demonstreze nenorocitului ăla cine e mai tare.

Nick stătea cu spatele şi habar n-avea că nu mai era singur în biroul şerifului Baker atunci când o pereche de mâini l-a prins de gât şi-a început să-l strângă. Cutia pe care tocmai o ridicase îi scăpă din mână, iar lumânările, frânte, se răspândiră peste tot în încăpere. Nu reuşi să-şi revină din primul şoc decât atunci când era pe jumătate sugrumat: era sigur acum că Omul Întunecat din visele lui se trezise cu adevărat la viaţă; un demon din străfundul iadului îi sărise în spinare şi-i prinsese grumazul în strânsoarea ghearelor lui solzoase, îndată ce se întrerupsese curentul electric.

Atunci, cu mişcări convulsive şi lăsându-se călăuzit de instinct, prinse cu palmele mâinile care-l sugrumau şi încercă să le desfacă. Urechea dreaptă îi era în bătaia unei răsuflări fierbinţi, formând o mişcare de aer pe care-o simţea, fără s-o şi audă. Reuşi să respire o dată, chinuit, înainte ca degetele să-l prindă cu şi mai multă forţă.

Cei doi se clătinau în întuneric ca nişte umbre dansând. Ray Booth ştia că puterile încep să-l lase, puştiul împotrivindu-i-se cu înverşunare. Simţea că-i plesneşte capul. Dacă nu-l termina iute pe mut, n-avea să-l mai biruie niciodată. Strânse gâtul subţire al băiatului cu toată forţa ce-i mai rămăsese.

Nick simţi cum pierde legătura cu realitatea. Durerea din grumaz, ascuţită la început, părea acum estompată şi îndepăr­tată ― ba aproape plăcută. Se lăsă cu toată greutatea şi-l călcă pe Booth cu bocancii, împingându-se totodată şi spre spate. Bărbatul masiv fu silit să se dea un pas înapoi. Nimeri cu un picior peste o lumânare care se rostogoli făcându-l să alunece; căzură amândoi la pământ, Nick cu spatele peste el. Mâinile lui Booth se desfăcură acum, în sfârşit.

Nick se rostogoli într-o parte, gâfâind. I se părea că pluteşte, reală fiind doar durerea, care revenise, pulsându-i lent şi surd în grumaz. Simţea şi un vag gust de sânge în fundul gâtului.

Umbra uriaşă, deşi ghemuită, a celui care-l atacase se ridica acum şovăitor. Nick îşi aduse aminte de armă şi se pregăti s-o folosească. Găsi pistolul la locul lui, însă ceva anume îl împie­dica să-l scoată. Se înţepenise în toc, nu se ştie cum. Înnebunit de frică, trase cu toată forţa. Arma se declanşă singură. Glonţul îi atinse superficial pielea de pe picior şi se împlântă în podea.

Umbra se abătu asupra lui, cu hotărârea sorţii.

Nick apucă să dea drumul aerului ce i se adunase în piept, cu forţa unei explozii, apoi două mâini albe îi pipăiră faţa, degetele mari căutându-i ochii. În lumina palidă a lunii, Nick distinse o licărire purpurie pe unul dintre degete şi, surprins, pronunţă pe muteşte numele, Booth! Cu mâna dreaptă continua să tragă cu putere de patul revolverului. De-abia dacă băga de seamă durerea ce-l săgeta pe toată lungimea coapsei.

Unul dintre degetele lui Ray Booth pătrunse în ochiul drept al lui Nick. O durere cumplită îi explodă în creier. Reuşi în sfârşit să smulgă revolverul din toc. Booth îşi răsuci în toate direcţiile degetul lui mare, plin de bătături, zdrobindu-i lui Nick globul ocular.

Nick scoase un ţipăt slab şi nedesluşit, dar nu mai sonor decât susurul apei... Sprijini ţeavă pistolului în coasta lui Booth şi apăsă pe trăgaci. Din detonaţia amortizată Nick nu simţi decât reculul violent, care-i zgâlţâi braţul; cătarea revolverului se agăţase în cămaşa lui Booth. Nick văzu flacăra de la gura ţevii, iar peste o fracţiune de secundă îi veni în nări mirosul prafului de puşcă şi al materialului carbonizat al cămăşii. Trupul lui Ray Booth încremeni, apoi se prăbuşi peste el.

Suspinând de durere şi teamă, Nick se opinti asupra greu­tăţii prăvălite peste el, iar trupul lui Booth pe jumătate căzu, pe jumătate alunecă de pe el. Nick ieşi târâş de sub adversarul său, ţinându-şi cu o mână ochiul rănit. Rămase multă vreme întins pe jos, cu gâtul cuprins de o mare de foc. Îşi simţea tâmplele prinse într-o imensă menghină nemiloasă.

După o vreme fu în stare să pipăie în jur, descoperi o lumânare şi-o aprinse cu bricheta de pe birou. În lumina galbenă şi slabă îl văzu pe Ray Booth zăcând cu faţa la pământ. Ca o balenă moartă, aruncată la ţărm de valuri. Ţeava pistolului îi lăsase un cerc negricios pe cămaşă, mare cât o clătită. Cursese mult sânge. În lumina pâlpâitoare, umbra lui Booth se proiecta pe celălalt perete, imensă şi informă.

Tânguindu-se, Nick porni împleticindu-se către mica baie, protejându-şi în continuare ochiul cu mâna. Se privi în oglindă. Văzu sângele ce i se scurgea printre degete şi şovăi îndelung înainte de a-şi retrage mâna. Încă nu era sigur, însă, după toate probabilităţile, surdomuţenici lui i se adăugase un nou handicap, acela de a fi chior.

Se întoarse în birou şi izbi în trupul moale al lui Ray Booth cu piciorul.

M-ai aranjat, îi zise el. Mai întâi dinţii şi acum ochiul. Eşti fericit? Mi-ai fi scos amândoi ochii, dac-ai fi putut, nu? Mi-ai fi luat văzul şi m-ai fi lăsat surd, mut şi orb într-o lume a morţilor. Nemaipomenit, este?

Îl lovi încă o dată pe Booth, dar carnea flască şi moartă în care i se înfigea piciorul îi provocă dezgust. Se aşeză pe patul lui, sprijinindu-şi capul în mâini. Afară, întunericul era de nepătruns. Afară, toate luminile lumii se stingeau.

CAPITOLUL 34

VREME ÎNDELUNGATĂ, zile în şir (câte zile? cine mai ştie? În nici un caz Trashcan Man*, [Gunoierul sau Omul cu Tomberonul] asta-i limpede), Donald Merwin Elbert, cunoscut de prietenii lui din perioada istoric obscură şi confuză a şcolii elementare drept Trashcan Man, bântuise încolo şi încoace pe străzile din Powtanvillc, Indiana, ferindu-se de vocile din capul lui, eschivându-se şi ridicându-şi mâinile în sus, ca să se protejeze de pietrele aruncate de stafii.

Hei, Trashcan!

Hei, Trashcan Man, eşti nemaipomenit, Trash! Ai aprins vreun foc cumsecade săptămâna asta?

Ce-a zis bătrâna doamnă Semple când i-ai ars talonul de pensie, Trash ?

Hei, Trash-baby, nu vrei să cumperi nişte benzină?

Ţi-au plăcut şocurile alea electrice pe care ţi le-au admi­nistrat la Terre Haute, Trashie?

Trash...

... hei, Trashcan...

Uneori ştia precis că vocile nu sunt reale, alteori striga la ele în gura mare să înceteze, pentru ca apoi să-şi dea seama că singurul care se auzea era chiar glasul iui, întorcându-se după ce se izbise de pereţii caselor şi ai magazinelor, ricoşând în zidul de beton al Spălătoriei Auto Scrubba-Dubba, unde fusese angajat şi unde se afla şi acum, în dimineaţa de 30 iunie, înfulecând dintr-un sandviş imens, pe care întinsese de-a valma unt de arahide, peltea, roşii şi muştar Gulden's Diablo. Nici o voce în afară de cea proprie, ciocnindu-se de case şi de magazine, alungată de peste tot ca un oaspete nepoftit şi întorcându-se, prin urmare, la urechile lui. Pentru că, într-un fel sau altul, Powtanville se golise. Toată lumea plecase... sau poate că nu? Întotdeauna ziseseră despre el că nu e întreg la minte, iar gândul că în afară de el însuşi nu mai rămăsese nimeni în oraş părea mai mult decât normal pentru un nebun. Privirile îi erau atrase de rezervoarele uriaşe pentru ţiţei, albe şi rotunde, înşirate la orizont, asemenea unor nori coborâţi la pământ. Rezervoarele se înălţau între Powtanville şi drumul spre Gary şi spre Chicago; ştia prea bine ce doreşte să facă şi planul lui n-avea nimic de-a face cu un vis. Era ceva urât, însă nu un vis, dar nici nu se punea problema să renunţe.