Afară strada a luat foc

Discută cu maică-sa... Îi spuse că va fi băiat cuminte şi va duce calul în grajd... că George i-a luat revista cu benzi desenate... o întrebă dacă se simte mai bine... dacă se va întoarce curând acasă... iar bărbatul în costum alb îi făcu o injecţie şi atunci se scufundă şi mai adânc, iar cuvintele lui deveniră incoerente. Bărbatul în costum alb de cosmonaut se uită peste umăr, către feţele din spatele peretelui din sticlă şi clătină din cap.

Acţionă cu bărbia butonul sistemului interfon din interiorul căştii sale şi spuse:

― Dacă nici asta nu-şi face efectul, până la miezul nopţii se duce.

Pentru Vic Palfrey, ora magică trecuse.

― Te rog să-ţi sufleci mâneca, domnule Redman, zise asisten­ta cea drăguţă, cu păr negru. Nu durează decât o clipită.

Ţinea manşonul aparatului pentru tensiune în ambele mâini înmănuşate. În spatele măştii din plastic se vedea că zâmbeşte, ca şi cum ar fi făcut aluzie la un secret amuzant, numai de ei doi ştiut.

― Nu, îi răspunse Stu.

Zâmbetul se mai veşteji puţin.

― Nu-i vorba decât de tensiune. Nu durează nici un minut.

― Nu.

― Aşa a prescris medicul, spuse ea, de această dată pe ton profesional. Te rog.

― Dacă asta e prescripţia medicului, lasă-mă să vorbesc cu el.

― Mi-e teamă că acum este ocupat. Dar dac-ai...

― Am să aştept, îi comunică Stu netulburat, fără să se grăbească să-şi desfacă nasturele de la manşetă.

― Eu nu-mi fac decât datoria. Nu cred că ai vrea să mă vezi intrată în bucluc, nu? Numai că de data asta îi zâmbea în stilul orfan şarmant. Dac-ai vrea să-mi permiţi...

― Nici gând, o refuză Stu. Întoarce-te la ei şi spune-le. Au să trimită pe careva.

Arătându-se necăjită, asistenta se duse la uşa din oţel şi răsuci o cheie pătrată în broască. Se declanşă o pompă, uşa se deschise cu un fâşâit, iar ea ieşi din încăpere. În timp ce se închidea la loc, îi aruncă lui Stu o ultimă căutătură încărcată de reproş. Stu îi răspunse cu o privire prietenoasă.

Rămas singur, se ridică în picioare şi se apropie neliniştit de fereastră ― cu geamuri duble şi zăbrelită pe afară ―, dar acum întunericul era deplin şi nu se mai zărea nimic. Se întoarse şi se aşeză. Purta jeanşi decoloraţi, cămaşă în carouri şi bocanci maro, care începuseră să se desfacă pe la cusături. Îşi trecu o mână peste obraji şi se strâmbă din cauza înţepăturii. Nu îl lăsau să se bărbie­rească, iar barba îi creştea foarte repede.

De fapt, nu avea nimic de obiectat împotriva analizelor în sine. Ceea ce-l speria foarte rău era atmosfera de mister. Nu se simţea bolnav, cel puţin pentru moment, în schimb era îngrozit. În orice caz, aici se petrecea o şmecherie în care el unul nu mai avea chef să fie implicat până ce nu-i zicea careva cam ce se întâmplase la Arnette şi ce legătură exista între asta şi individul acela, Campion. Cel puţin atunci temerile lui se puteau baza pe ceva solid.

Se aşteptaseră din partea lui să pună întrebări şi, până acum, citise lucrul acesta în ochii lor. Prin spitale există un anume stil, menit să te împiedice să afli prea multe amănunte. Cu patru ani în urmă, soţia lui, în vârstă de douăzeci şi şapte de ani, murise de cancer; totul se declanşase de la uter şi apoi îi cuprinsese tot trupul, ca un foc mistuitor, iar Stu observase cum doctorii îi oco­leau întrebările, fie schimbând subiectul, fie oferindu-i informaţii foarte generale şi în termeni tehnici. Prin urmare, el nu pusese nici o întrebare şi constatase că acest fapt îi îngrijorase. Acum însă sosise momentul să pună întrebări şi era hotărât să obţină răspunsuri. Se mulţumea şi cu nişte cuvinte monosilabice.

Anumite pete albe şi le lămurise singur. Campion, soţia lui şi copilul muriseră de ceva nemaipomenit de periculos. Te lovea ca o gripă sau ca o răceală de vară, numai că te simţeai din ce în ce mai rău, probabil până te sufocai din cauza mucozităţilor sau până te topea febra. Pe deasupra, boala era şi foarte contagioasă.

Veniseră şi-l ridicaseră în după-amiaza zilei de 17, acum două zile. Patru militari şi-un doctor. Politicoşi, dar fermi. Un refuz nu intra în discuţie; toţi cei patru militari purtau arme albe. Atunci începuse Stu Redman să-şi dea seama că e groasă.

O adevărată caravană se pusese în mişcare din Arnette spre pista din Braintree. Stu călătorise împreună cu Vic Palfrey, Hap, familia Bruett, Hank Carmichael şi nevastă-sa, însoţiţi de doi subofiţeri. Se îngrămădiseră cu toţii într-un autovehicul militar, iar băieţii în uniformă n-au scos absolut nici un cuvânt, nici măcar "da", "nu" sau "poate", chiar dacă Lila Bruett ajunsese într-un hal fără de hal de isterie.

Şi celelalte maşini erau pline. Stu nu-i văzuse pe toţi cei care se urcaseră, însă ştia că printre ei se aflau toţi cei cinci membri ai familiei Hodges şi Chris Ortega, fratele lui Carlos, şoferul voluntar al ambulanţei. Chris era barmanul de la Indian Head. Îl mai văzuse pe Parker Nason şi pe soţia lui, cei doi bătrâni de la parcul de rulote de lângă casa lui Stu. Stu bănuia că-i adunaseră pe toţi cei care se aflaseră la benzinărie şi pe toţi cei cu care decla­raseră ei că stătuseră de vorbă de când lovise Campion pompele.

La marginea oraşului, două camioane de culoare verde-oliv blocau drumul. După socoteala lui Stu, şi celelalte drumuri ce duceau spre Arnette fuseseră probabil blocate. Întindeau şi sârmă ghimpată, iar după ce vor fi izolat tot oraşul cu sârmă, probabil că postaseră şi santinele.

Prin urmare era groasă. Groasă de tot.

Rămase răbdător pe scaunul de lângă patul de spital pe care încă nu fusese nevoit să-l folosească, aşteptând ca asistenta să aducă pe cineva. Primul venit avea să fie, după toate probabi­lităţile, o persoană insignifiantă. Poate spre dimineaţă aveau să trimită, în sfârşit, pe cineva cu suficientă autoritate ca să-i spună lucrurile pe care trebuia neapărat să le afle. Putea să aştepte. Răbdarea fusese întotdeauna un punct forte al lui Stuart Redman.

Ca să nu se plictisească, începu să treacă în revistă starea celor ce parcurseseră împreună cu el drumul către pista de ateri­zare. Norm era singurul dintre ei cu simptome vizibile de boală. Tuşea, scotea spută, avea febră. Ceilalţi păreau sa sufere de o răceală obişnuită, într-o măsură mai mică sau mai mare. Luke Bruett strănuta. Lila Bruett şi Vic Palfrey tuşeau puţin. Lui Hap îi curgea nasul şi trebuia mereu să se şteargă. Lui Stu scena aceasta îi aducea aminte de clasa întâi şi a doua primară, când cel puţin două treimi din puştimea prezentă părea să fie lovită de un microb oarecare.

Dar lucrul care l-a speriat cel mai rău ― deşi era poate vorba de o simplă coincidenţă ― a fost ceea ce s-a petrecut tocmai când au ajuns lângă pistă. Şoferul militar strănutase deodată puternic, de trei ori la rând. Probabil o simplă coincidenţă. În iunie, zona central-estică a Texasului este prea puţin prielnică celor predis­puşi la alergii. Sau poate că şoferul suferea de o răceală comună, şi nu de porcăria asta dubioasă pe care o aveau ceilalţi. Stu ar fi fost încântat să poată crede că era vorba de altceva. Pentru că o boală care reuşea să treacă de la unul la celălalt atât de uşor...

Escorta militară se suise la bord împreună cu ei. Soldaţii rămăseseră impasibili, respingând orice întrebări, în afara aceleia legate de destinaţie. Mergeau către Atlanta. Acolo vor afla mai multe (o minciună sfruntată). Refuzaseră să facă orice altă decla­raţie.

Stu rămăsese în cursul zborului alături de Hap, care avea mari probleme cu nasul. Şi avionul era tot militar, strict func­ţional, dar băutura şi mâncarea erau de cea mai bună calitate, ca pe un zbor de linie. Desigur, în loc să fie serviţi de o stewardesă simpatică, comanda ţi-era luată de un sergent cu moaca turtită, dar dacă reuşeai să treci cu vederea chestia asta, n-aveai ce regreta. Până şi Lila Bruett se calmase, după ce trăsese câteva cocteiluri cu cremă de mentă şi cacao.

Hap se apropiase de Stu, învăluindu-l într-un damf cald de Scotch:

― Cam ciudaţi băieţii ăştia, Stuart. Vezi, nici unul dintre ei nu are mai puţin de cincizeci de ani, nici unul n-are verighetă. Din ăştia care s-au ţinut de carieră şi au rămas la grade mici.

Cam cu o jumătate de oră înainte de aterizare, Norm Bruett făcuse o criză şi leşinase, iar Lila începuse să zbiere. Doi dintre stewarzii cu feţe dure îl înfăşuraseră pe Norm într-o pătură şi-l readuseseră în simţiri cât ai zice peşte. Lila, care-şi pierduse total controlul, ţipa încontinuu. După o vreme, dăduse la boboci cocteilurile şi sandvişul cu salată de pui pe care-l mâncase. Doi dintre băieţii aceia cam trecuţi se apucaseră să cureţe, cu feţe inexpresive. Apoi Lila începuse să strige:

― Ce naiba e porcăria asta? Ce se-ntâmplă cu bărbatul meu? O să murim cu toţii? Vor muri şi copilaşii mei? Cât despre "copi­laşi", femeia îi ţinea fixaţi "în cravaşă", pe fiecare cu câte-un braţ, în aşa fel încât capetele de-abia li se mai zăreau de dincolo de sânii ei bogaţi. Luke şi Bobby arătau speriaţi, stingheri şi destul de ruşinaţi din pricina tărăboiului pe care-l făcea mama lor. De ce nu-mi răspunde nimeni? Oare nu mai suntem în America?

― N-are nimeni curajul s-o facă să tacă? mormăise Chris Ortega din partea din spate a avionului. Afurisita asta de femeie face mai mult tărăboi decât un tonomat în care s-a spart un disc.

Unul dintre militari o forţase să bea un pahar de lapte, după care Lila se liniştise ca prin minune. Îşi petrecuse restul călătoriei privind pe hublou la peisajul de dedesubtul lor şi fredonând ceva. Stu bănuia că în pahar nu fusese doar lapte.

La aterizare fuseseră aşteptaţi de patru limuzine Cadillac. Cei din Arnette se suiseră în trei dintre ele. Escorta militară intrase în cel de-al patrulea.

Stu era de părere că băieţii aceia cam trecuţi, care nu aveau verighete ― şi nici rude apropiate, probabil ―, se aflau şi ei pe-aproape, în aceeaşi clădire.

Deasupra uşii lui se aprinse lumina roşie. După ce se opri compresorul, pompa sau ce naiba era aparatul ăla, înăuntru păşi un bărbat îmbrăcat într-unul din costumele acelea albe, spaţiale. Doctorul Denninger. Era tânăr. Păr negru, piele măslinie, trăsă­turi ascuţite şi vorba mieroasă.

― Patty Grier zice că i-ai dat de furcă, se auzi din difuzorul montat pe pieptul lui Denninger, în timp ce acesta se apropia tropăind. E destul de supărată.

― N-are de ce să se supere, îi răspunse Stu calm. Nu-i venea uşor să-şi ia un aer detaşat, dar simţea că este important să-şi ascundă teama de omul acesta. Denninger arăta şi se purta ca un om care-şi umileşte inferiorii şi face din ei cârpe de şters pe jos, în schimb nu ştie cum să-şi mai lingă în fund superiorii. De pe urma celor de teapa lui te puteai alege cu ceva, dacă reuşeai să le impui respectul. Dar dacă te simt fricos, n-ai parte decât de vechea poveste ştiută: un strat subţire de "îmi pare rău, dar nu pot să-ţi spun mai mult de-atât" pe deasupra, sub care se ghiceşte un imens dispreţ la adresa tâmpiţilor de civili care vor să ştie mai mult decât le-ar fi de folos.

― Vreau nişte răspunsuri, îl preveni Stu.

― Îmi pare rău, dar...

― Dacă vrei să nu vă fac greutăţi, trebuie să-mi dai nişte răspunsuri.

― La timpul potrivit vei afla...

― Vă pot crea mari probleme.

― Ştim asta, îi răspunse Denninger arţăgos. Pur şi simplu n-am autoritatea să-ţi spun nimic, domnule Redman. Nici nu ştiu decât foarte puţine lucruri.

― Presupun că mi-aţi făcut analize ale sângelui. De-aia m-aţi înţepat cu toate acele alea.

― Ai dreptate, îi răspunse Denninger prudent.

― Cu ce scop?

― Încă o dată îţi zic, domnule Redman, nu pot să-ţi spun ceea ce nu ştiu nici eu.

Tonul enervat se auzea iarăşi, iar Stu se simţi înclinat să-i dea crezare. Nu era altceva decât o rotiţă îndeplinindu-şi slujba conştiincios, dar fără plăcere.

― Oraşul nostru a fost pus în carantină.

― Nici despre asta nu ştiu nimic.

De această dată însă, Denninger îşi îndreptă privirile într-altă parte, iar Stu se gândi că probabil minţea.

― Cum se face că n-am văzut nimic despre chestia asta? zise el arătând spre televizorul fixat în perete.

― Ce vrei să spui?

― Atunci când se blochează căile de acces spre un oraş şi se pune sârmă ghimpată în jurul lui, nu se poate ca o asemenea ştire să fie trecută cu vederea.

― Domnule Redman, dac-ai fi atât de bun să-i permiţi lui Patty să-ţi ia tensiunea...

― Nu. Dacă mai vreţi ceva de la mine, aţi face bine să trimi­teţi doi bărbaţi zdraveni. Şi, indiferent câţi haidamaci o să trimi­teţi, eu tot o să încerc să fac nişte găuri în costumele astea etanşe. Ştii, nici nu pare aşa de greu!

În joacă, se prefăcu că vrea să înhaţe costumul lui Denninger, iar acesta se lăsă cuprins de panică, fiind la un pas să cadă pe spate. Difuzorul sistemului lui de comunicare emise un ţipăt ascuţit, iar în spatele peretelui dublu din sticlă se iscă oarecare agitaţie.

― Presupun că v-ar fi uşor să-mi puneţi ceva în mâncare ca să mă scoateţi din funcţiune, dar atunci nici analizele voastre n-ar mai ieşi corect, este?

― Domnule Redman, nu eşti deloc rezonabil! Denninger păstra acum o distanţă prudentă. Faptul că refuzi să colaborezi ar putea să provoace un grav deserviciu patriei tale. Mă înţelegi?

― Nici vorbă. În momentul de faţă, mi se pare că patria este cea care îmi face mie un grav deserviciu. Până una-alta, iată-mă închis într-o cameră de spital din Georgia, cu un doctor bun de nimic, care nu ştie nici măcar să facă diferenţa între căcat şi caramea. Ieşi naibii de aici şi trimite pe careva în stare să stea de vorbă cu mine, dacă nu, trimite câţiva băieţi zdraveni care să ia cu forţa ce vă trebuie vouă de la mine. Însă am să mă bat cu ei, poţi să contezi pe chestia asta.

Rămase perfect nemişcat pe scaun după plecarea lui Denninger. Asistenta nu se mai întoarse. Dar nici vreo echipă de paznici solizi care să-i ia tensiunea cu forţa. Gândindu-se mai bine, îi veni în minte că tensiunea n-ar fi avut nici o valoare pentru nimeni atât timp cât era obţinută prin constrângere. Pentru moment, îl lăsau să fiarbă în suc propriu.

Se ridică în picioare şi aprinse televizorul, la care privi fără să înţeleagă nimic. Teama din el era imensă, ca un elefant care a scăpat din lanţ. De două zile încoace aştepta să înceapă să strănute, să tuşească, să dea din el flegmă neagră şi s-o scuipe în oliţă. Se întreba ce fac ceilalţi, oameni pe care-i cunoştea de când lumea. Se întreba dacă vreunul dintre ei o păţise la fel de rău ca omul acela, Campion. Îşi aminti de femeia moartă şi de copilul ei din rabla aia de Chevy... Ca într-un coşmar, pe chipul femeii moarte se suprapunea cel al Lilei Bruett, iar faţa micuţei Cheryl Hodges se confunda cu aceea a bebeluşului.

Televizorul începu să chiţăie şi să hârâie. Inima îi zvâcnea în piept, bătând rar. Auzea zgomotul îndepărtat al unui filtru care purifica aerul din încăpere. Cu toate că-şi menţinea o imobilitate a feţei demnă de un jucător de pocher, simţea cum frica se zbate şi se răsuceşte în el. Câteodată lua dimensiuni uriaşe, călcând totul în picioare: elefantul. Alteori era mică, îl rodea şi-l sfâşia cu dinţii ei ascuţiţi: şobolanul. Dar de părăsit nu-l părăsea niciodată.

Aveau să mai treacă patruzeci de ore până să-i trimită pe cineva dispus să stea de vorbă cu el.

CAPITOLUL 8

ÎN 18 IUNIE, la cinci ore după ce stătuse de vorbă cu vărul lui, Bill Hapscomb, Joe Bob Brentwood îl oprise pe dreapta pe un vitezoman. Asta se petrecea pe Texas Highway 40, cam la treizeci de kilometri est de Arnette. Vitezomanul era Harry Trent din Braintree, agent de asigurări. Mergea cu o sută într-o zonă cu limitare la optzeci de kilometri pe oră. Joe Bob îi dădu o amendă pentru depăşirea vitezei. Trent o acceptă resemnat şi apoi, spre amuzamentul lui Joe Bob, încercă să-i vândă asigurări pentru casă sau pe viaţă. Joe Bob se simţea minunat; moartea era ultimul lucru la care s-ar fi gândit. Şi totuşi, el era deja un om bolnav. În afară de benzină, se alesese şi cu altceva de la staţia Texaco a lui Bill Hapscomb.

Harry, un tip care-şi iubea munca şi avea de-a face cu o mulţime de oameni, transmisese boala la peste patruzeci de persoane în ziua respectivă şi-n următoarea. La câţi alţii au dat aceştia boala este imposibil de zis ― ai putea la fel de bine să te întrebi câţi îngeri pot dansa pe vârful unui ac. Dacă ar fi să apreciem în medie cinci de persoană, totalul s-ar ridica la două sute. Utilizând acelaşi calcul minim, se poate spune că aceşti două sute au molipsit o mie, cei o mie, cinci mii, cei cinci mii, douăzeci şi cinci de mii.

În plin deşert californian, subvenţionat din banii contribua­bililor, cineva reuşise în sfârşit să inventeze un circuit de scrisori de întrajutorare care funcţiona cu adevărat. Un sistem de întrajutorare de-a dreptul mortal.

În 19 iunie, ziua în care Larry Underwood se întorsese acasă, la New York, ziua în care Frannie Goldsmith îi vorbise tatălui ei despre sosirea iminentă a Micului Străin, Harry Trent se opri la cafeneaua Babe's Kwik-Eat, din Texasul de Est, ca să ia prânzul. Îşi alese un cheeseburger, iar ca desert o porţie din delicioasa prăjitură cu căpşuni a lui Babe. Îl încerca o mică răceală, o răceală alergică, poate, strănuta tot timpul şi-i venea să scuipe. În timpul mesei îi infectă pe Babe, pe băiatul care spăla vase, pe doi camionagii care stăteau în separeul din colţ, pe bărbatul care livra pâine şi pe tipul care venise să schimbe discurile din tonomat. Iar bomboanei care servea la masa lui îi lăsă bacşiş o bancnotă de un dolar, care colcăia de viruşi mortali.

Când ieşea el pe uşă, un automobil station tocmai trăgea în faţa cafenelei. Pe maşină, cu numere de înmatriculare de New York, exista şi un portbagaj, iar interiorul era plin până la refuz de copii şi bagaje. Şoferul maşinii îşi coborî geamul şi-l întrebă pe Harry, cu accent tipic newyorkez, cum să ajungă pe US 21, pe direcţia nord. Harry îi oferi tipului din New York indicaţii foarte clare cum să nimerească pe Highway 21. Le mai puse la dispoziţie, lui şi întregii familii, certificate de deces, fără să aibă măcar habar ce face.

Newyorkezul era Edward M. Norris, locotenent de poliţie la brigada de detectivi, în cadrul Circumscripţiei 87 din Marele Măr.

Nu mai avusese o vacanţă adevărată de cinci ani. El şi familia se distraseră de minune. Copiii fuseseră în al nouălea cer când vizitaseră Disney World din Orlando şi, neştiind că întreaga familie va muri înainte de 2 iulie, Norris plănuia să-i spună ticălosului ăla acru de Steve Carella că de fapt era posibil să-ţi iei maşina şi să pleci undeva, cu nevasta şi cu copiii, şi să te simţi bine. Iar Steve avea să-i spună că degeaba oi fi tu un detectiv bun, dar un bărbat care nu poate să facă puţină poliţie în propria lui familie nu valorează nici cât o gaură făcută în zăpadă cu pişu'.

Familia Norris înfulecă ceva în Kwik-Eat-ul lui Babe, apoi urmă întocmai minunatele indicaţii primite de la Trent ca să ajungă pe Highway 21. Ed şi soţia lui, Trish, se minunau de ospi­talitatea întâlnită în sud, timp în care cei trei copii stăteau cuminţi şi colorau pe bancheta din spate. Numai bunul Dumnezeu ştie, se gândea Ed, ce ar fi făcut în locul lor perechea de monştri ai lui Carella.

Înnoptară într-un motel din Eustace, Oklahoma. Ed şi Trish o molipsiră pe recepţioneră. Copiii, Marsha, Stanley şi Hector, îi molipsiră pe ţâncii cu care s-au întâlnit pe terenul de joacă ― care de aici plecau spre vestul Texasului, Alabama, Arkansas şi Tennessee. Trish le molipsi pe cele două doamne care spălau rufe la Laundromatul din apropiere. Mergând pe coridorul motelului, în căutare de gheaţă, Ed îl molipsi pe un tip pe lângă care trecu. Toată lumea intra în scenariu.

Trish îl trezi pe Ed dis-de-dimineaţă ca să-i spună că Heck, bebeluşul, era bolnav. Tuşea urât, răguşit şi făcuse şi febră. După părerea ei, era laringită difterică. Ed Norris mormăi ceva, cum că să-i dea copilului nişte aspirină. Dacă laringita ar mai fi aşteptat doar patru sau cinci zile, boala şi-ar fi făcut mendrele acasă, iar Ed ar fi putut păstra amintirea unei vacanţe perfecte (ca să nu mai vorbim că-i strica şi perspectiva bucuriei maliţioase cu care avea de gând să povestească totul). Prin uşa ce făcea legătura între camere îl auzea pe bietul bebeluş icnind scurt şi sacadat, ca un copoi.

Trish se aşteptase ca Hector să se simtă mai bine de dimi­neaţă ― laringita difterică fiind una dintre bolile care se tratează stând la pat ―, dar, în data de 20, către prânz, trebui să recu­noască în sinea ei că revirimentul nu se producea. Aspirina nu reuşea să potolească febra; bietul Heck avea o temperatură atât de ridicată, încât privirile îi erau ca de sticlă. Tusea era acum însoţită şi de un soi de hârâială care nu-i plăcea deloc, iar respiraţia părea îngreunată de secreţii. Colac peste pupăză, se părea că boala asta ciudată a prins-o şi pe Marsha, iar Trish începuse şi ea să tuşească uşor, din pricina unei iritaţii care-i apăruse în gât; deocamdată nu era nimic grav, putea să-şi înăbuşe micile accese cu o batistă.

― Trebuie să-l ducem pe Heck la un doctor, spuse ea în cele din urmă.

Ed trase într-o staţie service şi verifică poziţia lor pe harta prinsă de parasolarul maşinii. Se aflau în Hammer Crossing, intersecţia Hammer din Kansas.

― Nu ştiu, spuse el. Poate găsim un medic care să ne dea un sfat, cel puţin. Oftă şi-şi trecu mâna prin păr, cu un aer exasperat. Hammer Crossing, Kansas! Doamne Sfinte! Cum se face că are nevoie de-un doctor taman în locul ăsta uitat de lume?

Marsha, care se uita la hartă peste umărul tatălui ei, spuse:

― Scrie că e exact locul unde-a jefuit Jesse James banca, tăticule. De două ori.

― Îl bag în mă-sa pe Jesse James, se răsti Ed.

― Ed! interveni Trish.

― Scuze, mormăi el, fără să-i pară rău de fapt câtuşi de puţin.

Porniră mai departe.

După şase telefoane, în timpul cărora Ed Norris îşi păstră cu mare grijă calmul, descoperi în cele din urmă un medic la Polliston, care era dispus să-l consulte pe Hector dacă reuşeau să ajungă la el înainte de ora trei. Polliston ieşea din ruta lor, se abăteau cu treizeci de kilometri vest de Hammer Crossing, dar lucrul cel mai important la această oră era Hector. Ed începuse să fie extrem de îngrijorat din cauza lui. Nu-l văzuse niciodată pe puşti atât de lipsit de vlagă.

La ora 2 după-amiază se aflau în sala de aşteptare a docto­rului Brenden Sweeney. Între timp, şi Ed începuse să strănute. Sala de aşteptare a lui Sweeney era plină; nu fură primiţi înăuntru decât aproape de ora 4. Trish nu mai reuşea să-l scoată pe Heck din starea lui de semiconştienţă şi se simţea şi ea cuprinsă de febră. Doar Stan Norris, în vârstă de nouă ani, era încă în formă suficient de bună ca să se agite.

În timpul şederii lor în cabinetul lui Sweeney, transmiseră boala ― care avea să fie cunoscută curând în întreaga ţară, pe cale să se dezintegreze, sub denumirea de Captain Trips ― la peste douăzeci şi cinci de persoane, inclusiv unei femei cu aspect de matroană, care nu intrase decât ca să-şi achite nota de plată înainte de-a merge mai departe şi răspândi boala şi în întreg clubul ei de bridge.

Femeia cu aspect de matroană era doamna Robert Bradford, Sarah Bradford la clubul de bridge, Cookie pentru soţul ei şi prietenii apropiaţi. Sarah jucă bine în seara respectivă, poate şi din cauză că partenera ei era Angela Dupray, cea mai bună amică. Ai fi zis că sunt ajutate de nişte legături telepatice. Câştigară detaşat primele trei robere, iar în timpul ultimului realizară un şlem mare. Singurul lucru care umbri bucuria Sarei era faptul că se simţea atinsă de o mică răceală. Nu i se părea cinstit, de vreme ce venea aşa de curând după cea din urmă.

După terminarea partidei, la 10, ea şi Angela se duseră să bea în linişte un pahar într-un bar. Angela nu se grăbea să ajungă acasă. Era rândul lui David să găzduiască jocul săptă­mânal de pocher, şi ştia sigur că nu va putea adormi din pricina zgomotului... dacă nu avea grijă să-şi prescrie şi să urmeze un mic tratament cu sedative, şi anume două gin-fizzuri.

Sarah comandă un Ward 8 şi cele două femei discutară despre partida de bridge de-abia încheiată. Între timp, izbutiră să infecteze pe toată lumea din cocktail-barul din Polliston, inclusiv pe doi tineri care beau bere în apropiere. Se aflau în drum spre California ― tot aşa cum plecaseră odinioară Larry Underwood şi prietenul lui, Rudy Schwartz ― ca să-şi încerce norocul. Un prieten de-al lor le promisese nişte slujbe la o firmă de transpor­tat mobilă. Ziua următoare porniră mai departe, spre vest, răspândind boala pe măsură ce se apropiau de ţinta lor.