Agatha Christie

„Ce se va întâmpla? Poate mă voi mărita cu cineva din diplomaţie… Cred că mi-ar place; să pleci în străinătate şi să vezi tot felul de locuri…” Sau: „Nu cred că mi-ar place să mă mărit cu un marinar, ai avea de petrecut atâta timp în vreun oraş de pe coasta mării”. Ori: „Poate că m-aş mărita cu un inginer de poduri şi şosele sau un explorator”. Îţi era deschisă lumea întreagă, nu pentru a face o alegere, ci pentru orice ţi-ar aduce soarta. Ai fi putut să te măriţi cu oricine. S-ar fi putut întâmpla să dai peste un beţiv şi să fii foarte nefericită, dar asemăna aspecte măreau riscul şi făceau totul şi mai atrăgător. Nu luai în căsătorie o profesiune, ci un bărbat. Aşa cum spuneau dădacele, bucătăresele şi fetele din casă: „Într-o bună zi, Mr. Right (Cel potrivit) va veni”.

Îmi amintesc că, pe când eram foarte mică, am văzut pe una dintre cele mai drăguţe prietene ale mamei fiind ajutată de Hannah, bucătăreasa bunicii, să se îmbrace pentru a se duce la o serată dansantă. Urma să fie legată într-un corset strâmt.

— Acum, domnişoară Phyllis, spuse Hannah, sprijiniţi-vă piciorul bine de pat, am să trag şireturile. Ţineţi-vă respiraţia.

— O, Hannah, nu pot suporta, e imposibil. Nu mai pot respira.

— Nu te speria, drăguţa mea. Nu prea o să poţi mânca şi asta e foarte bine, căci tinerele domnişoare nu trebuie să fie văzute mâncând prea mult, nu e delicat. Trebuie să te comporţi ca o adevărată tânără lady. Aşa, e în ordine. Să măsor. 50 cm, aş fi putut să te strâng până la 45.

— 50 e perfect, spunea gâfâind persoana în suferinţă.

— O să fii bucuroasă când o să ajungi acolo. Dacă asta va fi noaptea în care va veni domnul Right? Nu ţi-ar place să te vadă cu o talie groasă.

Domnul Right, căruia i se spunea într-o formă mai elegantă, „Ursitul”.

— Nu ştiu dacă doresc să mă duc la serata asta.

— Ba da, draga mea, gândeşte-te că ai putea să-ţi întâlneşti ursitul inimii.

De fapt cam aşa se petrec lucrurile în viaţă. Fetele se duc la recepţii, fie că doresc sau nu şi acolo îşi găsesc ursitul.

Evident sunt o seamă de fete care declară, sus şi tare, că nu au de gând să se mărite pentru cine ştie ce raţiune nobilă. Doresc poate să îngrijească leproşii, să îndeplinească ceva măreţ şi important cu toată abnegaţia. Era, cred, o fază aproape necesară. A fi infirmieră era considerat pe atunci un act eroic, cu întreg prestigiul adus de Florence Nightingale39.

Dar căsătoria rămânea preocuparea principală. Cu cine te vei mărita, rămânea marea chestiune a vieţii.

Pe când aveam vreo treisprezece, paisprezece ani mă simţeam grozav de avansată ca vârstă şi experienţă. Nu mai eram proteguită de alţii, îmi formasem propriile mele sentimente protectoare. Simţeam că am o răspundere faţă de mama. De asemenea, începusem să caut să mă cunosc pe mine, să aflu ce fel de fiinţă sunt, ce puteam împlini cu succes, lucrurile la care nu mă pricepeam şi asupra cărora nu trebuia să pierd timp. Ştiam că nu eram prea isteaţă la minte şi aveam nevoie de timp pentru a examina cu grijă o problemă şi a hotărî cum să mă comport. Începusem să-mi dau seama de valoarea timpului, lucrul cel mai minunat pe care-l poţi avea în viaţă. Cred că azi oamenii nu au suficient timp. Am fost excesiv de norocoasă în copilăria şi tinereţea mea, tocmai pentru că am dispus de atâta timp. Te trezeşti dimineaţa şi încă înainte de a te dezmetici bine te întrebi: „Ce să fac azi?” E la voia ta, poţi să alegi ce-ţi place. Nu vreau să spun că nu existau o mulţime de lucruri care trebuiau îndeplinite (îndatoriri le numim). Erau treburile din casă, anumite zile când curăţai ramele de argint ale fotografiilor, zile de cârpit ciorapi, zile în care învăţai un capitol din cartea „Marile evenimente ale istoriei”, o zi când trebuia să te duci în oraş şi să achiţi toate notele de plată furnizorilor. Mai aveai de scris diferite scrisori şi note, să exersezi la pian şi să cânţi gamele, să brodezi. Dar toate acestea erau lucruri pe care le puteam aranja eu după bunul meu plac. Puteam să-mi stabilesc programul zilei şi să-mi spun: „Cred că o să las cârpitul ciorapilor pe după-masă şi dimineaţa o să mă duc în oraş, iar când mă întorc o iau pe celălalt drum ca să văd dacă copacii au înflorit.”

Când mă trezesc încerc întotdeauna acel sentiment care sunt sigură că este firesc pentru noi toţi: bucuria de a trăi.

Nu aş spune că-ţi dai seama în mod conştient de aceasta. Nu, nu-ţi dai seama, dar iată că trăieşti şi îţi deschizi ochii asupra unei alte zile, încă o treaptă în călătoria ta către un loc necunoscut. Această călătorie atât de palpitantă care este propria ta viaţă. Nu că ar fi palpitantă ca viaţă, dar pentru tine este emoţionantă, pentru că e viaţa ta. Acesta rămâne unul din marile secrete ale existenţei: să te bucuri de viaţă, de acest minunat dar pe care l-ai primit.

Nu zic că fiecare zi ar fi plăcută. După acest prim sentiment de „încă o zi, cât e de minunat!”, îţi aduci aminte dintr-o dată că trebuie să te duci la dentist la 10.30 şi că asta nu e chiar atât de plăcut. Dar primul sentiment a contat şi acela acţionează ca un stimulent folositor. Evident că totul depinde foarte mult de firea fiecăruia. Poţi avea un temperament vesel sau unul înclinat spre melancolie.

Nu cred că în această direcţie se mai poate face ceva. Fiecare cum e făcut. Poţi avea o fire fericită, până când apare ceva care te face nefericit. Sau ai un temperament melancolic până când la un moment dat ceva te distrage şi te schimbă. Evident, oamenii fericiţi pot fi nefericiţi, iar cei melancolici să se bucure. Dar dacă aş duce la botezul unui copil un dar pe care să-l vreau eu, acesta ar fi o fire naturală fericită.

Mi se pare ciudată presupunerea că în muncă există ceva meritoriu. De ce? În timpurile îndepărtate omul se ducea la vânătoare pentru a-şi procura hrana şi a supravieţui. Mai apoi a trudit la câmp, a semănat şi arat pentru aceleaşi motive. Azi se scoală devreme, prinde trenul de la ora 8.15 şi stă toată ziua într-un birou, tot pentru acelaşi motiv. O face ca să aibă ce mânca şi un acoperiş deasupra capului, iar dacă este dibaci şi norocos, ca să facă un pas mai departe şi să-şi procure oarecare confort şi distracţii.

Este economic şi necesar. Dar de ce să fie considerat meritoriu? Vechiul adagiu amintit în camera copiilor era: „Diavolul găseşte câte ceva de făcut şi pentru cei inactivi”. Probabil că pe când era mic Georgie Stephenson nu avea ce face când a observat cum ţopăie capacul de la ceainicul pus de maică-sa pe foc. Şi neavând nimic de făcut în acel moment, a început să se tot gândească la treaba asta…

Nu cred că necesitatea a dat naştere tuturor invenţiilor, şi după părerea mea invenţia se produce atunci când oamenii nu au nimic de făcut, sau poate chiar din lene. A te scuti de bătaie de cap, acesta este marele secret care ne-a dus de-a lungul secolelor sute şi mii de ani de la cioplitul pietrei la întoarcerea butonului de la maşina de spălat veselă.

Situaţia femeii în decursul timpului s-a schimbat în mai rău. Femeile s-au comportat ca nişte nătăfleţe. Am tot pretins să ni se permită să lucrăm la fel cu bărbaţii. Bărbaţii, nefiind prostănaci, au primit cu bunăvoinţă această cerere. De ce să întreţină o soţie? Ce e rău în faptul că nevastă-sa vrea să se întreţină singură? O doreşte? N-are decât s-o facă!

Mi se pare destul de trist faptul că, hotărând noi singure că suntem „sexul slab”, acum am ajuns să fim la acelaşi nivel cu femeile din triburile primitive care trudesc pe câmp toată ziulica şi bat potecile în lung şi în lat sa adune tot felul de uscături ca să-şi asigure combustibilul şi, de-a lungul unei zile de muncă, să care pe cap tot felul de vase şi ulcioare şi obiecte gospodăreşti, în timp ce bărbatul, măreţ asemenea unei piese ornamentale, păşeşte înainte, fără de nici o povară, cu o singură armă mortală în mână cu care să-şi apere femeile.

Trebuie lăudate femeile epocii victoriene. Au făcut ca bărbaţii lor să se comporte cu ele aşa cum au dorit. Ele şi-au pus în evidenţă fragilitatea, sensibilitatea, delicateţea, nevoia lor constantă de a fi proteguite şi îngrijite cu dragoste. Să fi avut ele vieţi grele, servile, oprimate şi călcate în picioare? Nu am nici o astfel de amintire despre niciuna. Toate prietenele bunicii, privite acum retrospectiv, îmi apar deosebit de exuberante şi reuşind întotdeauna cu succes ca totul să fie după voia lor. Aveau o atitudine fermă, erau pline de voinţă, foarte citite şi bine informate.

Ţineţi seama că-şi admirau soţii enorm, îi considerau ca pe nişte tipi splendizi, viguroşi, înclinaţi către perversităţi şi uşor abătuţi de la calea cea dreaptă, în viaţa de toate zilele femeile făceau cum vroiau ele, susţinând însă superioritatea masculină.

„Tata ştie întotdeauna mai bine, drăguţa mea”, era formula publică. Dar abordarea reală a problemei avea ioc în particular. „Sunt sigură că ai toată dreptatea John, dar mă întreb, totuşi, dacă te-ai gândit că…”

Dintr-un punct de vedere, bărbatul era fiinţa supremă. Era capul familiei. O femeie, când se mărita, accepta în mod indiscutabil locul pe care-l ocupa soţul în lume şi felul lui de viaţă. Mi se pare foarte raţional: asta constituie baza fericirii. Dacă nu poţi face faţă modului de viaţă al acestui bărbat renunţă, cu alte cuvinte nu te căsători cu el. Să luăm un exemplu. Un negustor de textile angrosist preferă să locuiască într-o suburbie, joacă golf şi îi place să-şi petreacă vacanţele la mare. Asta este. Hotărăşte-te de la început să accepţi această viaţă dacă-l vrei de bărbat. Nu va fi greu.

Este surprinzător cât de mult te poţi bucura de orice. Trebuie să ştii însă să accepţi ce-ţi oferă viaţa şi să te bucuri. Iată lucrul pe care merită să-l doreşti cel mai mult. Poate să-ţi placă şi să te bucuri aproape de orice fel de mâncare şi de orice fel de viaţă. Pot să-ţi placă viaţa la ţară, câinii, plimbările pe drumeaguri cu noroi, oraşele, zgomotul, oamenii, discuţiile înflăcărate. Într-un fel de viaţă găseşti linişte, o atmosferă prielnică pentru nervi, timp de citit, de croşetat sau brodat şi mai poţi avea şi plăcerea de a cultiva plante; un alt fel de viaţă îţi oferă teatre, galerii de artă, concerte bune, sindrofii cu prieteni, pe care altfel arareori i-ai întâlnit. Mă simt fericită să afirm că mă pot bucura de orice.

Cândva, pe când călătoream cu trenul în Siria, m-a distrat foarte mult dizertaţia pe care mi-a ţinut-o o tovarăşă de călătorie, despre stomac.

— Draga mea, spuse ea, nu ceda niciodată stomacului. Dacă nu-ţi prieşte un anumit aliment, spune-ţi: cine e aici stăpânul, eu sau stomacul?

— Dar cum faci de fapt? am întrebat-o curioasă.

— Orice stomac poate fi deprins. La început cu doze foarte mici. N-are importanţa ce este. Ouăle îmi făceau foarte rău altădată, iar brânza pe pâine prăjită îmi dădea cele mai teribile dureri. O linguriţă sau două de ouă fierte de două sau trei ori pe săptămână, apoi puţine jumări şi aşa mai departe. Iar acum sunt în stare să îngurgitez orice cantitate de ouă. La fel s-a întâmplat cu brânza pe pâine prăjită. Nu uita că stomacul nostru este un bun servitor, dar un prost stăpân.

Am fost foarte impresionată şi am promis să-i urmez sfatul. Am făcut-o, nu a fost deloc dificil, stomacul meu fiind foarte servil.

III

Când mama, după moartea tatei, a plecat cu Madge în sudul Franţei, am rămas trei săptămâni singură sub privirea liniştită a lui Jane. Atunci am descoperit un sport nou şi noi prieteni.

Patinajul cu rotile pe dig era foarte la modă. Suprafaţa digului nu era deloc netedă şi cădeai foarte des, dar era amuzant. La capătul digului se află o sală de concert, fiind deschisă ca un fel de ring acoperit.

Se mai putea de asemenea patina şi în ceea ce era numit pompos sală de festivităţi, sau Saloanele de Băi, unde aveau loc marile baluri. Acestea erau locuri foarte elegante, dar noi preferam digul. Veneai cu patinele tale şi plăteai doi pence intrarea. Cum te vedeai pe dig, îi dădeai drumul. Prietenele mele, fetele Huxley, nu puteau veni căci dimineaţa aveau lecţii.

Mă simţeam foarte importantă fiind aşa de una singură, dar până în cele din urmă te cam plictiseşti de un asemenea sentiment. Îmi făcea multă plăcere să comand meniurile sau să-mi închipui că le comand. De fapt mâncam ceea ce hotăra Jane dinainte, dar întotdeauna îmi dădea atenţie luând în consideraţie toate sugestiile mele nebuneşti. „N-am putut avea şi friptură de raţă şi meringue?” întrebam eu. Jane spunea „da”, dar adăuga că nu ştie dacă va putea comanda raţă, cât despre meringue pretindea că e mai bine să aşteptăm când vom folosi mai multe gălbenuşuri la altceva şi până la urmă mâncam tot ce se găsea prin casă. Dar Jane, draga de ea, era plină de tact. Îmi spunea întotdeauna domnişoara Agatha şi mă lăsa întotdeauna să mă simt ca o persoană foarte importantă.

Atunci familia Lucy mi-a dat ideea să vin şi să patinez pe dig. M-au învăţat să mă ţin pe picioare cu patinele şi mi-a plăcut grozav. Era una dintre cele mai drăguţe familii pe care am cunoscut-o vreodată, fiind de felul lor din Warwickshire şi frumoasa casă a familiei, Charlecote, aparţinuse cândva unchiului lui Berkeley Lucy. Întotdeauna a crezut că avea s-o moştenească el, dar până în cele din urmă a moştenit-o fiica unchiului lui, iar soţul acesteia a luat numele de Fairfax-Lucy. Cred că toată familia a fost foarte amărâtă că nu le-a revenit lor casa, deşi nu spuneau nimic, discutau numai între ei. Fiica cea mai mare. Blanche, era o frumuseţe, puţin mai mare decât sora mea. S-a căsătorit înaintea ei. Băiatul cel mai mare, Reggie, era în armată. Al doilea băiat, cam de vârsta fratelui meu, se afla acasă, iar celelalte două fete, Marguerite şi Muriel, cunoscute de toată lumea ca Margie şi Noonie, erau de asemenea mai mari. Vorbeau agale şi cam neclar, dar îmi plăceau vocile lor. După ce patinam câtva timp, Noonie se uita la ceas şi spunea:

— Ştii cât e ora? E aproape unu şi jumătate.

— O, vai, îmi trebuie cel puţin vreo douăzeci de minute să ajung acasă.

— Mai bine nu te duci acasă, Aggie, şi vii cu noi la masă. Putem telefona la Ashfield.

Aşa că mă duceam cu ele şi soseam pe la două şi jumătate fiind întâmpinate de câinele lor, Sam. „La corp ca o butie şi cu respiraţia ca o gură de canal”, cum îl descria de obicei Noonie. Ni se păstra ceva de mâncare. Mâncam. Apoi fetele îmi spuneau că ar fi păcat să plec acasă şi atunci ne duceam în sala lor de clasă – şi cântam la pian şi improvizam un concert. Uneori o porneam în expediţii prin pârloage. Stabileam să ne întâlnim la gara Torre şi să luăm de acolo un anumit tren. Ei veneau întotdeauna târziu şi pierdeam trenul. Pierdeau trenuri, tramvaie, tot, dar nu se enervau niciodată. Spuneau doar:

— Ei, bine, ce importanţă are? Va veni un altul. Nu e niciodată bine să te necăjeşti, nu-i aşa?

Era o atmosferă încântătoare.

Momentele cele mai importante din viaţa mea erau vizitele lui Madge. Ea venea în august, în fiecare an. Jimmy o aducea, rămânea la noi câteva zile, apoi se întorcea la treburile lui, dar ea stătea cu Jack până la sfârşitul lui septembrie.

Jack reprezenta pentru mine o inepuizabilă sursă de distracţii. Era un băieţel cu obrăjorii roz şi părul auriu de-ţi venea să-l mănânci. Câteodată îi spuneam la petit brioche. Nu era deloc sfios şi n-avea idee ce înseamnă liniştea. Cu Jack nu aveai nici o problemă să-l faci să vorbească, dificultatea cea mare era să-l faci să tacă. Se înflăcăra imediat, mai întâi devenea foarte roşu la faţă, apoi purpuriu, după aceea îşi ţinea respiraţie, până când credeai într-adevăr că avea să explodeze – de asta îi şi spuneam „explozia”, apoi începea furtuna.

A avut o serie întreagă de bone, fiecare cu trăsăturile ei caracteristice. Îmi aduc aminte de una mai bătrână, cu un păr alb în dezordine, nervoasă, care într-adevăr putea să-l potolească pe Jack când devenea războinic. Într-o zi, nu mai contenea strigând întruna fiecăruia „idiotule, idiotule, idiotule”. Ea i-a spus că dacă nu încetează îl va pedepsi, la care el i-a răspuns:

— Să vezi ce o să fac. Când o să mor o să mă duc în ceruri direct în faţa lui Dumnezeu – şi o să-i strig: „Idiotule, idiotule, idiotule”.

S-a oprit să vadă ce efect produc cuvintele lui. Nannie şi-a lăsat lucrul şi privindu-l peste ochelari i-a spus fără prea mult interes:

— Crezi că atotputernicul o să ţină seama de ce spune un băieţel obraznic cum eşti tu?

Jack a rămas complet dezumflat.

După Nannie a urmat o tânără fată numită Isabel. Pentru orice motiv, arunca lucrurile pe fereastră. „La naiba cu foarfeca asta”, exclama brusc şi arunca foarfeca afară, în iarbă. Câteodată, Jack încerca s-o ajute. „S-o arunc pe geam, Isabel?”, întreba el, cu un real interes.

Ca toţi copii, o adora pe mama mea. Obişnuia sa vina în patul ei dimineaţa şi îi auzeam prin peretele camerei mele, stând de vorbă, discutând despre viaţă şi, uneori, mama îi spunea un fel de poveste-serial despre degetele mari de la mâna ei. Unul dintre ele se numea Betsy Jane şi celălalt Sary Anne. Unul era bun, celălalt rău, iar lucrurile pe care le făceau sau spuneau îi provocau lui Jack hohote de râs.

Întotdeauna se băga în discuţie. Într-o zi, când vicarul a fost invitat la prânz, era un moment de pauză în conversaţie. S-a trezit Jack:

— Ştiu o poveste foarte nostimă despre un episcop.

A fost repede redus la tăcere pentru ca niciodată nu puteai să ştii dinainte ce avea Jack să spună din ce auzise întâmplător.

Crăciunul îl petreceam întotdeauna la Cheshire cu familia Watts. Jimmy îşi lua atunci o parte din concediu şi se ducea împreună cu Madge la St. Moritz.

Stăteam cu mama la Abney Hall împreună cu domnul şi doamna Watts, cu cei patru copii ai lor şi cu Jack. Era o casă minunată pentru a petrece sărbătorile. O casă în stil gotic victorian, cu multe camere, coridoare, nişe, scări şi scăriţe neaşteptate, tot ce-şi putea dori un copil. Mai existau şi trei piane şi o orgă. Singurul lucru care lipsea acolo era lumina de zi. Toate camerele, cu excepţia salonului cel mare, erau foarte întunecoase. Salonul avea pereţii îmbrăcaţi în satin verde şi ferestre mari.

La acea vreme eram foarte bună prietenă cu Nan Walts. Nu eram numai prietene, ci şi tovarăşe de pahar, la amândouă ne plăcea aceeaşi băutură: smântâna simplă, obişnuită. Deşi, de când locuiesc în Devonshire, am consumat o cantitate imensă de smântână de Devonshire, smântâna lichidă, simplă, neprelucrată, era mult mai bună. Cât Nan a stat la noi, la Torquay, ne duceam la o lăptărie din oraş unde beam câte un pahar jumătate de lapte, jumătate smântână. La Abney de asemenea mergeam la fermă şi beam smântână cu căni de un sfert de litru. Am continuat aceste beţii cu smântână toată viaţa noastră. Îmi aduc aminte când ne cumpăram paharele de carton cu smântână, la Sunningdale, şi apoi ne duceam la terenul de golf şi, în timp ce ne aşteptam soţii să-şi termine partida de golf, ne beam „halba” noastră de smântână.

Abney era un adevărat paradis al gurmanzilor. Doamna Watts avea cămara ei lângă hol, dar nu era ca aceea a bunicii, un tezaur încuiat din care se scoteau tot felul de lucruri nemaipomenite. Cămara de la Abney era deschisă şi accesul rămânea mereu liber: în jurul pereţilor se aflau rafturi cu tot felul de delicatese. Pe o parte se înşirau diferite sortimente de ciocolate: pachete, în cutii, bomboane de ciocolată în cutii etichetate, biscuiţi, compoturi, fructe zaharisite, gemuri, turtă dulce şi câte şi mai câte. De Crăciun găseai în pat ciorapi cu daruri, dimineaţa la micul dejun fiecare avea alături un scaun plin de cadouri. Ne duceam mai apoi la biserică şi când ne întorceam continuam deschiderea pachetelor. La ora două se servea masa. Obloanele erau trase, se aprindeau luminile, iar masa era împodobită cu ornamente sclipitoare. Primul fel supă de stridii (nu prea o gustam), peşte, curcan fript, o bucată imensă de friptură de vită. După care urma pudding-ul, prăjiturile cu stafide, o prăjitură în care se puneau monede de şase pence, purceluşi, nasturii burlacilor, inele şi toate celelalte surprize de acest fel. Urmau apoi nenumărate alte soiuri de dulciuri. Am scris cândva o nuvelă „The Affair of the Christmas Pudding” (Povestea cu budinca de Crăciun), unde descriam tocmai o asemenea sărbătoare. Este unul din acele lucruri despre care sunt sigură că nu vor mai fi întâlnite de generaţiile de azi. Şi mă şi întreb, într-adevăr, dacă azi am putea rezista la o asemenea masă. În orice caz atunci o digeram toţi foarte bine. De obicei trebuia să mă iau la întrecere la mâncare cu Humphrey Watts, care venea ca vârstă după James. Cred că avea vreo 21-22 de ani faţă de 12-13 ai mei. Era un tânăr foarte bine, un bun actor şi un om de societate minunat, care distra toată lumea şi ştia, de asemenea, să spună şi poveşti. Cum eram întotdeauna gata să mă îndrăgostesc de cineva, mă mir că nu m-am îndrăgostit de el. Presupun că eram încă în situaţia în care chestiunile sentimentale trebuie să fi fost un punct de vedere romantic imposibil, mă preocupau persoane publice ca episcopul Londrei, regele Alfons al Spaniei şi, evident, diferiţi actori. Ştiu că m-am îndrăgostit de Henry Ainley când l-am văzut în „The Bondman” (Sclavul) şi eram aproape coaptă când l-am văzut pe Lewis Waller, idolul oricărei fete, în „Monsieur Beucaire”.

Humphrey şi cu mine mâncam ca lumea. Mă întrecea doar cu supa de stridii; altfel eram la egalitate. Mâncam amândoi, mai întâi, curcan fiert, apoi, fript şi în cele din urmă patru sau cinci felii de friptură de vită. Poate că cei vârstnici se limitau la un singur fel de curcan, dar după câte îmi amintesc, domnul Watts mânca şi vacă şi curcan.

Apoi ne îndopam cu pudding cu prune, plăcinte cu carne şi celelalte prăjituri. Urmau biscuiţi, struguri, portocale, prune conservate şi alte fructe uscate. În timpul după-mesei se aduceau diferite sorturi de ciocolată din cămară, fiecăruia după gust. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată bolnavă sau să am crize de ficat a doua zi. Mi-a fost rău o singură dată: după ce am mâncat nişte mere verzi. De fapt mâncam mere verzi aproape în fiecare zi şi nu păţeam nimic, dar probabil că atunci am întrecut măsura. Îmi amintesc însă că o dată, când aveam vreo şase, şapte ani, mâncasem ciuperci. M-am trezit pe la 11 noaptea cu dureri şi am fugit jos în salon, unde mama şi tata aveau musafiri şi am anunţat cu un aer dramatic: „O să mor, m-am otrăvit cu ciuperci”. Mama m-a liniştit şi mi-a administrat o doză de vin de ipecacuana40, care pe atunci nu lipsea din dulapul cu medicamente din nici o casă, asigurându-mă că, de data asta, nu aveam să mor.

În orice caz nu-mi amintesc niciodată să-mi fi fost rău de Crăciun. Nan Watts avea şi ea un stomac tot atât de sănătos ca şi al meu. De fapt, dacă mă gândesc bine la acele zile, toată lumea părea să aibă un stomac bun. Bănuiesc că oamenii aveau tulburări gastrice şi ulcere duodenale, dar nu-mi pot aminti de nimeni care să fi ţinut un regim de peşte sau lapte. Era o epocă de oameni rezistenţi şi gurmanzi. Da, dar şi oameni plini de vervă, care ştiau să se distreze. Ţinând seama de cât mâncam în tinereţe (tot timpul îmi era foame) nu-mi pot imagina cum de eram atât de slabă, numai piele şi oase.

După inerţia plăcută a după-mesei, în urma unui asemenea prânz, plăcută pentru cei mari, generaţia tânără citea, îşi privea darurile, mânca ciocolată, urma ceaiul – grozav, cu un tort uriaş glasat şi încă alte prăjituri, iar în cele din urmă cina, la caro se aduceau curcan rece şi plăcinte calde. Pe la ora 21 se aprindea pomul, încărcat de alte daruri. O zi splendidă pe care să nu o uiţi până în anul următor, când veneau din nou sărbătorile.

Am stat cu mama la Abney şi în alte perioade ale anului şi întotdeauna mi-a plăcut. În grădină exista un tunel pe sub aleea principală pe care-l găseam foarte folositor pentru episoadele romantice sau dramele istorice pe care le jucam în acel moment. Umblam de colo, colo, bolborosind de una singură, gesticulând. Cred că grădinarii mă considerau puţin sărită, dar eu nu făceam decât să mă identific mai bine cu rolul. Nu mi-a trecut niciodată prin minte să scriu şi nu-mi păsa de ce credeau grădinarii. Şi azi mi se întâmplă, uneori, să merg, vorbind de una singură, încercând să pun pe picioare vreun capitol nereuşit.

Înclinările mele creatoare se manifestau şi în a broda diferite perne pentru sofale. Pernele erau la modă atunci şi feţele de pernă brodate erau întotdeauna foarte căutate. În lunile de toamnă mă angajam într-o imensă acţiune de brodat; începeam prin a cumpăra modele de copiat, pe care le transpuneam apoi pe bucăţi pătrate de satin, brodându-le cu mătase. Dar de la un timp nu mi-au mai plăcut aceste modele, fiind mereu aceleaşi, şi atunci copiam flori de pe porţelanuri. Aveam nişte vase mari din porţelan de Berlin şi Dresda, cu buchete frumoase de flori pe ele, şi le copiam, apoi încercam să reproduc cât mai bine culorile. Granny B. a fost foarte bucuroasă când a aflat despre această îndeletnicire a mea. Îşi petrecuse o parte atât de mare din viaţa ei brodând, încât îi părea bine că o nepoată îi urma în această direcţie. Nu am ajuns la înălţimea broderiei ei minunate, de fapt niciodată nu am brodat peisaje şi figuri, aşa cum făcea ea. Am două paravane, de pus în faţa căminului, brodate de ea: pe unul este o păstoriţă, pe celălalt un păstor şi o păstoriţă sub un copac, desenând o inimă pe scoarţa copacului, brodate în mod desăvârşit. Ce plăcut trebuie să fi fost pentru măritele doamne, în zilele tapiseriilor de Bayeux, în lungile luni de iarnă.