Agatha christie „CĂRŢile pe masă”

— Iată ce-o să-ţi închidă gura, îi spuse Battle lui Roberts. Orice probă e inutilă în afacerea Shaitana. Totuşi, daca e nevoie, pentru a furniza o altă acuzare cu privire la moartea lui Charles Craddock… Şi poate şi a soţiei sale. La auzul acestor cuvinte, Roberts căzu zdrobit într-un fotoliu.

— M-aţi prins, spuse el. Domnul acela de la Shaitana, m-a denunţat atunci seara, înainte de venirea dv. Şi eu care credeam că l-am redus la tăcere.

— Onoarea nu-i revine lui Shaitana, ci d-lui Poirot, care e de faţă, spuse şeful poliţiei.

Apoi deschise uşa şi intră doi oameni de-ai săi. Pe când una se închidea în urma vinovatului, doamna, Oliver spuse veselă.

— Totdeauna am spus că el e.

CAP. XXXI

CĂRŢILE PE MASA

Poirot triumfa. Toţi se întoarseră spre el, aşteptând.

— Sunt un flecar incorigibil, spuse Poirot surâzând. Ştiţi cu toţii că trebuie să ţin acum mica mea conferinţă instructivă.

După părerea mea, această afacere e una din cele mai interesante, din toate cele cu care m-am ocupat până acum.

De la început, nu posedam nici un fel de indiciu. Din cele patru persoane, numai una comisese crima. Dar care era vinovatul? Nu exista nici un fel de hârtie sau un document compromiţător… Numai patru personaje în carne şi oase… Şi… Carneţelele de bridge.

După cum vă amintiţi; chiar de la început am avut un interes special pentru aceste carneţele. Ele mi-au furnizat unele amănunte asupra caracterului fiecărui jucător. Ba şi mai mult, ne-au furnizat o indicaţie preţioasă: în a treia manşă, am remarcat imediat cifra 1 500, scrisă deasupra liniei. Cifra aceasta nu putea fi decât anunţul unui mare şiern. Ori dacă o persoană se hotăra să comită aceasta crimă în circumstanţe atât de extraordinare (adică în cursul unei partide de bridge), ea se expunea la două riscuri serioase; mai întâi victima putea să strige, şi pe urma chiar dacă n-o făcea, unul din ceilalţi trei jucători, ar fi ridicat ochii din întâmplare, în momentul pshihologic şi să devină astfel martor ocular.

Cu privire la primul risc nu se putea face nimic, era o simplă chestie de noroc, dar al doilea putea fi înlăturat. În cursul unei partide pasionante, atenţia celor trei jucători se concentrează în întregime asupra jocului, pe când dacă partida nu e interesantă jucătorii distraţi, se uită în jurul lor.

Anunţul unui mare şiem, e totdeauna pasionant. Deseori, ca şi în cazul de faţă de altfel, el este contrat. Fiecare din jucători se sileşte să joace cât mai bine… Cel care a contrat ca să reuşească, adversarul ca să-l pună la amendă. Asasinul ar fi putut deci comite crima, în timpul levatei de care e vorba, ca atare, am urmărit cum s-au făcut anunţurile.

Şi în curând am descoperit că în partida de care e vorba „mortul” a fost doctorul Roberts. Ţinând seama de acest detaliu, am examinat, problema… Din punct de vedere psihologic. Printre cei patru suspecţi, doamna Lorrimer mi s-a părut cea mai capabilă să elaboreze un plan şi să-l execute fără greş. Dar n-o vedeam acţionând sub impulsia momentului.

Pe de altă parte, atitudinea ei din seara aceea, mă uimi., Ea dădea a înţelege că intenţionase ea însăşi să comită crima şi că în orice caz, ştia cine e vinovatul. Miss Meredith, maiorul Despard şi doctorul Roberts, erau toţi „posibilităţi psihologice” cu toate că aşa cum am spus-o, fiecare din el ar fi comis crima în felul său deosebit.

Atunci, am făcut a doua experienţă. Am întrebat pe fiecare din jucători, ce-şi amintea din ce văzuse în cameră. Interogatoriul acesta, mi-a procurat indicii preţioase. Din capul locului, personajul care părea cel mai indicat să remarce pumnalul, era doctorul Roberts. Nimic nu scăpa acestui om, care era un observator înăscut. Totuşi, el uitase levatele la bridge. Nu mă aşteptam la detalii, dar şovăiala sa, m-a făcut să văd că în cursul serii el avusese gândurile aiurea. Deci, doctorul Roberts se impunea din nou.

Îmi place să constat, că doamna Lorrimer, a dat dovadă de o memorie minunată, şi avea o atare putere de concentrare, încât cineva ar fi putut fi ucis sub nasul ei, fără ca ea să observe.

Indicaţiile pe care mi le-a furnizat ea, au fost nespus de preţioase. Marele şiem a fost anunţat de doctorul Robert (cu intenţie, după părerea sa) şi anunţurile lui nechibzuite, au permis doamnei Lorrimer să-l câştige.

A treia experienţă. Grele şi lungi eforturi ne-au permis, şefului de poliţie Battle şi mie, să descoperim crimele precedente şi să stabilim o similitudine de metodă la cei patru suspecţi. Onoarea acestei anchete, îi revine d-lui Battle, doamnei Oliver şi colonelului Race. În cursul unei discuţii cu prietenul meu Battle, colonelul îşi mărturisi dezamăgirea constatării că nu există nici un fel de similitudine între cele trei crime precedente şi aceea comisă' asupra lui Shaitana.

În realitate, se înşelă. Două crime atribuite doctorului Roberts, după un serios examen şi având în vedere punctul psihologic şi cel material, s-au arătat aproape identice. Aş putea să le calific chiar crime publice.

. O lamă de ras, infectată cu intenţie în cabinetul de toaletă a victimei, în momentul în care doctorul se spăla pe mâini.

Omorul comis asupra d-nei Craddock sub aspectul unei inoculări anti-tifice… Crimă săvârşită pe faţă, în vederea tuturor, s-ar putea spune. Aceeaşi reacţie din partea vinovatului demascat el blufează cu îndrăzneală, ca şi la bridge. Alege momentul cel mai potrivit şi dă lovitura.

Dar când mă convinsesem de vinovăţia d-nului Roberts, doamna Lorrimer m-a chemat la ea. Ea se acuză în chip atât de convingător de crimă, încât terminai prin a o crede., Din fericire, micile mele celule cenuşii, se pun pe lucru. Declaraţia doamnei Lorrimer nu poate fi adevărată: Nu această femeie a comis crima.

Dar ceea ce-mi mărturisi pe urmă, mă zăpăci complect: ea susţinu că a văzut-o pe Anne Meredith, omorându-l pe Shaitana.

A doua zi dimineaţă, pe când stăteam lângă patul moartei, am înţeles, că dacă raţionamentul meu era just, doamna Lorrimer spusese totuşi adevărul.

Anne Meredith, s-a dus spre cămin şi a constatat că Shaitana era mort. Ea se aplecă asupra lui şi poate că a întins mâna spre piatra preţioasă care împodobea stiletul.

Miss Meredith deschise gura să cheme ajutor, dar se răs-gândi. Ea îşi aminti de cuvintele lui Shaitana însăşi, Anne Meredith, avea un motiv să-i dorească moartea.

Toată lumea va crede că ea l-a ucis. Tremurând de frica de nelinişte, ea se duce la locul ei, la masă.

Deci doamna Lorrimer nu minţise, crezând că a văzut-o comiţând crima… Dar şi eu am dreptate fiindcă în realitate, doamna Lorrimer s-a înşelat.

Dacă ulterior, Roberts s-ar fi arătat la fel de strălucitor la joc, ar ii fost greu să-l descopăr. Dar el îşi pierduse stăpânirea de sine anunţând mai mult decât putea juca. De-acum înainte, îl părăseşte norocul şi nu face altceva decât să piardă.

Fără îndoială, îi stingherea prezenţa lui Battle. El a presimţit situaţia actuală, cercetările poliţiei şi poate descoperirea crimelor sale precedente.

Atunci i-a venit ideea să se servească de doamna Lorrimer. Ochiul său de doctor, a ghicit că pe biata femeie o rodea boala. Ce ar putea fi mai natural pentru ea, decât să aleagă un mijloc rapid de a sfârşi cu viaţa, după ce ar fi făcut mărturisiri complete?

Reuşind să-şi procure un model din scrisul ei, fabrică trei scrisori şi a doua zi dis de dimineaţă năvăleşte devreme în casa ei, cu o scrisoare pe care pretinde că a primit-o chiar atunci, de la ea.

Aşteptând sosirea lui Battle, are timp suficient ca să-şi pregătească înscenarea. Povesteşte nereuşita întrebării respiraţiei artificiale, totul pare plauzibil şi perfect normal.

Departe de el de a arunca bănuelile asupra lui Anne Meredith. El nu ştia de viizta fetei, din ajun, la doamna Lorrimer. Roberts nu se gândi decât să facă să se admită sinuciderea doamnei Lorrimer.

E foarte neliniştit când îi telefonez, ca să-l întreb dacă cunoaşte scrisul doamnei Lorrimer.

Dacă falsul se descoperea, Roberts trebuia să pretindă, ca să scape cu obraz curat, că nu cunoştea scrisul acestei doamne.

De la Walbngford am telefonat doamnei Oliver. Aceasta şi-a jucat rolul de minune şi-i risipeşte bănuielile.

— Dar – tocmai când se felicita că le aranjase pe toate atât de bine – lovitura se abate asupra lui din senin.

Apare Herculei Poirot. Şi jucătorul nu va mai face levate de acum înainte. A aruncat cărţile pe masă. Partida sa terminat.

Tăcerea fu întreruptă de Rhoda printr-un suspin.

— Ce noroc neaşteptat că a fost de faţă spălătorul de geamuri.

— Noroc? Nu e chiar noroc, domnişoară. Nu trebuie atribuit totul norocului, ci micilor celule cenuşii ale Lui Hercule Poirot. Ia te uită, cât pe ce să uit.

El se îndreptă spre uşă.

— Intră, intră prietene. V-aţi jucat rolul admirabil! Se întoarse întovărăşit de spălătorul de geamuri care, acum, îşi ţinea peruca blondă în mână şi părea total transformat.

— Daţi-mi voie să vă prezint pe prietenul meu, dl. Gerald Hemmingway, un tânăr actor de mare viitor.

Da. N-a fost nici un martor la crima doctorului Roberts? Da. N-a fost nici un martor la crima doctorului Roberts?

— Ba da, eu, rosti Poirot. Cu ochii minţii, vezi mai bine decât cu cei ai trupului.

Nu rămâne decât să te Instalezi bine în fotoliu şi să închizi ochii…

Maiorul Despard, exclamă vesel:

— Să-l ucidem, Rhoda. Să vedem dacă fatoma a descoperit cine l-a omorât.

SFÂRŞIT