Afară strada a luat foc

O altă informaţie oficială este aceea că testele lui de virus sunt încă negative. Ce înseamnă acest lucru trebuie să stabiliţi voi."

Făcu iarăşi o pauză, luptându-se cu tentaţia de a se lăsa în voia somnului. În ultimele şaptezeci şi două de ore nu dormise decât patru.

"Situaţia la ora 22.00", pronunţă el oficial, ridicând de pe birou un teanc de hârtii conţinând rapoarte. "Henry Carmichael a murit în timp ce eu stăteam de vorbă cu Prince. Poliţistul, Joseph Robert Brentwood, a murit acum o jumătate de oră. Un amănunt care nu va fi menţionat în prezentarea doctorului D. este acela că practic scotea din el nişte ghemotoace verzi de dimen­siunea merelor. Brentwood a avut reacţie pozitivă la tipul de vaccin... ăă..." Scotoci prin hârtii. "Uite e-am găsit. 63-A-3. Con­sultaţi dosarul respectiv, dacă vreţi. Febra lui Brentwood a cedat, tumefierea caracteristică a ganglionilor din zona gâtului a scăzut, a cerut să mănânce şi a primit un ou fiert fără coajă şi o felie de pâine prăjită, fără unt. Discuta raţional, a vrut să ştie unde se află şi aşa mai departe, tot şirul de prostii. Apoi, cam pe la ora 20.00, febra i-a revenit brusc. Delir. Şi-a rupt legăturile care-l ţineau întins în pat şi a pornit să se clatine în toate părţile prin cameră, ţipând, tuşind şi scoţând flegmă, tot tacâmul. La un moment dat, a căzut la pământ şi a murit. Amin. Părerea echipei este că l-a omorât vaccinul. O vreme l-a ajutat să se simtă mai bine, dar simptomele i-au revenit înainte de moarte. Prin urmare, trebuie s-o luăm de la capăt."

Făcu o pauză.

"Am lăsat la urmă lucrul cel mai grav. Putem s-o scoatem din regim secret pe Princess, ea redevenind Eva Hodges, sex feminin, vârstă patru ani, albă. Toate speranţele noastre s-au năruit în această după-amiază. Dacă te uiţi la ea, ai zice că este perfect normală, nici măcar nu are nasul înfundat. Desigur, are moralul scăzut: îi este dor de mama. În afară de asta însă, pare perfect normală. Şi totuşi, şi ea este bolnavă. Tensiunea ei arterială, măsurată după prânz, a prezentat întâi o cădere, apoi o creştere, simptom care constituie unicul instrument de diagnostic cât de cât acceptabil de care dispune Denninger până în momentul de faţă. Înainte de cină, Denninger mi-a arătat lamelele cu spută ― dacă vrei să ţii cură de slăbire, lamelele cu spută pot fi un ajutor preţios, vă rog să mă credeţi ― şi sunt pline cu germenii aceia în formă de roată de căruţă, despre care el zice că nu sunt germeni câtuşi de puţin, ci incubatoare. Nu reuşesc să înţeleg cum de se face că el ştie perfect unde se află şi cum arată şi totuşi nu poate să le pună stavilă. Mă bombardează cu tot felul de termeni din jargonul lui, dar am senzaţia că nici el nu înţelege mare lucru."

Deitz îşi aprinse o ţigară.

"Deci, cum s-ar putea rezuma situaţia din această scară? Avem de-a face cu o boală care prezintă mai multe faze bine defi­nite... dar unii oameni pot sări peste o fază. Alţii se pot întoarce la o anumită fază. Alţi pacienţi pot prezenta ambele fenomene. Unii rămân într-o anumită fază un timp relativ îndelungat, alţii le străbat pe toate patru de parc-ar merge călare pe o rachetă. S-a dovedit că unul dintre subiecţii noştri curaţi şi-a pierdut această calitate. Celălalt este un bădăran în vârstă de treizeci de ani, care pare să fie la fel de sănătos ca şi mine. Denninger l-a supus la nu ştiu câte milioane de analize şi nu a reuşit să izoleze decât patru anomalii: din câte se pare, Redman are o mulţime de aluniţe pe corp. Are o foarte uşoară hipertensiune, prea uşoară ca sa necesite tratament în momentul de faţă. Atunci când se află în stare de stres, face un uşor tic nervos sub ochiul stâng. Iar Denninger afirmă că visează cu mult peste medie ― aproape toată noaptea şi în fiecare noapte. Au aflat asta din seria de electroencefa­lograme pe care i le-au făcut înainte de a intra în grevă. Cam asta-i tot. Eu nu pot să ajung la nici o concluzie, nici doctorul Denninger şi nici cei care verifică munca doctorului Demento.

Chestia asta mă sperie, Starkey. Mă sperie, pentru că doar un medic foarte inteligent, care cunoaşte bine toate dedesubturile, ar fi în stare să deosebească pe oamenii cu o răceală obişnuită de purtătorii acestei boli. Cristoase, nimeni nu se mai duce la doctor decât cu pneumonii, dacă simt un nodul la sân sau dacă fac erupţii grave pe piele. Nu merită să-ţi baţi capul ca să chemi pe cineva să te consulte. Aşa că vor rămâne acasă, vor bea lichide şi se vor odihni la pat, după care vor muri. Înainte de asta, îi vor molipsi pe toţi cei care vor intra la ei în cameră. Noi, aici, aşteptăm ca Prince ― am senzaţia că i-am folosit de curând numele real, dar, având în vedere circumstanţele, mi se rupe sufletul ― să se îmbolnăvească la noapte, mâine sau poimâine, cel târziu. Şi, dintre cei care s-au îmbolnăvit, nimeni nu s-a mai făcut bine. Ticăloşii ăia din California şi-au făcut de data asta treaba puţin prea bine, după părerea mea.

Deitz, spitalul special PB-2 din Atlanta, aici se sfârşeşte raportul meu."

Închise magnetofonul şi rămase multă vreme cu ochii aţintiţi asupra aparatului. Apoi îşi aprinse încă o ţigară.

CAPITOLUL 15

ERAU doar două minute până la miezul nopţii.

Patty Grier, asistenta care încercase să-i ia tensiunea lui Stu atunci când acesta se hotărâse să intre în grevă, răsfoia ultimul număr din McCall în camera de gardă a asistentelor, aşteptând să le facă vizite domnilor Sullivan şi Hapscomb. Probabil că Hap era încă treaz, urmărind spectacolul lui Johnny Carson, prin urmare cu el nu avea nici o problemă. Îi plăcea s-o necăjească, spunându-i cât de greu ar fi s-o ciupească cineva de fund, prin costumul ei alb. Domnul Hapscomb era speriat, însă dispus să colaboreze, ceea ce nu se putea afirma şi despre teribilul Stuart Redman, care era suficient să se uite la tine şi-ţi venea să-ţi iei câmpii. Domnul Hapscomb, în schimb, făcea parte din categoria "tipilor ca lumea", în ceea ce-o privea pe Patty Grier. Ea consi­dera că toţi pacienţii pot fi împărţiţi în două categorii: "tipi ca lumea" şi "oboseli bătrâne". Patty, care-şi rupsese un picior mergând cu patinele pe rotile, pe când avea şapte ani, iar de atunci nu mai petrecuse nici măcar o singură zi zăcând în pat, avea prea puţină răbdare cu "oboselile bătrâne". Adică, fie erai bolnav cu adevărat şi te purtai cum îi stă bine unui "tip ca lumea", fie erai "oboseală bătrână" şi ipohondră, care-i dădeai bătaie de cap unei biete fete obligate să muncească din greu.

Pe domnul Sullivan urma probabil să-l găsească adormit şi avea să se trezească morocănos. Nu era vina ei că-l trezeşte, lucru pe care ea considera că domnul Sullivan ar trebui să-l înţeleagă. Să fie recunoscător că beneficia de cea mai bună îngrijire pe care era în stare s-o ofere guvernul, absolut gratuit, pe deasupra. Iar dacă se purta iarăşi ca o "oboseală bătrână" în seara respectivă, avea de gând să i-o spună verde-n faţă.

Acele ceasului ajunseră la ora 12; sosise timpul s-o ia din loc.

Ieşi din camera de gardă şi porni pe culoar către camera albă, unde avea să fie mai întâi tratată cu sprayuri, apoi ajutată să-şi pună costumul. Pe la jumătatea culoarului, începu s-o gâdile în nas. Îşi scoase batista din buzunar şi strănută încet, de trei ori. Apoi îşi puse batista la loc.

Gândindu-se atent la felul cum avea să se poarte cu ţâfnosul domn Sullivan, nu acordă nici o atenţie strănuturilor. Probabil era un mic acces de alergie. Nu-i trecu prin minte nici măcar o secundă instrucţiunea din camera lor de gardă, unde scria cu litere mari şi roşii: ANUNŢAŢI FĂRĂ ÎNTÂRZIERE APARIŢIA ORICĂROR SIMPTOME DE RĂCEALĂ ASISTENTEI-ŞEFE, INDIFERENT CÂT DE PUŢIN IMPORTANTE. Se temeau că boala pe care o aveau aceşti bieţi oameni din Texas s-ar putea întinde şi în afara camerelor izolate, dar ea ştia prea bine că nici un virus, cât de mic, nu putea pătrunde în interiorul mediului absolut izolat al costumelor albe.

Cu toate acestea, în drum spre camera albă, molipsi o ordonanţă, pe un medic care tocmai se pregătea să plece şi pe o altă asistentă, şi ea pregătindu-se să-şi facă rondul de noapte.

Începuse o nouă zi.

CAPITOLUL 16

ÎN ZIUA URMĂTOARE, pe 23 iunie, un Lincoln Continental mare şi alb mergea în mare viteză spre nord, pe US 180, într-o cu totul altă regiune a ţării. Atinsese probabil cam o sută cincizeci sau o sută şaizeci de kilometri la oră, vopseaua alb imaculat strălucea în soare, iar piesele cromate sclipeau. Geamurile mari din spate reflectau şi ele lumina soarelui, deformând teribil imaginea astrului zilei.

Ruta automobilului ― furat undeva, chiar la sud de Hachita, după ce Poke şi Lloyd îl uciseseră pe proprietar ― era sinuoasă şi de-a dreptul bizară: pe 81 până la autostrada US 80, şi apoi continua mai departe, până când Poke şi Lloyd începuseră să devină cam nervoşi. Omorâseră şase oameni în ultimele şase zile, în acest număr fiind incluşi şi posesorul Continentalului, soţia şi fiica lui mâţâită. Însă, în drumul lor pe şoselele interstatale, neliniştea nu le era provocată de cele şase crime. Ci de droguri şi de arme. Cinci grame de haşiş, o cutie mică, din tablă, plină cu Dumnezeu mai ştie câtă cocaină şi şapte kilograme de marijuana. Pe urmă, două pistoale de calibru 38, trei de 45 şi un Mag.357 pe care Poke îl numea pocherizatorul lui, şase puşti ― dintre care două cu ţeava retezată ― şi un pistol-mitralieră Schmeisser. Conceptul de crimă le depăşea puţin capacitatea intelectuală, în schimb erau amândoi conştienţi în ce balamuc intrau dacă poliţia din Arizona dădea peste ei într-o maşină furată, plină cu droguri şi arme. Şi, mai presus de toate celelalte, erau şi fugari interstatali. Şi asta chiar de când traversaseră graniţa Nevadei.

Fugari interstatali. Lui Lloyd Henreid îi plăcea tare mult cum suna expresia asta. Dăduseră lovitura. Ia-o-ntre ochi, şobolan împuţit. Un sandviş cu plumb pentru tine, copoi afurisit.

De la Deming o luaseră spre nord, pe 180, trecuseră prin Hurley, Bayard şi prin Silver City, o localitate ceva mai mare, de unde Lloyd cumpărase o pungă cu hamburgeri şi opt îngheţate cu lapte (de ce naiba o fi luat opt porcării din alea? În ritmul ăsta, în curând aveau să se pişe ciocolată), aruncându-i chelneriţci un zâmbet gol, dar vesel, care-i dădu acesteia o stare de nervozitate timp de mai multe ore. După părerea mea, individului ăla îi era egal dacă se uită la mine sau mă omoară, îi mărturisi ea şerifului în acea după-amiază.

Trecură de Silver City şi traversară în trombă Cliff, apoi drumul începu s-o ia spre vest, adică exact direcţia pe care ei doreau s-o evite. Urmă Buckhorn, apoi se treziră iarăşi în ţara aceea uitată de Dumnezeu, străbătând nesfârşita panglică cu două benzi printre tufişuri de salvie şi nisipuri, cu măguri şi terase în fundal, un peisaj atât de îngrozitor de monoton, încât îţi venea să borăşti.

― Stăm cam prost cu benzina, zise Poke.

― Ar fi mai bine dac-ai lăsa-o mai moale cu viteza, zise Lloyd.

Luă o gură din cea de a treia îngheţată cu lapte, se înecă din cauza ei, coborî geamul şi aruncă afară toate resturile, inclusiv cele trei îngheţate de care nu se atinsese nici unul.

― Hooopa! Hop! strigă Poke.

Se distra cu pedala de acceleraţie. Maşina pornea ca din puşcă, pe urmă încetinea şi apoi iar zvâcnea înainte.

― Dă-i pinteni, cowboy! ţipă Lloyd.

― Hooopa! Hop!

― Ai chef să fumezi?

― Cine are, fumează, se hlizi Poke. Hooopa! Hop!

Pe podea, între picioarele lui Lloyd, era o geantă mare şi verde marca Hefty, în care încăpuseră şapte kilograme de mari­juana. Se aplecă, îşi vârî mâna şi scoase un pumn de frunze, apoi începu să răsucească o ţigară uriaşă.

― Hooopa! Hop!

Continentalul executa zigzaguri largi, traversând linia albă.

― Lasă căcaturile! strigă Lloyd. Împrăştii peste tot!

― Las' c-a mai rămas destul de unde ai luat tu... hooopa!

― Haide, măi omule, ştii prea bine că trebuie să vindem chestia asta. Dacă nu reuşim s-o vindem, pun mâna pe noi şi ne închid în portbagajul vreunei maşini.

― Bine, măi băiete. Poke începu să conducă iarăşi normal, în schimb se posomorâse la faţă. Fir-ar al dracului să fie, a fost ideea ta.

― Păi am crezut că-i o idee bună.

― Mda, însă nu m-am gândit că, până la urmă, ajungem să ne fâţâim prin nenorocita asta de Arizona. Cum crezi tu c-o să ajungem la New York, în felul acesta?

― Tocmai am scăpat de sub urmărire, măi băiete, îl linişti Lloyd.

În mintea lui vedea cum se deschid porţile mari ale garajelor poliţiei şi ies în noapte mii de maşini model 1940, echipate cu aparate de radio. Luminile farurilor ling pereţii din cărămidă. Ieşi la iveală, Canarsie, ştim că eşti înăuntru.

― Ghinion nenorocit, zise Poke, morocănos în continuare. Am făcut o treabă de nu se poate. Ştii cu ce ne-am mai ales, dacă nu punem la socoteală drogul şi armele? Păi mai avem şaispre­zece dolari şi nu ştiu câte sute de cărţi de credit şi ne lipseşte curajul să le folosim. Al naibii să fie, n-avem nici măcar atâţia bani cât să-i facem plinul la scroafa asta.

― Are Dumnezeu grijă de noi, spuse Lloyd, lipind ţigara cu limba. O aprinse cu bricheta de bord a maşinii. Ce mai zile de neuitat...

― Şi daca zici că trebuie s-o vindem, de ce naiba o fumăm? continuă Poke, nu prea consolat cu gândul că Dumnezeu se va ocupa de ei.

― Câteva grame, acolo, nu mai contează. Haide, Poke. Trage din ţigară.

O asemenea propunere avea întotdeauna efect pozitiv asupra lui Poke. Scoase un nechezat şi apucă ţigara. Între ei, sprijinit pe patul metalic, se afla pistolul Schmeisser, gata încăr­cat. Continentalul gonea pe şosea, iar acul indicatorului de ben­zină arăta că mai rămăsese o optime din rezervor.

Poke şi Lloyd se întâlniseră cu un an în urmă la închisoarea de Minimă Securitate Brownsville ― construită într-o fermă din Nevada. Brownsville cuprindea treizeci şi cinci de hectare de teren agricol irigat şi o zonă cu barăcile Quonset ale temniţei, la circa nouăzeci de kilometri nord de Tonopah şi la o sută douăzeci nord-est de Gabbs. Un loc absolut imposibil, ceea ce nu era justificat, puşcăriaşii fiind din cei cu condamnări scurte. Deşi Brownsville Station era în mod normal considerată fermă, aici nu mai creştea aproape nimic. De cum lovea puţin soarele nemi­los, morcovii şi salatele se ofileau imediat şi-şi dădeau curând obştescul sfârşit. Celorlalte legume şi buruienilor le mergea ceva mai bine, iar puterea legislativă a statului era partizana fanatică a ideii că, într-o bună zi, acolo va creşte şi soia. Cu toate acestea, cea mai nevinovată afirmaţie pe care ai fi putut s-o faci despre rezultatele obţinute la Brownsville era că va dura o veşnicie până ce deşertul avea să consimtă să înflorească. Guvernatorul închisorii (care prefera să i se spună "şeful") se mândrea cu faptul că este un dur şi nu angaja decât oameni pe care-i considera aspri. Şi, după cum îi făcea plăcere să anunţe tuturor nou-veniţilor, motivul principal pentru care securitatea de la Brownsville rămâ­nea minimă era că situaţia se prezenta ca în vechiul cântec: n-avem unde fugi, iubito, n-avem unde ne ascunde. Unii încer­cau totuşi, însă cei mai mulţi dintre ei erau aduşi înapoi după două sau trei zile, arşi şi orbiţi de soare şi dispuşi să-şi vândă şefului şi sufletele lor stafidite pentru o gură de apă. Unii dintre ei chicoteau dement, iar un tânăr, care fusese prins după trei zile de la evadare, susţinea că văzuse un castel mare la câţiva kilometri sud de Gabbs, un castel înconjurat de un şanţ cu apă. Şanţul, pretindea el, era apărat de uriaşi călare pe nişte bidivii enormi şi negri. Câteva luni mai târziu, când un predicator aparţinând mişcării Renaşterea din Colorado prezentase un spectacol la Brownsville, aceluiaşi tânăr i se arătase Isus.

Andrew "Poke" Frceman, condamnat pentru o agresiune fără circumstanţe agravante, a fost eliberat în aprilie 1989. Fusese vecin de pat cu Lloyd Henreid şi-i spusese acestuia că dacă este interesat de o lovitură barosană, avea el un pont interesant la Vegas. Lloyd se arătase de acord.

Lloyd fusese eliberat la 1 iunie. Delictul lui, comis la Reno, fusese tentativă de viol. Duduia respectivă făcea parte dintr-o trupă de dans şi se întorcea acasă, când Lloyd o abordase, alegându-se cu gaz lacrimogen în ochi. Se considera norocos că nu se alesese decât cu doi ani, din care se mai scădea timpul petrecut deja la răcoare şi cel obţinut pentru bună purtare. La Brownsville era atât de cald, încât nu-ţi ardea să nu te porţi ca lumea.

Luase un autobuz spre Las Vegas, iar Poke îl aşteptase la staţia terminus. Uite care-i treaba, îi zisese Poke. Îl ştia pe un individ, un "fost partener de afaceri" i se părea cea mai nimerită descriere, care în anumite cercuri era cunoscut sub numele de Gorgeous George. Îndeplinea diverse servicii pentru un grup de tipi ale căror nume le trădau originea siciliană sau italiană. George nu făcea aceste treburi decât strict ocazional. De cele mai multe ori, sicilienii ăia sau ce-or fi fost ei îl puneau să ducă şi să aducă diverse lucruri. Uneori ducea pachete de la Vegas la L.A.; alteori aducea alte pachete de la L.A. la Vegas. Era vorba mai ales de cantităţi moderate de droguri, daruri pentru clienţii de seamă. Arme, uneori. Armele le aducea întotdeauna, niciodată nu le scotea din oraş. Din câte înţelegea Poke (iar puterea de înţelegere a lui Poke nu depăşea ceea ce oamenii de film numesc "concentrare minimă"), sicilienii vindeau câteodată puşcoace hoţilor independenţi. Ei bine, povestea Poke, Gorgeous George era dispus să le destăinuie ziua şi locul în care avea să se întâmple un transport mai important de asemenea articole. George le pretindea un sfert din ce scoteau ei. Poke şi Lloyd urmau să se năpustească asupra lui George, să-l lege fedeleş şi să-i pună căluş, să-i fure marfa şi poate să-l şi pocnească de câteva ori, pentru orice eventualitate. Trebuia să nu se prindă nimeni, îi avertizase George, pentru că sicilienii ăia nu erau genul de care să-ţi poţi permite să-ţi baţi joc.

― Foarte bine, zisese Lloyd. Mi se pare corect.

Ziua următoare, Poke şi Lloyd îi făcuseră o vizită lui Gorgeous George, un tip de un metru optzeci şi cinci, vădind o anumită blândeţe în purtare, cu un cap mic şi nepotrivit deasupra umerilor uriaşi şi a gâtului cvasiinexistent. Părul lui blond şi bogat atârna în bucle, ceea ce-l făcea să semene oarecum cu un faimos luptător de "catch".

Pe Lloyd îl cam bătea gândul să renunţe la afacere, dar Poke insistase. Poke era mare specialist în lucruri de felul ăsta. George le zisese să vină la el acasă vinerea următoare, la ora 6 seara.

― Să purtaţi măşti, în orice caz, îi sfătuise el. Să nu uitaţi să mă umpleţi de borş şi să-mi învineţiţi un ochi. Doamne, mai bine nu mă băgam în porcăria asta.

Venise şi ziua cea mare. Poke şi Lloyd luaseră un autobuz până în colţul străzii unde locuia George şi-şi trăseseră peste ochi măştile de schi când ajunseseră în apropierea casei. Uşa era zăvorâtă, dar după cum le promisese George, nu foarte zdravăn. La parter exista o cameră de distracţii, unde se afla şi George, având lângă el o geantă Hefty, plină cu droguri. O masă de ping-pong gemea de arme. George era foarte speriat.

― Vai de mine şi de mine, Doamne apără-mă şi păzeşte-mă... mai bine nu mă băgam în chestia asta, repeta el mereu, în timp ce Lloyd îi lega picioarele cu haine răsucite în formă de frânghie, iar Poke îi imobiliza mâinile cu bandă Scotch.

Apoi Lloyd îi trăsese lui George un pumn în nas, umplându-l de sânge, iar Poke îl izbise peste ochi, înnegrindu-l, aşa cum primise comanda.

― Isuse! se revoltase George. Chiar crezi că era nevoie să pui atâta suflet?

― Păi tu ziceai că trebuie să arate cât mai pe bune, îi atrăsese Lloyd atenţia.

Apoi Poke lipise o bucată de bandă adezivă peste gura lui George şi începuse să adune prada, ajutat de Lloyd.

― Ascultă, ştii ceva, bătrâne? zisese Poke la un moment dat, oprindu-se din lucru.

― Nu, îi răspunsese Lloyd, râzând nervos. Nu mai ştiu abso­lut nimic.

― Mă întreb dacă amicul nostru, George, poate să ţină un secret.

Pentru Lloyd, acesta era un punct de vedere cu totul nou. Îl măsurase cu grijă pe Gorgeous George timp de aproape un minut. Ochii lui George mai să-şi iasă din orbite, cuprinşi de o groază nespusă.

― Sigur că da. Doar e şi curul lui în joc, răspunsese el.

Vocea lui trăda însă nesiguranţa care-l cuprinsese. Există un anume gen de seminţe care prind mai întotdeauna rădăcini. Poke adăugase zâmbind:

― O, ar putea să le zică: "Uite ce este, băieţi. M-am întâlnit cu un vechi prieten, care era cu încă cineva. Am stat de vorbă de una şi de alta, am băut nişte beri şi, ce să vezi, ticăloşii au dat buzna peste mine în casă şi m-au făcut de marfă. Sper să puneţi mâna pe ei. Ia să vă spun cum arată."

George clătina din cap cât putea, iar în priviri i se citea teroa­rea absolută.

Între timp, armele fuseseră vârâte în sacul gros pentru dus rufele la spălătorie, găsit în baia de la parter. Nervos, Lloyd între­base, scuturând sacul:

― Ei, care-i părerea ta, ce trebuie să facem?

― Părerea mea este că trebuie să-l pocherizăm, bătrâne, îi răspunsese Poke cu regret în glas. Este singurul lucru pe care-l putem face.

― Nu mi se pare aşa de uşor, după ce ne-a vândut pontul ăsta.

― Lumea asta e rea, prietene.

― Mda, oftă Lloyd, şi se apropiaseră amândoi de George.

― Mff, gemuse acesta, scuturându-şi capul cu disperare. Mmmmmnh! Mmmmf!

― Înţeleg foarte bine, îl alinase Poke. Ghinion, este? Îmi pare rău, George, nu mă ţin de fiţe. N-am nimic cu tine personal. Aş vrea să nu uiţi chestia asta. Prinde-l de cap, Lloyd.

Ceea ce nu era deloc uşor de făcut. Gorgeous George mişca din cap haotic, cu multă repeziciune, izbindu-şi ţeasta de pereţii camerei sale, acoperiţi cu gresie. Nu părea să fie conştient de ceea ce face.

― Pune mâna pe el, poruncise Poke netulburat, rupând încă o bucată de bandă adezivă de pe rolă.

Într-un târziu, Lloyd reuşise să-l apuce de păr şi să-l ţină atât cât i-a trebuit lui Poke să lipească cea de a doua fâşie de bandă peste nasul lui George, luându-i astfel ultima posibilitate de a respira. George păruse pur şi simplu că a înnebunit. Se rostogolise din colţul încăperii, unde se aflase până atunci, căzuse pe burtă şi apoi rămăsese acolo, executând un soi de amor macabru cu podeaua şi scoţând sunete înfundate, a căror intenţie era să fie ţipete, din câte-şi închipuia Lloyd. Bietul om. Trecuseră aproape patru minute până ce George se linişti definitiv. Se îmbăţoşase, se zbătuse şi izbise în toate părţile. Obrajii i se făcuseră la fel de roşii ca o reclamă de Coca-Cola. Ultimul lui gest fusese acela de a-şi ridica ambele picioare la câţiva centimetri, ele revenind apoi cu zgomot la podea. Chestia asta îi adusese aminte lui Lloyd de un lucru văzut într-un desen animat cu Bugs Bunny şi chicotise, simţindu-se puţin înveselit. Până în acel moment, priveliştea nu fusese deloc veselă.

Poke se lăsase pe vine şi-i luase pulsul lui George.

― Ei? se interesă Lloyd.

― În afară de ceas, nu mai bate nimic, bătrâne, îi răspunse Poke. Că tot veni vorba... Ridică braţul cărnos al lui George şi-i privi încheietura. Ia te uită, doar un Timex. Şi eu, care speram să fie vreun Casio sau ceva de felul ăsta.

Lăsă braţul lui George să cadă la pământ.

Cheile maşinii acestuia se aflau într-unul din buzunarele din faţă ale pantalonilor. Iar într-un dulap, sus, descoperiseră un borcan ce conţinuse unt de cocos marca Skippy, plin pe jumătate cu monede de zece cenţi, pe care le luaseră cu ei. În total, douăzeci de dolari şi şaizeci de cenţi, în bănuţi de zece cenţi.

Maşina lui George era un Mustang vechi şi astmatic cu patru cilindri, cu amortizoarele în ultimul hal şi anvelopele la fel de chele ca Telly Savalas. Au plecat din Texas pe US 93 către sud-est, intrând în Arizona. Până la amiaza zilei următoare, adică alaltăieri, ocoliseră Phoenix, pe drumuri lăturalnice. Ieri dimi­neaţă, cam pe la 9, se opriseră la un magazin prăfuit aflat cu trei kilometri dincolo de Sheldon, pe Arizona Highway 75. Au întors magazinul cu fundul în sus şi l-au pocherizat pe proprietar, un domn mai în vârstă, cu dinţi falşi, de felul celor care sunt coman­daţi şi primiţi prin poştă. S-au ales cu şaizeci şi trei de dolari şi cu furgoneta moşului.