Agatha Christie Omul în costum maro

O porni cu paşi furioşi. Îl urmam tot atât de supusă precum femeia Barotsi pe care o văzusem la Cascadă. Numai că n-aveam tigaie pe cap. Mergea atât de repede că abia puteam să ţiu pasul cu el.

— Harry, am spus în cele din urmă, cu glas moale, ai de gând să ajungem pe jos, tot aşa până în Rhodesia?

Se întoarse brusc, şi, cu un hohot de râs puternic, mă luă în braţe.

— Sunt nebun, iubito, ştiu. Dar te iubesc atât de mult!

— Suntem doi lunatici. Şi, oh, Harry, nu m-ai întrebat, dar eu nu fac deloc un sacrificiu! Eu vreau să vin!

Toate acestea s-au întâmplat acum doi ani. Locuim încă pe insulă. În faţă, pe masa din lemn neşlefuit, am scrisoarea de la Suzanne.

„Dragi copii ai pădurii… Dragi lunatici îndrăgostiţi.

Nu sunt surprinsă… deloc. Tot timpul vorbeam de Paris şi de rochii, dar simţeam că toate astea erau un picuţ ireale… Că o să vă luaţi lumea în cap, într-o zi, ca să vă căsătoriţi, la lumina flăcărilor, după străvechea datină ţigănească. Dar sunteţi o pereche de lunatici! Ideea de a renunţa la o imensă avere e absurdă. Colonelul Race vrea să discute problema, dar l-am convins să lase timpul să decidă. O poate administra pentru Harry… Şi nimeni n-ar face-o mai bine. Pentru că, la urma urmei, lunile de miere nu ţin o veşnicie. (Nu eşti aici, Anne, aşa că pot s-o spun în voie, fără să te repezi la mine ca o pisică sălbatică). Dragostea în pustietate va dura un timp destul de lung, dar, într-o zi, vei începe subit să visezi la case în Park Lane, la blănuri luxoase, la rochii de la Paris, la cele mai lungi automobile şi ultimele modele de cărucioare pentru copii, la servitoare franţuzoaice şi la doici nordice! Oh, ba da, vei visa!

Dar vedeţi-vă de luna voastră de miere, dragi lunatici, şi să dea Domnul să fie lungă. Şi gândiţi-vă, câteodată, şi la mine, care iau binişor în greutate, în plin huzur!

A voastră prietenă iubitoare, Suzanne Blair.

P. S. Vă trimit un set de tigăi ca dar de nuntă şi un enorm terrine de pâté de foie gras ca să vă amintească de mine”.

Există şi o altă scrisoare pe care o recitesc uneori. A venit la mult timp după cealaltă şi era însoţită de un pachet, părea să fi fost trimisă de undeva din Bolivia.

„Draga mea Anne Beddingfeld, Nu pot rezista să nu-ţi scriu, nu atât din plăcerea pe care mi-o dă scrisul, cât din uriaşa plăcere de a şti că asta îţi va oferi veşti despre mine. Prietenul nostru Race nu a fost chiar atât de deştept pe cât se considera, nu-i aşa?

Cred că am să te numesc executorul meu literar. Îţi trimit jurnalul meu. Nu conţine nimic care l-ar putea interesa pe Race şi turma sa, dar îmi închipui că pe dumneata te-ar putea amuza unele pasaje. Foloseşte-l după pofta inimii. Îţi sugerez un articol pentru „Daily Budget”: „Criminalii pe care i-am cunoscut”. Singura pretenţie pe care o am este ca eu să fiu figura centrală.

La ora asta nu mă îndoiesc că nu mai eşti Anne Beddingfeld, ci lady Eardsley, domnind în Park Lane. Aş vrea să-ţi spun doar că nu-ţi port deloc pică. Bineînţeles că e greu să trebuiască să o iau de la început la vârsta mea, dar, entre nous, aveam o mică rezervă, pusă bine de-o parte pentru o asemenea eventualitate. S-a dovedit a-mi fi foarte folositoare şi o ducem minunat împreună. Apropo, dacă dai vreodată de acel ciudat prieten al vostru, Arthur Minks, spune-i doar că nu l-am uitat, vrei? Asta o să-l facă să stea ca pe ghimpi.

În mare, cred că am dat dovadă de cel mai înalt spirit creştinesc, iertând. Chiar şi pe Pagett. Mi-a fost dat să aud că el, sau mai precis doamna Pagett, a adus pe lume, mai zilele trecute, un al şaselea suflet. În curând, Anglia va fi, în totalitate poluată, cu pui de Pagett. I-am trimis copilului o cană de argint, iar pe o carte poştală mi-am făcut cunoscută dorinţa de a-i fi naş. Parcă îl şi văd pe Pagett prezentându-se, atât cu cana cât şi cu cartea poştală, direct la Scotland Yard, fără să zâmbească!

Te binecuvântez, ochi limpezi. Într-o zi vei înţelege ce greşeală ai făcut nemăritându-te cu mine.

Al dumitale pentru totdeauna, Eustace Pedler”

Harry a fost furios. Ăsta este singurul lucru pe care îl vedem fiecare altfel. Pentru el, sir Eustace era omul care a încercat să mă omoare şi pe care îl considera răspunzător de moartea prietenului său. Atentatele lui sir Eustace la viaţa mea m-au nedumerit întotdeauna. N-au fost ca în filme, ca să spun aşa. Căci sunt sigură că a nutrit o afecţiune caldă şi sinceră faţă de mine.

Atunci de ce încercase, de două ori, să-mi ia viaţa? Harry spune: „pentru că e un ticălos afurisit” şi cu asta problema e rezolvată. Suzanne a fost mai analistă. Discutasem împreună despre asta şi ea o pusese pe seama unui „complex de teamă”. Suzanne se dă în vânt după psihanaliză. După ea, întreaga viaţă a lui sir Eustace fusese axată pe dorinţa de a trăi tihnit şi confortabil. El avea un sentiment acut al auto-conservării. Iar omorârea Nadinei activase anumite inhibiţii. Acţiunile lui nu reprezentau ceea ce simţea el pentru mine, ci erau rezultatul fricii pentru propria lui siguranţă. Cred că Suzanne are dreptate. Cât despre Nadina, ea era femeia care merita să moară. Bărbaţii fac tot felul de lucruri interpretabile din dorinţa de a se îmbogăţi, însă femeile n-ar trebui să se pretindă îndrăgostite, când nu sunt, ci urmăresc scopuri ascunse.

Pe sir Eustace îl pot ierta destul de uşor, dar pe Nadina n-am s-o iert niciodată. Niciodată, niciodată, niciodată!

Ieri despachetam nişte conserve, care erau învelite în pagini vechi din „Daily Budget”, şi, brusc, ochii mi-au căzut pe cuvintele „Bărbatul în costum maro”. Ce mult pare să fi trecut de atunci! Bineînţeles că rupsesem de mult legătura cu „Daily Budget”… Mai degrabă o rupsesem eu cu el, decât el cu mine. Romantica mea nuntă cunoscuse o largă publicitate.

Fiul meu stă întins la soare, dând din picioruşe. El e un „Bărbat în costum maro”, dacă vreţi. Se uzează foarte puţin, ceea ce îl face cel mai bun costum pentru Africa, şi e tot atât de maro ca un urs. Mereu scormoneşte în pământ. Cred că a moştenit-o de la tata. Va avea aceeaşi manie pentru straturile pleistocenului.

La naşterea lui, Suzanne mi-a trimis o telegramă.

„Felicitări şi dragoste ultimului sosit pe insula lunaticilor. Are capul dolicocefal sau brahicefal?”

Nu i-am rămas datoare lui Suzanne. I-am trimis răspunsul printr-un singur cuvânt, economic şi la obiect: „Platicefal!”

SFÂRŞIT

1 brachycephalic (în engleză).

2 Rand = monedă a Africii de Sud

3 Protectoratul Bechuanaland (BP) a fost un protectorat stabilit pe 31 martie 1885, de către Marea Britanie în sudul Africii.

4 în engleză – „and”