Afară strada a luat foc



Yüklə 3,01 Mb.
səhifə37/39
tarix02.03.2018
ölçüsü3,01 Mb.
#43702
1   ...   31   32   33   34   35   36   37   38   39

Aceste cuvinte îl făcură pe Lloyd să iasă din starea de paralizie. Sări din pat, apucă piciorul şi începu să bată cu el din răsputeri în gratii; vibraţiile se transmiteau prin metal, răspândind fiori în pumnul lui strâns.

Nu! urlă el. Nu! Nu pleca! Te rog să nu pleci!

Vocea se auzi acum mai de aproape, venind de pe scara dintre administraţie şi etajul la care se găsea el.

― Te iubim atât de mult, încât o să te mâncăm... ah, cineva are o voce aşa de... hămesită.

Aceste cuvinte fură urmate de un hohot leneş de râs.

Lloyd lăsă să-i scape piciorul de pat şi se prinse cu ambele mâini de gratiile de la uşa celulei. Acum auzea şi nişte paşi, undeva deasupra lui, printre umbre, bocănind cu regularitatea unui ceasornic şi apropiindu-se pe culoarul ce conducea spre blocul de celule. Lloyd era la un pas să izbucnească în lacrimi de uşurare... până la urmă, se vedea salvat... şi cu toate astea, în inima lui simţea teamă, şi nu bucurie, o spaimă din ce în ce mai mare, din cauza căreia ar fi preferat acum să-şi fi ţinut gura. Să-şi fi ţinut gura? Dumnezeule! Ce putea fi mai rău decât să mori de foame?

Senzaţia de foame sfâşietoare îl duse cu gândul la Trask. Acesta zăcea pe spate în lumina cenuşie a amurgului, cu un picior ţeapăn, întins până în celula lui Lloyd, iar regiunea gambei acelui picior suferise o pierdere considerabilă. Mai exact, zona cărnoasă a gambei piciorului respectiv. Se puteau recunoaşte şi nişte urme de dinţi. Lloyd ştia ai cui dinţi lăsaseră urmele respective, dar nu-şi aducea aminte decât foarte vag de momentul când se înfrup­tase dintr-un muşchi al lui Trask. Cu toate acestea, îl copleşiră puternice sentimente de repulsie, vină şi oroare. Se grăbi să ajungă lângă cadavru şi împinse piciorul înapoi, în celula vecină. Apoi, aruncând o privire peste umăr, asigurându-se că posesorul vocii nu se arătase încă, se întinse dincolo şi, sprijinindu-se cu obrazul de gratii, trase pantalonii lui Trask în jos, ascunzându-şi fapta.

Desigur, nu era nici un fel de grabă, dcoarece porţile cu gratii de la capătul blocului de celule erau încuiate şi, dacă nu mergea curentul, nu funcţiona nici sistemul automat de deschidere. Salvatorul trebuia să se întoarcă înapoi şi să găsească CHEIA. Nu avea nici un rost...

Lloyd scoase un mormăit când auzi pornind motorul electric ce acţiona porţile. Liniştea din blocul de celule amplifică sunetul tânguitor, care se încheie cu bine ştiutul clic-clonc! ce însoţea deschiderea lor completă.

Auzi din nou bocănitul regulat al paşilor ce se apropiau pe culoarul dintre celule.

Lloyd se întorsese la uşa celulei, după ce-l aranjase pe Trask; acum făcu involuntar doi paşi înapoi. Îşi coborî privi­rile spre podea, în afara celulei; ceea ce văzu mai întâi fu o pereche de cizme prăfuite de cowboy, cu vârfuri ascuţite şi tocuri tocite, şi-şi aduse instantaneu aminte că şi Poke avea o pereche la fel.

Cizmele se opriră înaintea celulei lui.

Îşi ridică încet privirile, cuprinzând în raza vizuală jeanşii tociţi şi strâmţi, lăsaţi peste cizme, centura de piele, cu cataramă de alamă (diverse semne astrologice în interiorul a două cercuri concentrice), o jachetă de jeanşi cu câte o insignă prinsă la fiecare buzunar de la piept ― o fiară rânjind cu gura până la urechi pe una, un porc mort şi cuvintele CE MAI FACI, PORCIA TA? pe cealaltă.

În clipa în care Lloyd văzu, fără voie, faţa de un purpuriu închis a lui Randall Flagg, acesta urlă Bau! Vuietul străbătu întreg blocul mort de celule şi apoi se întoarse înapoi. Lloyd ţipă, se împiedică de propriile-i picioare, căzu jos şi începu să plângă.

― Stai liniştit, îl potoli Flagg. Hei, omule, totul este în regulă. Totul este absolut în regulă.

Printre suspine, Lloyd îl rugă:

― Vrei să-mi dai drumul? Te rog să-mi dai drumul. Nu vreau să păţesc ca iepurele meu, nu vreau să sfârşesc ca el, nu mi se pare cinstit, dacă nu era Poke n-aş fi făcut decât cine ştie ce găinării, te rog să-mi dai drumul, domnule, voi face orice vrei.

― Bietul de tine. Arăţi ca o reclamă pentru petrecerea unei vacanţe de vară la Dachau.

În ciuda compătimirii ce se ghicea în vocea lui Flagg, Lloyd nu se lăsa convins să-şi ridice privirile mai sus de genunchii pantalonilor nou-venitului. Ştia sigur că moare dacă se mai uită o dată la faţa aceea. Pentru că era faţa unui diavol.

― Te rog, se bâlbâi Lloyd. Te rog să-mi dai drumul. Mor de foame.

― De cât timp stai la cutie, prietene?

― Nu ştiu, îi răspunse Lloyd, ştergându-se cu degetele la ochi. De multă vreme.

― Cum se face că n-ai murit?

― Am bănuit ce va urma, se adresă Lloyd picioarelor acope­rite de jeanşi, încercând să-şi adune ultimele rămăşiţe de vicle­nie. Mi-am păstrat mâncarea. Aşa am reuşit.

― Nu cumva te-ai servit cu o bucată din tipul ăla fin, din cealaltă celulă?

― Cum? croncăni Lloyd. Cum? Nu! Pentru numele lui Dumnezeu! Ce-ţi închipui că sunt eu? Domnule, domnule, te rog...

― Piciorul lui stâng arată ceva mai subţire decât dreptul. Ăsta e singurul motiv pentru care te-am întrebat, bunul meu prieten.

― Nu ştiu nimic despre chestia asta, şopti Lloyd, tremurând ca varga.

― Dar de Fratele Şobolan ce zici? A fost gustos?

Lloyd îşi duse mâinile la ochi şi nu mai spuse nimic.

― Cum te cheamă?

Lloyd încercă să se conformeze, dar nu reuşi decât să scoată un geamăt.

― Cum te cheamă, oştene?

― Lloyd Henreid.

Se strădui să mai găsească ceva de zis, dar în mintea lui era un întreg talmeş-balmeş. Se temuse când avocatul îi comunicase că s-ar putea să ajungă pe scaunul electric, dar nici pe departe ca acum. Atât de teamă nu-i fusese în viaţa lui.

― A fost doar ideea lui Poke! strigă el. Poke ar trebui să se afle aici, nu eu!

― Uită-te la mine, Lloyd.

― Nu, şopti Lloyd, răsucindu-şi disperat ochii în toate direc­ţiile.

― De ce nu?

― Pentru că...

― Continuă.

― Pentru că nu cred că exişti cu adevărat, murmură Lloyd. Iar dacă exişti cu adevărat... domnule, dacă exişti cu adevărat, înseamnă că eşti diavolul în persoană.

― Uită-te la mine, Lloyd.

Neavând încotro, Lloyd îşi ridică privirile spre faţa întunecată, rânjită, ce plutea dincolo de gratii. Mâna dreaptă ţinea ridicat un obiect la înălţimea ochiului drept. Lloyd îl privi şi simţi cum îngheaţă şi dă în clocot, în acelaşi timp. Părea o piatră neagră, atât de neagră, încât ai fi zis că este făcută dintr-o răşină sau din smoală. În centrul ei era o fisură roşie, care lui Lloyd îi părea un ochi teribil, însângerat şi deschis doar pe jumătate, holbându-se la el. Flagg o răsuci apoi uşor între degete, iar fisura roşie din piatra cea întunecată arăta acum ca o... cheie. Flagg continua să întoarcă piatra între degete. Acum apărea ochiul, acum apărea cheia.

Ochiul, cheia.

Începu să fredoneze:

― Femeia mi-a adus cafea... mi-a adus şi ceai... mi-a adus şi... aproape tot ce-mi trebuia... dar nu şi cheia de la ocnă. Corect, Lloyd?

― Desigur, zise Lloyd răguşit.

Ochii lui nu se mai dezlipeau de piatra mică şi neagră. Flagg se porni s-o mute de pe un deget pe celălalt, ca un scamator care execută un număr.

― Sunt convins că ştii să apreciezi cum se cuvine valoarea unei chei potrivite, îi spuse omul, făcând să dispară piatra în pumnul închis, pentru a apărea din nou în mâna cealaltă, trecând, ca şi mai înainte, de pe un deget pe celălalt. Sunt convins că ştii, continuă ci. Deoarece cheile sunt făcute pentru a deschide uşile. Există în viaţă vreun lucru mai important decât deschisul uşilor. Lloyd?

― Domnule, mi-e teribil de foame...

Pe figura celuilalt apăru o asemenea expresie îngrijorată, încât era de-a dreptul grotescă.

― Sigur că ţi-e foame. Doamne Dumnezeule, cum să mănânci şobolan! Ştii cu ce m-am înfruptat eu la prânz? Mai întâi am luat un sandviş cu friptură fină de vacă pe pâine de Viena cu câteva felii de ceapă şi Gulden's Spicy Brown din belşug. Cum ţi se pare?

Lloyd clătină din cap, iar din ochii lui strălucitori i se scurgeau încet şiroaie de lacrimi.

― L-am combinat cu cartofi prăjiţi şi lapte cu ciocolată, iar apoi, ca desert... vai de mine, te torturez, nu? Aş merita să fiu biciuit pentru răutatea mea, nu eşti de părere? Îmi pare rău. Am să te scot de aici şi apoi mergem împreună să mâncăm ceva, de acord?

Lloyd era atât de mirat, încât nu reuşi nici măcar să dea din cap. Ajunse la concluzia că individul era diavolul însuşi, dacă nu cumva un miraj, care va zăbovi în faţa celulei lui până ce Lloyd o să cadă la pământ şi-o să moară, sporovăind vesel despre Dumnezeu, despre Isus Cristos şi despre muştarul Gulden's Spicy Brown, făcând jonglerii cu piatra aceea neagră şi stranie. În momentul acela însă, compasiunea lui părea destul de sinceră, iar dezgustul faţă de propria-i persoană neprefăcut. Piatra neagră dispăru iarăşi în pumn. Iar când pumnul se deschise din nou, ochii miraţi ai lui Lloyd desco­periră în palma străinului o cheie plată, din argint şi bogat ornamentată.

― Dumnezeule... din... Ceruri! croncăni Lloyd.

― Ţi-a plăcut? îl întrebă cu încântare Omul Întunecat. Şme­cheria asta, Lloyd, am învăţat-o de la o fată dintr-un salon de masaj din Secaucus, New Jersey. La Secaucus se află cele mai mari ferme de creştere a porcilor din lume.

Se aplecă şi introduse cheia în broasca uşii lui Lloyd. Şi asta era straniu, pentru că, atât cât îl ajuta în acel moment mintea (adică nu foarte bine), celulele acestea nu aveau broaşte clasice, fiind deschise şi închise electronic. Dar nu se îndoia câtuşi de puţin că acea cheie din argint va funcţiona.

Imediat după ce cheia intrase în locaş, Flagg se oprise privindu-l pe Lloyd, cu un rânjet viclean, iar Lloyd fu cuprins de un nou val de disperare. Totul era doar un şiretlic.

― Oare nu m-am prezentat? Mă numesc Flagg, cu dublu g. Îmi pare bine de cunoştinţă.

― Şi mie, mormăi Lloyd.

― Părerea mea este că, înainte să deschid celula şi să mer­gem la masă, ar trebui să încheiem o mică înţelegere, Lloyd.

― Sigur că da, îngăimă Lloyd, începând din nou să plângă.

― Am de gând să te fac mâna mea dreaptă, Lloyd. Am de gând să te înalţ la rangul de Sfântul Petru. După ce voi fi deschis uşa aceasta, îţi voi strecura în mână cheile împărăţiei. Asta zic şi eu târg, nu?

― Mda, şopti Lloyd, din nou speriat.

Se făcuse aproape întuneric. Silueta întunecată a lui Flagg se estompase aproape de tot, dar ochii îi rămăseseră perfect vizibili. Licăreau în beznă ca ochii unui linx, unul la stânga gratiei pe care se afla fixat sistemul de închidere, celălalt în dreapta. Lloyd era stăpânit de groază, dar şi de un alt sentiment: de un soi de extaz religios. Şi de o bucurie. Bucuria de a fi ales. Senzaţia că reuşise, într-un fel sau altul, trecuse dincolo... spre ceva.

― Ţi-ar plăcea să te răzbuni pe cei care te-au părăsit aici, greşesc?

― Păi să ştii că ai dreptate, recunoscu Lloyd.

Uitase pentru o clipă de teamă, care îi fusese înghiţită de o furie atroce.

― Şi nu numai pe ei, ci pe toţi cei care ar fi în stare de un lucru ca ăsta, îi sugeră Flagg. Este vorba de un anume tip de persoane, nu? Pentru un anume gen de persoane, un bărbat ca tine nu reprezintă mai mult decât un gunoi. Pentru că ei se consideră superiori. După părerea lor, un om ca tine nici n-are dreptul să trăiască.

Absolut corect, răspunse Lloyd.

Foamea lui imensă se transformase deodată într-un alt fel de foame. Se schimbase tot aşa cum piatra neagră se preschimbase în cheie de argint. Omul acesta exprimase în doar câteva propoziţii lucrurile atât de complexe pe care le simţea el. El nu dorea să se răzbune doar pe paznicul de la poartă ― ia te uită la lepădătura asta, care-i povestea, deşteptule, ai ceva inteligent de spus? pentru că nu el era vinovat. Paznicul de la poartă avusese în păstrare CHEIA, de acord, dar nu el făcuse cheia. O primise din partea cuiva. Directorul închisorii, presupunea Lloyd, însă nici el nu făcuse CHEIA. Lloyd dorea să-i descopere pe cei care turnaseră şi trăseseră sforile. Ei erau imuni la gripă şi cu ei trebuia să se răfuiască. Da, da, nici că se putea mai bine!

― Ştii ce scrie în Biblie despre oamenii de teapa lor? îl întrebă Flagg calm. Cei mândri vor fi umiliţi, cei puternici vor fi doborâţi şi cei îndărătnici vor fi înfrânţi. Iar despre oameni ca tine ştii ce zice, Lloyd? Fericiţi cei blajini, pentru că vor moşteni pământul. Şi mai zice, fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor.

Lloyd încuviinţa, din cap. Încuviinţa şi plângea. Pentru o clipă, i se păru că în jurul creştetului lui Flagg apăruse un nimb luminos, atât de intens luminos, încât dacă Lloyd s-ar fi uitat la el mai multă vreme, ochii i s-ar fi mistuit în scrum. Pe urmă dispăru... dacă existase vreodată cu adevărat, şi probabil că nu existase, pentru că Lloyd nici măcar nu fusese orbit, pierzându-şi capacitatea de a vedea în întuneric.

― Drept este, nu eşti prea deştept, îi spuse Flagg, în schimb eşti cel dintâi. Mă încearcă sentimentul că-mi vei fi foarte credincios. Tu şi cu mine, Lloyd, vom ajunge departe. Pentru oameni ca noi, au venit vremurile cele bune. Pentru noi, toate încep de la început. Nu am nevoie decât de cuvântul tău.

― C... cuvântul?

― Că vom rămâne împreună, tu şi cu mine. Nu există refuz. Nu există să adormi când ai fost pus de pază. Vor mai fi şi alţii, curând ― deja se află în drum spre vest ― dar deocamdată nu suntem decât noi doi. Am să-ţi dau cheia în schimbul promi­siunii.

― Îţi... promit, îi răspunse Lloyd.

Cuvintele păreau să fi rămas suspendate în aer, vibrând straniu. Ascultă vibraţiile, cu capul plecat într-o parte, şi i se păru că vede cele două cuvinte, strălucind la fel de întunecat precum aurora boreală, reflectată de ochiul unui mort.

Apoi, când cheia începu să se răsucească în broască, uită de ele. În secunda următoare, tot sistemul de închidere căzu la picioarele lui Flagg, fumegând.

― Eşti liber, Lloyd. Vino afară.

Neîncrezător, Lloyd atinse şovăielnic gratiile, ca şi cum ar fi putut să-l ardă; de altfel, ele păreau cu adevărat fierbinţi. Dar atunci când o împinse, uşa se dădu într-o parte uşor şi fără zgomot. Îşi ridică privirile către ochii aprinşi ai salvatorului său.

Simţi ceva în palmă. Cheia.

― Acum este a ta, Lloyd.

― A mea?

Flagg apucă degetele lui Lloyd şi le strânse în jurul ei... iar Lloyd simţi cum cheia se mişcă în mâna lui, cum se transformă.

Emise un ţipăt răguşit şi degetele i se deschiseră, împinse ca de un resort. Cheia dispăruse, iar în locul ei apăruse piatra neagră cu fisură roşie. O ridică în sus, mirat, sucind-o pe toate părţile. Fisura roşie părea rând pe rând o cheie, o hârcă sau un ochi însângerat, închis pe jumătate.

― A mea, îşi dădu Lloyd singur răspunsul.

De data asta, închise pumnul fără nici un ajutor, strângând piatra din răsputeri.

― Mergem să mâncăm ceva? îi propuse Flagg. În seara asta trebuie să străbatem un drum lung.

― Mâncăm, zise Lloyd. Foarte bine.

― Avem atâtea de făcut, îi explică Flagg fcricit. Şi va trebui să ne mişcăm foarte repede.

Porniră împreună spre scări, trecând prin dreptul morţilor din celule. Cuprins de slăbiciune, Lloyd se împletici, iar Flagg îi prinse braţul de deasupra cotului, ajutându-l să se ridice. Lloyd se întoarse către el şi-l privi drept în faţă, cu o expresie ce arăta mai mult decât recunoştinţă. Se uita la Flagg cu un soi de adoraţie.

CAPITOLUL 40


NICK ANDROS dormea agitat pe patul din biroul şerifului Baker. Deşi nu era îmbrăcat decât în pantaloni scurţi, trupul lui era acoperit de o uşoară transpiraţie. Ultimul gând, înainte de a adormi cu o seară în urmă, fusese acela că până dimineaţa va fi mort; omul acela întunecat, care-i bântuia mereu visele zbuciu­mate, avea să reuşească să pătrundă prin bariera fragilă a somnului şi să-l răpească.

Se petrecea un fapt straniu. Ochiul pe care i-l zdrobise Ray Booth îl duruse două zile. Apoi, în cea de a treia, senzaţia aceea că i se înşurubase în cap un bolţ uriaş se potolise, lăsând locul unei dureri surde. Când se uita doar prin ochiul rănit, nu vedea decât o ceaţă cenuşie, în care uneori se mişcau sau păreau să se mişte nişte umbre. Dar nu ochiul îl deranja cel mai tare, ci dâra lăsată de glonţ pe picior.

Nu se îngrijise de dezinfectarea ei. Durerea de la ochi fusese atât de îngrozitoare, încât aproape nu fusese conştient de rana de la picior. Zgârietura superficială îi brăzda coapsa dreaptă, oprindu-se în zona genunchiului; a doua zi cercetase gaura lăsată de glonţ în pantaloni, minunându-se. Iar o zi mai târziu, pe 30 iunie, constatase că rana se înroşise pe margini şi că-l dureau toţi muşchii piciorului.

Se dusese şchiopătând până la cabinetul doctorului Soames şi luase o sticlă de apă oxigenată. Turnase tot conţinutul peste urma lăsată de glonţ, lungă de vreo treizeci de centimetri. Era ca şi cum ar fi încuiat uşa grajdului după ce-a fost furat calul. Spre seară, tot piciorul drept îi pulsa ca un dinte stricat, iar în apropierea rănii ― peste care de-abia începuse să se formeze coaja ― distinse dungi roşii radiale, semn sigur că se declanşase o infecţie.

La 1 iulie se dusese iarăşi la cabinetul lui Soames şi cotro­băise prin dulapul cu medicamente, căutând penicilină. În cele din urmă găsi şi, după ce ezită o secundă, înghiţi ambele pastile dintr-un pacheţel cu mostre. Era perfect conştient că putea să moară dacă organismul lui avea o reacţie violentă de intoleranţă la penicilină, dar se gândi că alternativa putea să însemne o moarte cu mult mai rea. Infecţia progresa foarte repede. Penici­lina nu-l omorî, în schimb nu se observă nici vreo ameliorare vizibilă.

Până ieri după-amiază febra îi crescuse foarte mult şi bănuia că delirase ore întregi. Avea mâncare câtă dorea, însă nimic nu-l tenta; nu avea poftă decât să bea cantităţi mari de apă din răcitorul din biroul lui Baker. Apa aproape se terminase când adormise (sau leşinase) cu o seară în urmă, iar Nick nu avea idee cum să-şi facă rost de alta. În starea lui febrilă, nu-i păsa foarte mult. Oricum nu mai dura mult până să moară, şi atunci nu avea să-i mai pese de nimic. Nu că ideea morţii l-ar fi atras în mod special, dar gândul că va scăpa de dureri şi de griji era o uşurare. Piciorul îl durea, îl mânca şi-l ardea.

Somnul său din zilele şi nopţile ce urmaseră uciderii lui Ray Booth nu mai fusese un somn adevărat. Visele se revărsau asupra lui ca un şuvoi. Toţi cei pe care-i cunoscuse în timpul vieţii doreau parcă să apară din nou la rampă. Rudy Sparkman, arătând spre foaia albă de hârtie: Tu eşti această pagină albă. Mama lui, atingând uşor liniile şi cercurile pe care-l ajutase să le traseze pe o altă coală de hârtie, tulburând puritatea albului ei: Aici scrie Nick Andros, dragul meu. Adică tu. Jane Baker, cu faţa întoarsă spre el, pe pernă, spunându-i, Johnny, sărmanul meu Johnny. În visele lui, doctorul Soames îi cerea mereu să-şi scoată cămaşa, iar Ray Booth repeta mereu, ţine-l... Îl fac fărâme... idiotul m-a lovit... Ţineţi-l... Spre deosebire de toate celelalte vise pe care le mai avusese în viaţă, Nick nu avea nevoie să citească pe buze de această dată. Putea să audă cu adevărat ceea ce spuneau oamenii, visele lui erau nemaipomenit de vii. Se estompau atunci când durerea din picior îl silea să se trezească. Apoi, când se cufunda iarăşi în somn, o nouă scenă se ivea. În două dintre vise i se înfăţişaseră oameni pe care nu-i văzuse niciodată, acestea fiind şi visele de care-şi adusese cel mai limpede aminte la trezire.

Se afla pe un loc înalt. Înaintea lui se desfăşura o privelişte vastă, ce-i amintea de o hartă în relief. Se afla pe un pământ pustiu, iar stelele de pe cer aveau claritatea dementă a altitudinii. Lângă el se afla un om... nu, nu un om, ci forma unui om. Ca şi cum figura respectivă ar fi fost decupată din structura realităţii şi ceea ce se afla de fapt lângă el era un negativ, o gaură neagră cu forma unui om. Iar vocea acelei forme îi şopti: Tot ceea ce vezi va fi al tău dacă vei cădea în genunchi şi mă vei preamări. Nick clătină din cap, dorind să se îndepărteze de prăpastia aceea îngrozitoare, temându-se că forma îşi va întinde braţul ei negru şi-l va împinge în hău.



De ce nu vorbeşti? De ce clatini din cap şi nu-mi răspunzi?

În visul lui, Nick repetă gestul pe care-l făcea de atâtea ori în lumea reală: îşi ducea degetul la buze, apoi îşi lipea toată palma de gât... apoi se auzi pronunţând cu o voce perfect limpede şi foarte frumoasă: "Eu nu pot vorbi. Sunt mut."



Dar de fapt poţi. Dacă vrei cu adevărat, poţi.

Nick îşi întinse atunci braţul, încercând să atingă forma, teama lui fiind înlocuită pentru o clipă de mirare şi de o bucurie fără seamăn. Dar când mâna lui se apropie de umărul figurii, se făcu rece ca gheaţa, atât de rece, încât îi păru că se arsese. Şi-o smuci şi observă cristale de gheaţă ce i se adunau la încheieturi. Şi atunci se petrecu minunea. Putea să audă. Vocea fiinţei întunecate; ţipătul îndepărtat al unei păsări ce ieşise la vânătoare de noapte; tânguirea fără de sfârşit a vântului. Era atât de minunat, încât amuţi din nou. Lumea căpătase o nouă dimen­siune, care nu-i lipsise niciodată, pentru că nu ştiuse niciodată ce înseamnă, dar acum acest gol neştiut se umpluse. Percepea sunete. Părea să ştie ce reprezintă fiecare dintre ele, fără să-i spună cineva. Erau frumoase. Sunete frumoase. Îşi frecă degetele de cămaşă şi se minună de şoapta ascuţită a unghiilor lui pe bumbac.

Apoi Omul Întunecat se întoarse către el, iar Nick fu cuprins de o teamă teribilă. Creatura asta nu făcea miracole pe gratis.

...dacă vei cădea în genunchi şi mă vei preamări.

Iar Nick îşi duse mâinile la faţă, pentru că-şi dorea toate lucrurile pe care forma umană întunecată i le arătase din locul acela înalt şi pustiu: oraşe, femei, bogăţie, putere. Dar cel mai mult îşi dorea să audă sunetul fermecat pe care îl făceau unghiile pe cămaşă, ticăitul unui ceas într-o casă pustie, după miezul nopţii, şi sunetul secret al ploii.

Dar cuvântul pe care îl pronunţă fu Nu, gerul îl copleşi iarăşi şi fu împins, cădea în gol, ţipând fără sunet în timp ce străbătea hăul noros, căzând până când mirosi...

...porumb?

Da, porumb. Acesta era celălalt vis; se contopeau aşa, fără nici un semn care să arate dacă există vreo diferenţă între ele. Se afla în lanul de porumb, porumb verde, şi mirosea a ţărână de vară, a gunoi de grajd şi a lucruri care cresc. Se ridică în picioare şi începu să meargă pe rândul în care se pomenise, oprindu-se în loc când îşi dădu seama că putea să audă nechezatul subţire al vântului curgând printre firele late, ca nişte lame de sabie, ale porumbului verde de iulie... şi încă ceva pe deasupra.

Muzică?

Da... un fel de muzică. Şi, în visul lui, gândi: "Deci asta vor să spună." Venea chiar de undeva din faţa lui şi merse într-acolo, dornic să vadă dacă această succesiune de sunete frumoase venea de la ceea ce se numeşte „pian", sau de la un „corn", de la un „violoncel", sau de la altceva.



Mireasma fierbinte a verii, bolta albastră a cerului, sunetul acela minunat. În visul lui, Nick se simţea mai fericit ca oricând. Când se apropie de sursă, o voce începu să însoţească instru­mentul, o voce bătrână ca o piele înnegrită de vreme, care uneori pronunţa cuvintele nedesluşit, ca şi cum cântecul ar fi fost o tocăniţă, reîncălzită de mai multe ori, fără a-şi pierde nimic din vechea savoare. Fascinat, Nick se apropie tot mai mult.
Vin singură în grădină

Când roua mai străluceşte pe trandafiri

Iar glasul ce-mi picură în auz îl ştiu

Este Fiul... Domnului...

Merge alături de mine şi-mi vorbeşte

Îmi spune că sunt doar a Lui

Bucurie ca a noastră

Nicicând... nimeni... nu a cunoscut.


Yüklə 3,01 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   31   32   33   34   35   36   37   38   39




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin