Afară strada a luat foc

NICHOLAS ANDROS

SĂ TE FUT

Pe urmă rupse creionul în două şi-i aruncă o privire moro­cănoasă şi sfidătoare lui Rudy. Dar Rudy zâmbea. Îşi întinse deodată mâinile peste masă şi prinse capul lui Nick în mâinile lui puternice, pline de bătături. Mâinile lui Rudy erau calde şi blânde.

Rudy îşi luă mâinile de pe faţa lui Nick. Culese de pe jos jumătatea cu vârf a creionului. Întoarse coala de hârtie pe faţa nescrisă. Bătu spaţiul alb şi gol cu vârful creionului, apoi îl atinse pe Nick. Repetă gestul. Încă o dată. Şi încă o dată. În sfârşit, Nick înţelese.

Tu eşti pagina asta goală.

Nick începu să plângă.

Rudy îl vizită în următorii şase ani.
...unde am învăţat să citesc şi să scriu. Un bărbat purtând numele de Rudy Sparkman a venit să mă ajute. Prezenţa lui a fost un mare noroc pentru mine. În 1984, orfelinatul a dat faliment. S-au străduit să plaseze ici şi colo cât mai mulţi copii, dar eu nu m-am numărat printre ei. Au zis că, după o vreme, o familie se va îngriji de mine, iar statul îi va plăti pentru că mă ţin. Aş fi vrut să fiu împreună cu Rudy, dar el muncea în Africa, înrolat în Peace Corps.

Prin urmare, am fugit. Având în vedere că împlinisem şaisprezece ani, cred că nu m-au căutat cu tot dinadinsul. Mi-am făcut socoteala că, dacă reuşesc să nu intru în vreun bucluc, nu am nici o problemă, ceea ce am şi reuşit până în momentul de faţă. Am absolvit, pe rând, cursurile prin corespondenţă pentru liceu, deoarece Rudy spunea întotdeauna că lucrul cel mai important este învăţatul. Atunci când voi prinde rădăcini pentru o vreme, am de gând să mă înscriu la examenul acela de echi­valare a liceului. În scurt timp voi fi în măsură să fac această încercare. Îmi place şcoala. Poate că am să merg şi la colegiu, într-o bună zi. Ştiu că sună a nebunie din partea unei haimanale surdomute ca mine, dar eu nu consider că ar fi imposibil. Oricum, cam asta-i povestea mea.

A doua zi dimineaţă, Baker sosise în jur de 7.30, când Nick golea coşurile de gunoi. Şeriful arăta mai bine.

"Cum te simţi?" scrise Nick.

― Foarte bine. Am avut temperatură mare până la miezul nopţii. Cea mai rea febră de când eram copil şi până acum. Aspirina n-a avut nici un efect, din câte mi-am dat seama. Janey a vrut să cheme doctorul, dar pe la 12.30, febra a cedat de la sine. După aia am dormit buştean. Tu ce faci?

Nick descrise un cerc cu degetul mare şi arătătorul.

― Şi oaspeţii noştri?

Nick îşi deschise şi închise gura de mai multe ori, mimând flecăreala. Aruncă priviri furioase. Se prefăcu a lovi violent nişte gratii invizibile.

Baker îşi lăsă capul pe spate şi râse, apoi strănută de câteva ori la rând.

― Ar trebui să te dea la televiziune, zise el. Ţi-ai scris istoria vieţii, aşa cum mi-ai promis?

Nick făcu din cap şi-i întinse cele două foi scrise de mână. Şeriful se aşeză jos şi le citi cu atenţie. După ce termină, îl cercetă pe Nick atât de îndelung şi de scrutător, încât Nick îşi coborî privirea în pământ, stânjenit şi încurcat.

Când privi din nou spre el, Baker îl întrebă:

― Adică ai fost de capul tău de când aveai şaisprezece ani? De şase ani încheiaţi?

Nick îi confirmă.

― Şi chiar ai trecut prin toate cursurile acelea pentru liceu?

Nick scrise câteva minute în blocnotes. "Eu eram mult rămas în urmă, pentru că am început să scriu & să citesc atât de târziu. La închiderea orfelinatului, tocmai începusem să recuperez. Am luat şase certificate liceale de acolo şi încă şase de la La Salle, din Chicago. Am aflat că există de pe capacul unei cutii de chibrituri. Nu-mi mai lipsesc decât patru certificate."

― Şi de ce cursuri mai ai nevoie? se interesă Baker, apoi îşi întoarse capul şi ţipă: Ia tăceţi odată din gură! O să vă primiţi clătitele şi cafeaua când am să găsesc eu de cuviinţă, să vă fie foarte clar!

"Geometrie. Matematici superioare. O limbă străină, timp de doi ani. Acestea sunt condiţiile ca să te primească la colegiu."

― O limbă. Cum ar fi franceza? Germana? Spaniola?

Nick îi făcu semn că da.

Baker râse şi scutură din cap.

― Asta-i poanta cea mai tare. Un surdomut care învaţă să vorbească o limbă străină. Adică nu c-aş avea ceva cu tine, băiete. Sper că m-ai înţeles.

Nick îi răspunse cu un zâmbet şi un semn.

― Atunci de ce ai hoinărit atât de mult?

"Cât eram încă minor, n-am îndrăznit să stau prea mult într-un loc", scrise Nick. "Mi-a fost teamă că vor încerca să mă bage într-un alt orfelinat, sau cine mai ştie ce alte idei vor avea. Iar când am fost destul de mare ca să-mi caut o slujbă stabilă, s-au înrăutăţit şi vremurile. Lumea zice că s-a petrecut un crah la Bursă, sau aşa ceva, dar, fiind surd, eu n-am auzit nimic (ha-ha)."

― Da, sunt sigur că aşa s-a întâmplat, oamenilor nu le-a păsat de tine şi te-au lăsat să-ţi vezi de drum, zise Baker. Când sunt vremuri grele, izvorul milei omeneşti nu curge nici el prea bine, Nick. Cât despre o slujbă stabilă, s-ar putea să-ţi găsesc eu ceva pe aici, asta dacă nu cumva ţi s-a acrit definitiv de Shoyo şi Arkansas, din cauza băieţilor ăia. Dar... nu suntem cu toţii aşa.

Nick înclină din cap, în semn că a înţeles.

― Ce-ţi fac dinţii? Ai încasat o lovitură foarte dură în gură.

Nick ridică din umeri.

― Ai luat vreo pastilă din alea împotriva durerilor?

Nick ridică două degete.

― Bine, uite ce e, trebuie să scriu nişte acte despre băieţii ăştia. Tu-ţi vezi mai departe de treaba ta. Stăm de vorbă mai târziu.

Doctorul Soames, cel care fusese la un pas să-l lovească pe Nick cu maşina, le făcu o vizită cam pe la 9.30, în aceeaşi dimi­neaţă. Era un bărbat cam de şaizeci de ani, cu părul alb vâlvoi, gât subţiratic, ca de pui de găină, şi ochi albaştri, pătrunzători.

― Big John mi-a spus că poţi citi pe buze, zise el. Mi-a mai spus că vrea să te vadă angajat, prin urmare, presupun c-ar fi bine să mă asigur că nu vei muri cât te are în grijă. Scoate-ţi cămaşa.

Nick îşi descheie cămaşa lui albastră de lucru şi o dezbrăcă.

― Isuse Cristoase, ia uită-te la el! exclamă Baker.

― Asta zic şi eu treabă. Soames îl cercetă pe Nick şi-i spuse sec: Băiete, ai fost la un pas să-ţi pierzi sfârcul stâng.

Indică o crustă în formă de semilună, chiar deasupra ţâţei. Stomacul şi coastele lui Nick arătau ca un răsărit de soare din Canada. Soames îl ciocăni, îl pipăi şi-i privi atent pupilele. În cele din urmă examină cioturile rămase din incisivii lui Nick, singurul loc unde-l mai durea acum, chiar dacă vânătăile de pe trup aveau un aspect atât de spectaculos.

― Probabil că te doare teribil, continuă medicul, iar Nick îi confirmă trist. Ai să-i pierzi. Ai să... Soames strănută de trei ori la rând. Te rog să mă scuzi.

Începu să-şi pună instrumentele la locul lor, în geanta neagră.

― Previziunile mele sunt favorabile, tinere, asta dacă facem abstracţie de posibilele trăsnete sau alte vizite la crâşma lui Zack. Problema ta de vorbire este de natură fizică sau se datorează faptului că eşti surd?

Nick scrise: "Fizică. Defect din naştere."

Soames clătină din cap.

― Mare păcat. Totuşi, trebuie să gândeşti pozitiv şi să-i mulţumeşti Domnului că n-a hotărât să-ţi zdruncine şi creierii, dacă tot se luase de treabă. Pune-ţi cămaşa.

Nick făcu ceea ce i se spusese. Îl plăcea pe Soames; în felul lui, semăna foarte mult cu Rudy Sparkman, care-i zisese odată că Dumnezeu îi blagoslovise pe toţi bărbaţii surdomuţi cu vreo câţiva centimetri sub pântece, în chip de compensaţie pentru puţinul pe care îl scosese de deasupra claviculelor.

― Am să-i zic farmacistului să-ţi restituie banii cheltuiţi pe medicamentele împotriva durerilor. Sacul ăsta de bani să facă bine să-şi vâre şi el puţin mâna în buzunar.

― Ho-ho, veni răspunsul lui John Baker.

― Doarme pe o saltea doldora, e plin de bani ca porcul de negi, continuă Soames.

Strănută iarăşi, îşi şterse nasul, apoi cotrobăi prin geantă şi scoase la iveală un stetoscop.

― Ai grijă ce faci, moşulică, altfel te bag la rece pentru beţie şi tulburarea ordinii publice, îi zise Baker zâmbind.

― Da, da, da. Într-o bună zi ai să-ţi caşti gura aia afurisită prea tare şi n-o să mai fii în stare s-o închizi. Scoate-ţi cămaşa. John, să vedem dacă ţi-au mai crescut ţâţele.

― Să-mi dau cămaşa jos? La ce bun?

― Pentru că nevastă-ta vrea să te consult, uite la ce bun. Ea e de părere că eşti bolnav şi nu vrea ca boala să se agraveze, Dumnezeu ştie de ce. Şi dacă nu i-aş fi zis de nu ştiu câte ori că noi doi n-ar mai trebui să ne ascundem atâta, ştiindu-te la loc sigur! Ia, hai, Johnny! Să-ţi vedem muşchii.

― N-a fost decât o răceală banală, mormăi Baker, deschein­du-şi în silă nasturii. În dimineaţa asta mă simt bine. Ca să fim cinstiţi, Ambrose, răceala ta pare mult mai gravă.

― Ideea e că medicul vorbeşte, iar tu trebuie să asculţi, nu invers. În timp ce Baker îşi scotea cămaşa, Soames se întoarse către Nick şi zise: Oricât ar părea de ciudat, o formă rebelă de răceală a început să-şi facă de cap. Doamna Lathrop este la pat, la fel întreaga familie Richie, iar majoritatea neisprăviţilor de pe Barker Road tuşesc de le ies creierii din cap. Până şi Billy Warner se aude hârâind, de dincolo.

Baker reuşise să se descotorosească de haină.

― Ia te uită, ce-ţi ziceam? glumi Soames. Are o pereche de fuzelaje de te dă pe spate! Până şi un băşinos bătrân ca mine simte că-l trece, când dă cu ochii de aşa ceva!

Baker se înfioră uşor când medicul îi puse stetoscopul pe piept.

― Isuse, da' rece mai e! Ce faci cu el. Îl ţii la congelator?

― Inspiră, îl îndemnă Soames, încruntându-se. Şi acum scoa­te aerul din plămâni.

Expiraţia lui Baker se transformă într-o tuse uşoară.

Soames îl consultă pe şerif cu minuţiozitate. Îl întoarse pe toate părţile. În cele din urmă renunţă la stetoseop şi, folosindu-se de un apăsător de limbă, se uită şi în gâtul lui Baker. După ce termină, rupse instrumentul în două şi-l azvârli în coşul de gunoi.

― Ei? se interesă Baker.

Soames apăsă cu degetele de la mâna dreaptă punctul situat chiar între gâtul şi falca lui Baker. Şeriful tresări şi-şi trase capul spre spate.

― Nu mai e nevoie să te-ntreb dacă a durut, comentă Soames. John, te duci acasă şi te vâri în pat. Nu e un sfat, ci un ordin.

Şeriful clipi din ochi.

― Ambrose, zise el calm, ştii şi tu că nu pot face asta. Am în grijă trei arestaţi, care trebuie să plece la Camden puţin mai târziu. Azi-noapte l-am lăsat pe copilul ăsta cu ei, dar n-ar fi trebuit să procedez aşa şi nici n-am să repet prostia asta. El e mut. Dac-aş fi gândit cum se cuvine ieri seară, n-aş fi procedat aşa.

― Nu mai contează ce se întâmplă cu ei, John. Ai propriile tale probleme. E vorba de o infecţie respiratorie, dintre cele mai afurisite, din câte am auzit eu, combinată cu febră. Căile tale respiratorii sunt bolnave, Johnny şi, ca să fiu cinstit cu tine, pentru un om care cară după el atâta greutate suplimentară, nu prea e de glumit în cazuri din astea. Bagă-te la pat. Iar dacă mâine dimineaţă ai să fii în stare, scapi de ei. Poate ar fi mai bine să chemi o patrulă de poliţie, să vină şi să-i ia.

Baker îi ceru scuze din priviri lui Nick.

― Ştii, îi zise el, e adevărat, mă simt topit. Poate că odihna...

"Du-te acasă şi întinde-te", scrise Nick. "Am să fiu atent. Pe deasupra, trebuie să câştig suficient ca să-mi pot plăti pastilele acelea."

― Nimeni nu e mai dispus să muncească din greu decât un drogat, spuse Soames, chicotind.

Baker culese cele două file de hârtie cu povestea vieţii lui Nick.

― Aş putea să le iau acasă, ca să le citească şi Janey? Are o adevărată slăbiciune pentru tine, Nick.

"Sigur că poţi. Mi se pare o femeie deosebită", scrise Nick pe blocnotes.

― Este unică, îi răspunse Baker, oftând în timp ce-şi încheia nasturii. Mă cuprinde un nou val de temperatură. Credeam c-am scăpat de ea.

― Ia nişte aspirină, îl sfătui Soames, închizându-şi geanta. Infecţia aceea glandulară nu-mi place deloc.

― E o cutie de ţigări de foi în ultimul sertar de la birou, îi explică Baker. Unde există un mic fond de bani. Te poţi duce să prânzeşti, iar în drum îţi cumperi şi medicamente. Băieţii ăştia sunt mai degrabă nişte sule blegi, decât nişte desperado. N-are ce să li se întâmple. Te rog să laşi un bilet cu sumele pe care le-ai cheltuit. Eu am să iau legătura cu cei de la comandamentul poliţiei statului şi cred că vei scăpa de ei în după-amiaza asta.

Nick făcu gestul lui cu degetul mare şi arătătorul.

― Ţi-am arătat foarte multă încredere, deşi de-abia ne-am cunoscut, îi spuse Baker cu toată seriozitatea, dar Janey e de părere că n-am de ce să-mi fac vreo problemă. Ai grijă de tine.

Nick îi răspunse printr-o înclinare a frunţii.

Jane Baker apăruse în seara respectivă, pe la ora 6, aducân­du-i cina şi o cutie de lapte.

Nick scrise: "Îţi mulţumesc foarte mult. Cum se simte soţul?" Femeia scundă, cu păr castaniu, îmbrăcată frumos, într-o cămaşă în carouri şi jeanşi decoloraţi, îi surâse.

― A vrut să vină chiar el până aici, dar l-am convins să re­nunţe. Toată după-amiaza a avut febră aşa de ridicată, încât m-am speriat, dar acum temperatura este aproape normală. Cred că datorită patrulei. Johnny nu este niciodată cu adevărat fericit, dacă n-are un motiv de enervare din cauza poliţiei.

Nick îi adresă o privire mirată.

― I-au zis că nu pot trimite pe nimeni să ridice prizonierii până mâine la ora 9. Au avut o zi grea, din cauză că pe puţin douăzeci dintre ei sunt bolnavi. Iar mulţi dintre cei care sunt încă pe picioare au făcut transporturi către spitalele din Camden sau chiar Pine Bluff. Boala asta s-a răspândit foarte tare. Iar Arn Soames este mult mai îngrijorat decât lasă să se vadă, după pă­rerea mea.

Şi ea părea obosită. Apoi scoase cele două foi de hârtie împăturite din buzunarul de la piept.

― Mi se pare o poveste nemaipomenită, zise ea, întinzându-i paginile rupte din blocnotes. N-am auzit în viaţa mea de cineva mai ghinionist decât tine. Iar modul cum ai ştiut să-ţi învingi han­dicapul mi se pare admirabil. Trebuie să-mi cer încă o dată scuze din pricina fratelui meu.

Fâstâcit, Nick nu reuşi decât să ridice din umeri.

― Sper că vei rămâne la Shoyo, continuă ca, ridicându-se. Ne placi foarte mult, soţului meu şi mie. Fereşte-te de cei din celule.

"Am să mă păzesc", scrise Nick. "Spune-i şerifului că-i urez să se pună cât mai repede pe picioare."

― Îi voi transmite urările tale de bine.

Femeia plecă, iar Nick petrecu o noapte neliniştită, sculându-se din când în când, ca să vadă ce fac cei trei captivi. Este adevărat, nu erau câtuşi de puţin nişte desperado: pe la ora 10 adormiseră. Doi cetăţeni din oraş veniră să se asigure că totul este în regulă. Din câte remarcă Nick, amândoi păreau să fie răciţi.

Avu un vis ciudat, din care nu izbuti să-şi aducă aminte, atunci când se trezi, decât că mergea printr-un lan nesfârşit de porumb verde, căutând ceva şi fiind îngrozitor de speriat din cauza a altceva, care îl urmărea.

Dimineaţă se sculă devreme, mătură cu grijă partea din spate a închisorii, ignorându-i pe Billy Warner şi pe Mike Childress. El îşi văzu de treabă, în timp ce Bill îi strigă:

― Ray va veni înapoi, îţi dai seama. Iar când o pune mâna pe tine, ai să vrei să fii şi orb, nu numai surd şi mut!

Întors cu spatele, Nick pierdu cea mai mare parte din ame­ninţări.

Revenit în birou, luă un număr vechi din revista Time şi începu să citească. Reflectă dacă să-şi ridice picioarele pe birou şi decise că risca să fie luat la rost, atunci când sosea şeriful.

Pe la ora 8 se întreba, neliniştit, dacă nu cumva şeriful Baker suferise un nou atac în noaptea ce trecuse. Nick se aştepta ca şeriful să fi fost deja prezent şi pregătit să-i predea pe cei trei arestaţi patrulei de poliţie, când aceasta îşi va fi făcut apariţia. În plus, pe Nick începuse să-l roadă teribil ceva în stomac. De la popasul pentru camionagii din apropiere nu-şi făcuse nimeni apariţia; aruncă o privire în direcţia telefonului, mai degrabă cu dezgust decât cu regret. Îi plăcea să citească science fiction şi culegea câteodată cărţi hărtănite de pe tarabele prăfuite ale anticarilor, în schimbul a cinci sau zece cenţi; în momentul respectiv îi veni în minte, nu pentru prima oară, că ziua în care televideofoanele prevestite de atâtea romane de science fiction aveau să fie folosite în sfârşit pe scară largă avea să fie o mare sărbătoare pentru toţi surdomuţii din lume.

Pe la 8.45 intrase într-o stare de agitaţie acută. Deschise uşa ce dădea spre celule şi se uită.

Billy şi Mike stăteau la uşile celulelor lor. Amândoi izbiseră până atunci în gratii cu pantofii... ceea ce demonstrează încă o dată că oamenii care nu pot vorbi nu reprezintă decât un mic procent faţă de nătângii de pe lumea asta. Vince Hogan zăcea pe pat. El nu întoarse capul şi nu-l cercetă pe Nick decât atunci când acesta se opri lângă uşa lui. Hogan era foarte palid, cu excepţia unor pete de un roşu aprins apărute pe obraz şi a cearcănelor închise la culoare de sub ochi. Pe frunte avea broboane de sudoare. Întâlnindu-i privirea apatică şi care-i trăda starea febrilă, înţelese că era cu adevărat bolnav. Neliniştea lui deveni şi mai grea.

― Hei, mutule, ce se aude cu micul dejun? strigă Mike. Iar bătrânu' Vince are neapărat nevoie de doctor. Flecăreala şi turnătoria nu prea i-au prins bine, este, Bill?

Bill nu avea nici un chef de glume.

― Îmi pare rău c-am ţipat la tine mai devreme, bărbate. Vince e bolnav pe bune. Are nevoie de un doctor.

Nick îi făcu semn că a înţeles şi ieşi afară, încercând să ia o hotărâre. Se aplecă asupra biroului şi scrise pe blocnotes: "Şerif Baker: Am plecat ca să le aduc deţinuţilor micul dejun şi ca să încerc să-l anunţ pe doctorul Soames să vină la Vincent Hogan. Pare cu adevărat bolnav, nu se preface. Nick Andros."

Rupse hârtia şi o lăsă pe mijlocul biroului. Vârând blocno­tesul în buzunar, ieşi pe stradă.

Primul lucru frapant era căldura, netulburată nici măcar de o adiere, şi mirosul de verdeaţă. Până după prânz, avea să se transforme într-un adevărat cuptor. Era una din zilele acelea când oamenii preferă să-şi termine treburile devreme, ca să-şi poată petrece după-amiaza cât mai liniştit cu putinţă, dar strada principală din Shoyo i se păru straniu de calmă lui Nick pentru o asemenea dimineaţă, ce semăna mai degrabă cu o duminică decât cu o zi obişnuită de lucru.

Majoritatea locurilor de parcare din faţa magazinelor erau goale. Traficul consta doar din cele câteva maşini şi camioane ale fermierilor, care mergeau în sus şi-n jos pe stradă. Magazinul de fierărie părea să fie deschis, dar jaluzelele de la Mercantile Bank erau încă trase, deşi trecuse de ora 9.

Nick o luă spre dreapta, către popasul pentru şoferi, care se afla la distanţă de cinci străzi. Ajunse la colţul celei de a treia, când văzu maşina doctorului Soames venind încet pe stradă şi descriind o traiectorie vag ezitantă, ca şi cum şoferul ar fi fost la capătul puterilor. Nick îi făcu semne energice, nefiind sigur că Soames va opri, dar medicul trase la marginea trotuarului, ocupând neglijent patru dintre locurile de parcare. Nu coborî din maşină, preferând să rămână în continuare la volan. Înfăţişarea lui îl şocă pur şi simplu pe Nick. Soames părea să fi îmbătrânit cu douăzeci de ani, de când îl văzuse ultima oară, discutând glumeţ cu şeriful. Pe de o parte era vorba de extenuare, dar oboseala nu putea fi singura explicaţie ― chiar şi Nick îşi dădea seama de asta. Ca şi cum ar fi venit în întâmpinarea gândului său, doctorul scoase o batistă boţită din buzunarul de la piept, ca un bătrân prestidigitator executând o scamatorie răsuflată, care nu-i mai trezeşte prea mult interes, şi strănută de mai multe ori. După ce termină, îşi rezemă capul de tetiera scaunului, cu gura pe jumătate deschisă, ca să poată respira mai bine. Pielea îi era lucioasă şi galbenă, ca de cadavru.

Soames îşi ridică încet pleoapele şi zise:

― Şeriful Baker e mort. Dacă de asta m-ai oprit din drum, poţi s-o laşi baltă. A murit puţin după ora 2 dimineaţa. Acum a căzut şi Janey la pat.

Nick îşi holbă privirile. Şeriful Baker a murit? Dar propria lui soţie zicea ieri seară că se simte mai bine. Iar ea... ea era sănă­toasă. Nu, pur şi simplu aşa ceva nu există.

― Chiar a murit, repetă Soames, ca şi cum i-ar fi ghicit gândul. Şi nu este singurul. În ultimele douăsprezece ore, am sem­nat douăsprezece certificate de deces. Şi mai ştiu încă douăzeci de inşi care vor muri până-n prânz, dacă Dumnezeu nu se milostiveşte de ei. Nu cred că este vorba aici de lucrarea lui Dumnezeu. Prin urmare, mă îndoiesc că El se va amesteca în mersul lucrurilor.

Nick îşi scoase carnetul din buzunar şi scrise: "Ce se întâm­plă cu ei?"

― Nu ştiu, spuse Soames, strângând încet foaia de hârtie şi aruncând apoi ghemotocul în rigolă. Însă, din câte se pare, toată lumea din oraş se îmbolnăveşte, iar eu sunt acum mai înspăi­mântat ca niciodată, în toată viaţa mea. Şi eu m-am îmbolnăvit, deşi cel mai rău sufăr de extenuare, în momentul de faţă. Nu mai sunt tânăr. Nu pot să mai alerg atâtea ore în şir fără să o simt şi fără să plătesc, ştii? În vocea lui se făcea simţită acea nervozitate provocată de frică, pe care Nick nu o putea percepe, din fericire. Iar autocompătimirea nu ajută în asemenea cazuri.

Nick, care nu înţelesese că Soames suferea cu adevărat un acces de acest fel, îl măsură cu uimire.

Soames coborî din maşină, sprijinindu-se câteva secunde de braţul lui Nick. Îl strângea cu o mână slăbită şi agitată, de bătrân.

― Hai să ne aşezăm pe banca aceea, Nick. Îmi face bine să stau de vorbă cu tine. Presupun că ţi s-a mai spus acest lucru.

Nick făcu semn în direcţia opusă, spre închisoare.

― Oricum n-au unde să plece de-acolo, îi răspunse Soames, iar dacă s-au molipsit şi ei, în momentul de faţă se află pe ultimele locuri ale listei mele.

Se aşezară pe o bancă vopsită în verde-crud, având pe spătar reclama unei companii locale de asigurări. Soames îşi întoarse cu recunoştinţă obrajii spre căldura binefăcătoare a soarelui.

― Frisoane şi febră, zise el. Începând de ieri scara, cam de pe la ora 10. De-abia am scăpat de un acces de tremur. Slavă Cerului că n-am avut şi diaree.

"Ar trebui să te duci acasă şi să te bagi în pat", îl sfătui Nick.

― Aşa s-ar cuveni. Şi aşa voi face. Dar mai întâi aş vrea să mă odihnesc câteva minute...

Pleoapele i se închiseră, iar Nick crezu că a adormit. Se întrebă dacă n-ar fi fost mai bine să se ducă la bufetul pentru şoferi, ca să le ia ceva de mâncare lui Billy şi Mike.

După o vreme, doctorul Soames vorbi iarăşi. Însă fără să deschidă ochii. Nick îi urmărea buzele.

― Simptomele sunt comune, fără excepţie, zise el. Începând să le enumere, până când toate cele zece degete ale lui se întinseră într-un evantai. Frisoane. Febră. Slăbiciune şi debilitate genera­lizată. Lipsă de poftă de mâncare. Dureri la urinare. Inflamare a glandelor, de la umflări minore până la forme acute. Inflamări ale ganglionilor de la subsuori şi vintre. Insuficienţă şi blocaj respi­ratoriu.

Se uită la Nick.

― Toate acestea sunt simptome ale răcelii obişnuite, ale gripei sau pneumoniei. Ştim cum să le tratăm, Nick. Cu excepţia cazurilor când pacientul este foarte tânăr sau foarte bătrân, ori poate slăbit de o altă maladie, antibioticele îşi fac datoria. Nu însă şi în cazul bolii de care-ţi vorbesc. Ea doboară pacientul, repede sau încet. Nu pare să existe nici o diferenţă. Nimic nu-l ajută. Afecţiunea atacă, se retrage, apoi creşte iarăşi; starea de slăbi­ciune se instalează tot mai pregnant; umflăturile cresc şi ele; în cele din urmă survine moartea... Cineva a făcut o greşeală. Iar acum încearcă s-o acopere.

Nick îl măsură cu îndoială, întrebându-se dacă înţelesese corect cuvintele pronunţate de doctor, dacă nu cumva Soames delira.

― Sună oarecum paranoic, nu? îl întrebă Soames, privindu-l cu umor obosit. Altădată eram speriat de paranoia tinerei gene­raţii, ştii asta? Tinerii îşi exprimau mereu teama că telefoanele le sunt ascultate... că sunt urmăriţi... verificaţi prin computer... iar acum descopăr că ei aveau dreptate, şi nu eu. Viaţa este un lucru minunat, Nick, dar sunt nevoit să constat că bătrâneţea pretinde un tribut exagerat asupra celor mai dragi prejudecăţi pe care le nutreşte un om.