Afară strada a luat foc

, ce-ar fi putut să-şi închipuie Harold? Iată de ce dorea neapărat să ajungă afară, de unde nu mai putea s-o audă. Ceea ce reuşi să facă. Aproape în ultima clipă.

Harold coborî la 3.45, roşu ca racul din cauza soarelui şi cu braţele stropite de vopsea albă. Cât timp lucrase, Fran aţipise ― neliniştit ― sub un ulm din curtea aflată în faţa casei lui Richardson, fără să fie nici o clipă pe deplin inconştientă; se aştepta în orice moment sa audă zgomotul ţiglelor sparte şi strigătul disperat al bietului Harold cel gras, căzând de la imensa înălţime a acoperişului şurii pe pământul tare de jos. Dar ― slavă Domnului ― acest lucru nu se întâmplă, iar acum băiatul stătea mândru înaintea ei, cu picioarele verzi ca iarba, cu braţele albe şi cu umerii roşii.

― De ce te-ai mai chinuit să cobori cu vopseaua? întrebă ea, curioasă.

― N-am vrut s-o las acolo. Nu ar fi exclus să intre în com­bustie spontană, mistuind astfel în flăcări şi mesajul nostru.

Ea se gândi încă o dată cât de hotărât era Harold să nu omită absolut nimic. Chiar ţi se făcea puţin frică.

Îşi ridicară amândoi privirile spre acoperişul clădirii. Vopseaua proaspătă strălucea, ieşind net în evidenţă pe fondul verde-palid al ţiglelor, iar cuvintele zugrăvite acolo îi amintiră lui Fran de texte pe care le întâlneai câteodată în sud, tot pe acoperişul şurilor: ISUS TE MÂNTUIEŞTE sau MESTECAŢI GUMA RED INDIAN. Iată şi textul lui Harold:

AM PLECAT LA CENTRUL EPIDEMIOLOGIC DIN STOVINGTON, VT.

US 1 PANA LA WELLS

INTERSTATE 95 PÂNĂ LA PORTLAND

US 302 PÂNĂ LA BARRE

INTERSTATE 89 PÂNĂ LA STOVINGTON

AM PORNIT DIN OGUNQUIT LA 2 IULIE, 1990

HAROLD EMERY LAUDER

FRANCES GOLDSMITH

― Nu-ţi ştiu celălalt prenume, îi mărturisi Harold, scuzân­du-se într-un fel.

― Nu face nimic, îi răspunse Frannie, contemplând în conti­nuare inscripţia. Primul rând fusese scris chiar sub luminatorul acoperişului; ultimul, numele ei, chiar deasupra streşinii. Cum ai reuşit să pictezi ultimele cuvinte? îl întrebă ea.

― N-a fost prea greu, îi spuse el sfios. A trebuit doar să-mi bălăbănesc puţin picioarele în gol, asta-i tot.

― Vai, Harold! De ce nu te-ai semnat doar pe tine?

― Pentru că noi doi formăm o echipă. Nu-i aşa? întrebă el apoi, cu o urmă de teamă.

― Ba cred că da... cât timp nu te sinucizi. Ţi-e foame?

― Am o foame de lup, îi mărturisi el, radios.

― Atunci hai să mâncăm. Am să-ţi dau cu nişte cremă peste arsuri. Trebuie să-ţi pui cămaşa, Harold. Altfel nu ştiu dacă ai să poţi dormi la noapte.

― Ba am să dorm foarte bine, îi spuse el, cu un zâmbet.

Zâmbi şi ea, în semn de răspuns.

Mâncară nişte conserve, băură limonadă (preparată de Frannie, cu zahăr de această dată), apoi Fran plecă acasă la ea. Mai târziu, când începuse să se întunece, se trezi cu Harold, care ducea ceva sub braţ.

― A fost al lui Amy, îi explică el. L-am găsit în mansardă. Cred că l-a primit cadou de la mama şi de la tata, când a absolvit şcoala generală. Nici nu mai ştiu dacă funcţionează, dar am luat nişte baterii de la magazin.

Se bătu demonstrativ peste buzunarele umflate din pricina bateriilor EverReady.

Era un pick-up portativ, din cele cu capac din plastic, destinat parcă anume fetelor de treisprezece sau paisprezece ani, ca să-l poată lua la plajă sau la petrecerile lor în aer liber. Era genul de fonograf construit special pentru discurile single, de 45 de turaţii ― de tipul celor produse de Osmonds, Leif Garrett, John Travolta, Shaun Cassidy. Fran se uită la el atent şi simţi cum i se umplu ochii de lacrimi.

― Bine, hai să vedem dacă merge.

Aparatul funcţiona perfect. Timp de aproape patru ore, rămaseră aşezaţi la cele două capete ale unei canapele, cu aparatul pe măsuţa de cafea din faţa lor, ascultând, cu chipurile luminate de o fascinaţie mută şi îndurerată, cum muzica unei lumi moarte umplea noaptea de vară.

CAPITOLUL 37

LA ÎNCEPUT, Stu acceptă sunetul fără să-şi pună vreo întrebare; făcea atât de firesc parte din zgomotele unei luminoase dimineţi de vară. Tocmai trecuse prin oraşul South Ryegate, New Hampshire, iar acum şoseaua şerpuia printr-o zonă frumoasă, unde ulmii bogaţi pătau asfaltul cu nenumăraţi bănuţi fremătători de lumină solară. Pe ambele laturi ale şoselei creştea un tufăriş bogat ― sumac multicolor, ienuperi albastru-cenuşii şi multe alte plante, ale căror nume nu le cunoştea. Obişnuit cu peisajul sărac din East Texas, unde flora de la marginea drumului nu prezenta o asemenea varietate, nu se mai sătura să contemple această extraor­dinară abundenţă. La stânga lui, un străvechi zid din piatră apărea şi dispărea iarăşi printre tufişuri, iar la dreapta un pârâu curgea vesel spre est. Din când în când se auzea foşnetul animalelor mici printre ierburi (iar ieri rămăsese încremenit la vederea unui cerb mare, care adulmeca aerul dimineţii chiar pe linia albă din centrul şoselei 302) şi ţipătul răguşit al păsărilor. Pe acest fundal sonor, lătratul câinelui părea cel mai normal lucru de pe acest pământ.

Merse aproape încă doi kilometri până să-şi dea seama că apariţia unui câine ― care se şi apropiase între timp, din câte i se părea lui ― era un lucru cu adevărat ieşit din comun. De când plecase de la Stovington, întâlnise o mulţime de câini morţi, însă nici unul viu. Păi gripa a omorât oameni, dar nu chiar pe toţi oamenii; la fel s-a întâmplat, îşi spuse, şi cu animalele. Aşa şi câinele ăsta, rămas singur, s-o fi sălbăticit şi acum o să se apropie, o să-l adulmece şi, retras apoi în desiş, o să-l tot latre isteric până ce Stu va ieşi de pe teritoriul lui.

Îşi potrivi rucsacul Day-Glo pe spate, împăturindu-şi din nou batistele pe care şi le pusese sub chingi, pe fiecare umăr. În picioare purta o pereche de Georgia Giants, care nu mai arăta deloc nouă după trei zile de mers. Pe cap avea o pălărie dichisită, cu bor mare, din fetru roşu, iar pe umăr ducea şi o carabină militară. Nu se aştepta să întâlnească indivizi puşi pe jaf, dar se gândise că nu-i strică să aibă o armă la îndemână. Poate ca să-şi facă rost de carne proaspătă. Oricum, ieri văzuse carne proaspătă, ba chiar cât se poate de vie, însă fusese cu mult prea surprins şi prea încântat ca să se mai gândească să vâneze animalul.

Cu povara aşezată cum se cuvine, porni din nou la drum. Lătratul câinelui se auzea ca şi cum ar fi venit de după prima cotitură. Poate că apuc să-l văd, gândi Stu.

Preferase să meargă pe 302, către est, făcându-şi socoteala că, mai devreme sau mai târziu, drumul avea să-l scoată la ocean. Încheiase un soi de pact cu el însuşi: după ce ajung la ocean, voi hotărî ce am de făcut. Până atunci, nu mă gândesc deloc la asta. Călătoria lui, ajunsă acum la cea de a patra zi, semăna cu un proces de vindecare. Îi trecuse prin minte să-şi facă rost de o bicicletă de curse sau de o motocicletă, cu care să-şi poată croi drum printre accidentele care apăreau uneori pe şosea, dar în cele din urmă se hotărâse să meargă pe jos. Întotdeauna îi plăcuse acest gen de exerciţiu, de care corpul lui avea acum atâta nevoie. Până să evadeze de la Stovington, stătuse închis aproape două săptămâni şi se simţea moale şi ieşit din formă. Mai devreme sau mai târziu, înaintarea asta înecată avea să-l facă nerăbdător, şi atunci, cu siguranţă, avea să se suie pe o bicicletă sau pe o motocicletă, dar pentru moment se mulţumea să mărşăluiască pe drumul acesta către răsărit, contemplând tot ceea ce i se năzărea să contemple, poposind ori de câte ori avea chef, trăgând câte un puişor de somn pe la amiază, pe zăpuşeală. Toate astea îi făceau bine. Încetul cu încetul, lungile zile când căutase cu încăpăţânare de lunatic o cale de scăpare se estompară, transformându-se dintr-un eveniment aşa de intens, încât îi dădea fiori reci pe şira spinării, într-unul care se petrecuse, şi atât. Cel mai greu i-a fost să se descotorosească de sentimentul că este mereu urmărit. În primele două nopţi petrecute pe drum, visase ultima confruntare cu Elder, atunci când acesta venise să-şi ducă la îndeplinire ordinele. În vis întârzia, de fiecare dată, să arunce scaunul. Elder se retrăgea cu un pas, ieşind din raza lui de acţiune, apăsa trăga­ciul pistolului, iar Stu simţea cum i se opreşte în piept lovitura grea, dar nedureroasă, a glonţului, ca o mănuşă de box umplută cu plumb. Coşmarul revenea, aidoma, de nenumărate ori, până când, în zori, se trezea fără să fi reuşit să se odihnească, dar atât de mulţumit de constatarea că este în viaţă, încât nici nu mai băga de seamă osteneala. Dar în ultima noapte, visul dispăruse. Se îndoia că această tensiune nervoasă va dispărea definitiv, dar spera să elimine încet, cu ajutorul mersului, otrava ce-i pătrunsese în organism. Poate că nu va reuşi niciodată să scape cu adevărat, dar când cea mai mare parte a răului va fi dispărut, era convins că va fi capabil să aprecieze cu limpezime ce avea de făcut, indiferent dacă reuşea să ajungă sau nu la ocean până atunci.

Câinele îi ieşi în cale la cea dintâi cotitură. Setter irlandez de culoare cafeniu-roşcat. Lătră vesel la vederea lui Stu şi veni spre el glonţ, cu ghearele ţăcănind pe suprafaţa netedă a asfaltului şi fluturând frenetic din coadă. Sări şi-şi plasă labele din faţă pe stomacul lui Stu, apoi îl împinse, obligându-l să se retragă cu un pas.

― Stai, măi băiete, îl potoli el, zâmbind.

La auzul cuvintelor, câinele lătră fericit, sărind din nou pe el.

― Kojak! răsună o voce aspră, care-l făcu pe Stu să tresară şi să se întoarcă în direcţia de unde venea glasul. Stai jos! Lasă-l în pace! Ai să-i murdăreşti cămaşa! Câine ticălos ce eşti!

Kojak se lăsă cu toate patru labele pe pământ şi se învârti în jurul lui Stu, cu coada între picioare. În ciuda poziţiei incomode, coada i se mai mişca încolo şi încoace, în semn de bucurie reţi­nută, de unde Stu trase concluzia că avea de-a face cu un artist canin nepriceput, incapabil să-şi ascundă sentimentele.

Acum îl văzu şi pe proprietarul vocii ― şi al lui Kojak, din câte se părea. Un bărbat cam de şaizeci de ani, purtând un pulover jerpelit, o pereche de pantaloni vechi, cenuşii... şi beretă. Stătea aşezat pe un taburet de pian şi ţinea în mână o paletă. În faţa lui, pe şevalet, era pânza la care lucra.

Se ridică în picioare, lăsă paleta pe scăunel (Stu îl auzi murmurând, pentru sine: "Nu care cumva să uiţi şi să te aşezi pe ea") şi veni spre Stu cu mâna întinsă. De sub beretă, părul lui zbârlit şi încărunţit se mişca în adierea uşoară a vântului.

― Sper că n-ai vreo intenţie necurată cu arma aceea, dom­nule. Glen Bateman, la dispoziţia dumitale.

Stu îi luă mâna întinsă şi i-o strânse (Kojak devenise din nou zburdalnic, ţopăia în jurul lui Stu, fără însă a îndrăzni să-şi reia salturile ― cel puţin pentru moment).

― Stuart Redman. Nu-ţi face griji din cauza carabinei. N-am avut nici un motiv până acum să trag cu ea. De fapt, nici n-am văzut vreo persoană, până la dumneata.

― Îţi plac icrele negre?

― Nu le ştiu nici măcar gustul.

― Asta înseamnă că a sosit timpul să le încerci. Şi dacă n-or să-ţi placă, există o mulţime de alte bunătăţi. Kojak, nu sări! Ştiu că te gândeşti s-o iei de la capăt cu salturile tale ― citesc în tine ca într-o carte ― dar am să te rog să te controlezi. Să nu uiţi acest lucru, Kojak, autocontrolul este ceea ce deosebeşte ordinele superioare de cele inferioare. Autocontrolul!

O dată făcut acest apel la înţelegerea lui, Kojak se aşeză pe picioarele dinapoi şi începu să răsufle din greu. Pe figura lui de câine se aşternuse un zâmbet imens. Stu ştia din propria lui expe­rienţă că un câine care zâmbeşte fie muşcă, fie este nemaipomenit de bun. Iar Kojak nu lăsa câtuşi de puţin impresia că ar fi un câine care muşcă.

― Te invit la masă, îi spuse Bateman. Eşti prima fiinţă omenească pe care o văd, de o săptămână încoace. Vrei să rămâi?

― Cu toată plăcerea.

― Eşti din Sud, nu?

― Din East Texas.

― Deci eşti din Est, am greşit.

Bateman chicoti de propria-i glumă şi se întoarse la pictura lui, o acuarelă banală, înfăţişând un colţ al pădurii de dincolo de drum.

― În locul dumitale, nu m-aş aşeza pe scaunul acela, îl sfătui Stu.

― Fir-ar al naibii! Ar fi fost penibil, nu?

Îşi schimbă direcţia şi porni spre partea din spate a poieniţei. Stu remarcă un răcitor alb-portocaliu, aşezat la umbră, deasupra căruia era probabil o pânză împăturită, din cele folosite pentru mâncat la iarbă verde. Stu se convinse de asta când Bateman începu s-o aranjeze pe gazon.

― Făcea parte din obiectele pentru slujba de comuniune ale Casei Baptiste de Rugăciune din Woodsville, îi explică Bateman. Am şutit-o. Nu prea cred că baptiştii îi vor simţi lipsa. S-au întors cu toţii acasă, la Isus. Sau cel puţin toţi baptiştii din Woodsville. Acum pot să primească împărtăşania direct. Deşi, după părerea mea, Cerul îi va dezamăgi teribil pe baptişti, dacă nu cumva administraţia le va permite accesul la televiziune ― sau poate că acolo, sus, s-o fi chemând raiviziune ― ca să-i vadă pe Jerry Falwell şi Jack van Impe. Noi, în schimb, organizăm acum un mic ritual păgân de comuniune cu natura. Kojak, nu călca pe faţa de masă! Autocontrolul, nu-l scăpa din vedere niciodată, Kojak. În tot ceea ce întreprinzi, parola ta trebuie să fie "autocontrol". Eşti de acord să traversăm şi să ne spălăm, domnule Redman?

― Prefer să-mi spui Stu.

― Foarte bine, aşa voi face.

Se spălară în undele reci şi curate. Stu se simţea fericit, întâlnirea cu acest om anume în acest moment anume i se părea lucrul cel mai bun ce i se putea întâmpla. În aval faţă de ei, Kojak se zbenguia în apă, apoi se năpusti în pădure, lătrând bucuros. Stârni un fazan de pădure: Stu îl urmări cum ţâşneşte din desiş şi, oarecum surprins de propria lui idee, se gândi că poate lucrurile vor reintra pe un făgaş normal. Într-un fel sau altul, vor intra pe un făgaş.

Icrele negre nu-l impresionară ― aveau gust de gelatină rece de peşte ―, dar Bateman mai avea şi un cârnat piperat, un salam, două cutii de sardele, nişte mere puţin cam mălăieţe şi o cutie mare de smochine în ciocolată Keebler. Smochinele fac bine la maţe, îi explicase Bateman. Digestia nu-i dăduse bătaie de cap lui Stu de când scăpase de la Stovington şi începuse să meargă pe jos, dar, pentru că se dădea în vânt după ciocolata cu smochine, mâncă vreo şase batoane. De fapt, înghiţise cantităţi uriaşe din toate felurile.

În timpul mesei ― în care pâinea fusese înlocuită în bună măsură cu saleuri Saltincs ― Bateman îi povesti lui Stu că fusese profesor asistent de sociologic la Woodsville Community College. Woodsville, îi explică el, era un orăşel ("faimos graţie colegiului comunităţii şi celor patru benzinării") aflat la zece kilometri mai încolo, pe aceeaşi şosea. Soţia lui murise cu zece ani în urmă. Copii nu avuseseră. Majoritatea colegilor nu-l agreaseră, iar el le răspunsese, din inimă, cu absolut aceeaşi monedă.

― După părerea lor, eram nebun. Faptul că există mari şanse să fi avut dreptate n-a avut darul să contribuie la ameliorarea relaţiilor noastre.

Epidemia de gripă o acceptase calm, pentru că în sfârşit avea ocazia să se retragă şi să se ocupe doar de pictură, ceea ce-şi dorise dintotdeauna.

Împărţi desertul (un tort Sara Lee) şi-i întinse lui Stu porţia pe o farfurie din carton, zicându-i:

― Sunt un pictor îngrozitor, absolut îngrozitor, dar mă mân­gâi cu gândul că acum, în iulie, nu există nimeni pe pământ care să deseneze peisaje mai bune decât Glendon Pequod Bateman, B.A., M.A., M.F.A. Chiar dacă o fi o satisfacţie ieftină, e a mea si doar a mea.

― Kojak a fost câinele tău şi înainte?

― Nu... asta ar fi fost o coincidenţă de-a dreptul uimitoare, nu? Cred că a fost al cuiva care locuia în cealaltă parte a oraşului. Îl vedeam din când în când, însă, de vreme ce nu-i cunoşteam numele, mi-am îngăduit să-l botez din nou. Din câte-mi dau seama, nu-l deranjează. Scuză-mă doar o secundă, Stu.

Traversă şoseaua, apoi Stu îl auzi mergând prin râu. Se întoarse curând, cu pantalonii suflecaţi până la genunchi. Aducea în fiecare mână câte un pachet de câte şase beri Narragansett din care picura apa.

― Ar fi mers mai bine cu mâncarea, dar am uitat, prosteşte.

― Merge foarte bine şi după, îl asigură Stu, luând o cutie din pachet. Mulţumesc.

Scoaseră capacele, trăgând de inele, iar Batcman îşi înălţă cutia:

― În cinstea noastră, Stu. Şi să avem parte de zile fericite, de mulţumire de cuget şi, dacă se poate, de nici un fel de dureri de şale.

― Amin.

Ciocniră recipientele din tablă şi băură. Lui Stu îi trecu prin minte că berea nu i se păruse niciodată mai gustoasă ca acum şi că, probabil, nu va mai trăi niciodată aceeaşi senzaţie.

― Nu eşti prea darnic cu vorbele, îi spuse Bateman. Sper că nu-ţi las impresia că aş dansa, ca să zic aşa, pe mormântul omenirii.

― Nu.

― Sunt pornit de mult împotriva lumii. Asta o recunosc deschis. În ultimul sfert al secolului douăzeci, lumea a avut, din punctul meu de vedere, cel puţin, farmecul unui bărbat de optzeci de ani care moare de cancer la colon. Se spune că ar fi vorba de o indispoziţie care afectează toate popoarele occidentale atunci când secolul ― oricare secol, adică ― se apropie de sfârşit, întotdeauna ne-am înfăşurat în vălurile de doliu şi am început să ne tânguim besmetic, vai ţie, Ierusalime... sau Cleveland, după cum o cere situaţia. Tarantismul s-a dezlănţuit în ultima parte a secolului al XV-lea. Ciuma bubonică ― sau neagră ― a decimat Europa către sfârşitul celui de-al XIV-lea. Tusea convulsivă pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, cât despre primele epidemii de gripă, aproape de capătul celui de-al XIX-lea. Ne-am obişnuit atât de mult cu ideea de gripă ― ni se pare aproape identică cu răceala comună, greşesc? ― încât nimeni, în afară de istorici, nu pare să cunoască faptul că acum o sută de ani nici nu exista.

Bateman continuă după o pauză:

― În ultimele trei decenii ale secolelor apar maniacii mistici, care-ţi demonstrează, cu fapte şi cifre, că a început, în sfârşit, războiul Armaghedonului. Bineînţeles, asemenea personaje există întotdeauna, dar spre sfârşit de secol numărul lor pare să sporească... şi sunt luaţi în serios de foarte mulţi oameni. Se ivesc monştrii. Hunul Attila, Genghis Han, Jack Spintecătorul, Lizzie Borden. Charles Manson, Richard Speck şi Ted Bundy în vremurile noastre, dacă vrei. Gânditori cu mai multă fantezie decât mine şi-au exprimat opinia că Omul Occidental are din când în când nevoie de un purgativ cât se poate de puternic, de o clismă, iar asta se întâmplă la capătul secolului, ca să poată intra în noul secol curat şi plin de optimism. Iar în cazul de faţă, ni s-a servit o superclismă, dar dacă te gândeşti mai serios, lucrurile se leagă foarte bine. De data asta, nu ne apropiem doar de un centenar. Suntem aproape de un nou mileniu.

Bateman se opri şi căzu pe gânduri.

― Dacă stau şi cuget mai bine la chestia asta, dansez cu adevărat pe mormântul omenirii. Mai vrei o bere?

Stu luă o cutie, chibzuind la cele auzite.

― Nu e chiar sfârşitul sfârşitului, spuse el în cele din urmă. Eu, cel puţin, nu cred asta. E doar o... întrerupere.

― Sună potrivit, bine spus. Mă întorc la pictura mea, dacă nu te superi.

― Foarte bine.

― Ai mai văzut alţi câini? se interesă Bateman, privindu-l pe Kojak cum traversa şoseaua, ţopăind voios.

― Nu.

― Nici eu. Tu eşti singura fiinţă omenească pe care am în­tâlnit-o, în schimb Kojak pare a fi chiar unic.

― Dacă trăieşte el, înseamnă că mai trăiesc şi alţii.

― Nu mi se pare o deducţie ştiinţifică, îl contrazise Bateman cu blândeţe. Ce fel de american eşti tu? Arată-mi măcar un singur alt câine ― preferabil, o căţea ― şi voi accepta teza ta că mai există şi un al treilea, undeva. Dar nu-mi arăta unul singur, postulând că ar exista şi un al doilea. Aşa nu ţine.

― Am văzut vaci, spuse Stu, căzut pe gânduri.

― Vaci, da, şi cerbi. În schimb, toţi caii au murit.

Stu, care văzuse mai mulţi cai morţi în drumul lui, uneori şi vaci care păşteau nu departe de cadavrele lor umflate, se arătă a fi de acord:

― Să ştii c-ai dreptate. Oare cum se explică asta?

― Habar n-am. Noi toţi respirăm cam în acelaşi fel, iar boala pare să fie de natură respiratorie, în primul rând. Dar, mă întreb, oare nu există şi vreun alt factor? Oamenii, câinii şi caii se molipsesc. Vacile şi cerbii, nu. Şobolanii au fost şi ei afectaţi o vreme, dar acum par să-şi fi revenit, spuse Bateman, amestecându-şi nepăsător culorile pe paletă. Pisici sunt peste tot, o adevărată pacoste şi, din câte-mi dau seama, insectelor le merge la fel de bine ca de obicei. Desigur, micii paşi greşiţi ― les faux pas ― ai omenirii nu le afectează decât rareori ― iar gândul că un ţânţar ar putea să facă gripă mi se pare cu mult prea ridicol... Nimic din toate astea nu pare să aibă vreun sens, la prima vedere. Nebunie curată!

― Chiar aşa.

Stu desfăcu încă o bere, simţind cum îl cuprinde o toropeală plăcută.

― Există şansa să asistăm la nişte mutaţii foarte interesante în ecologie, continuă Bateman, comiţând în acelaşi timp oribila eroare de a încerca să-l cuprindă şi pe Kojak în pictura lui. Mai rămâne de văzut dacă homo sapiens va mai fi în măsură să se reproducă după cele ce s-au petrecut ― chiar sunt foarte curios să văd ce se va întâmpla ―, dar cel puţin putem să ne strângem şi să încercăm. Dar oare îşi va găsi şi Kojak o parteneră? Îi este dat şi lui să devină un tată mândru?

― Doamne, mă bate gândul că nu.

Bateman se ridică în picioare, lăsă paleta pe taburetul de pian şi-şi luă o bere.

― Cred că ai dreptate. Probabil că mai există alţi oameni, alţi câini, alţi cai. Dar multe dintre animale ar putea muri fără să se mai reproducă. Nu este exclus, desigur, ca unele femele din speciile aflate în primejdie să fi fost însărcinate la apariţia gripei. După cum există şi eventualitatea ca zeci de femei sănătoase din Statele Unite să fie ― scuză-mi vorba proastă ― cu burta la gură. Numărul altor animale însă ar putea să fi scăzut sub pragul critic, de unde nu mai există cale de salvare a speciei. Dacă scoţi din ecuaţie câinii, cerbii ― care par imuni ― vor scăpa de sub control. Nu încape îndoială, nu există suficienţi oameni ca să poată stăvili creşterea nemăsurată a populaţiei. Sezonul de vânătoare se amână cu câţiva ani.

― Păi, surplusul de cerbi va muri de inaniţie.

― Nu, nu-i aşa. Nu toţi, nici măcar majoritatea. Şi în nici un caz aici. Nu-mi dau seama ce s-ar putea întâmpla în East Texas, dar în New England, toate grădinile erau cultivate şi creşteau frumos înainte de gripă. Cerbii vor avea de mâncare din belşug anul acesta şi următorul. Chiar şi după aceea, recoltele noastre vor germina în continuare, în stare sălbatică. Cerbii nu vor muri de foame, poate nici şapte ani de aici încolo. Dacă vei trece din nou pe aici, în câţiva ani, Stu, va trebui să-ţi faci loc cu cotul, ca să treci mai departe.

Stu suci chestia asta în minte, pe toate feţele. Într-un târziu, spuse:

― Nu cumva exagerezi?

― În nici un caz intenţionat. S-ar putea să existe un factor sau nişte factori de care n-am ţinut cont, dar, ca să-ţi spun cinstit, nu prea cred. Am putea lua ipoteza mea despre efectele dispari­ţiei complete sau aproape complete a populaţiei canine asupra populaţiei cervidelor şi să o aplicăm şi la relaţiile dintre alte specii. Pisicile se înmulţesc fără măsură. Asta ce înseamnă? Ei bine, ziceam că şobolanii stăteau cam prost la Bursa Ecologică, după care şi-au revenit. Dacă există suficiente pisici, lucrurile s-ar putea schimba. O lume fără şobolani poate părea foarte bună în primă instanţă, totuşi eu consider că există nişte semne de între­bare.

― La ce anume te-ai gândit când ai spus că rămâne de văzut dacă oamenii mai sunt în măsură să se înmulţească?

― Există două posibilităţi, îi explică Bateman. Cel puţin două, pe care le văd eu acum. Prima este că bebeluşii ar putea să nu fie imuni.

― Adică, vor muri de îndată ce se vor naşte?

― Da, sau poate chiar in utero. Mai există şi o altă posibi­litate, mai puţin credibilă, anume ca supergripa să fi avut un efect oarecare de sterilizare asupra noastră, cei care am supravieţuit.