Agatha Christie

Bineînţeles că nu credeam că era mai bine. Consideram că a leşina era mult mai interesant. Archie, căruia nu i-a plăcut niciodată boala şi era gata să o ia din loc când vedea pe cineva bolnav, spunând „Cred că o să te descurci mai bine fără mine, căci te plictisesc”, de data asta a fost neaşteptat de drăguţ. Se gândea la tot felul de lucruri ca să mă înveselească. Îmi amintesc că a cumpărat un homar, o mâncare de lux, foarte scumpă la acea vreme, şi l-a aşezat chiar pe patul meu, ca să-mi facă o surpriză. Îmi aduc aminte cât am mai râs când am venit şi am văzut homarul pe perna mea. Am făcut o masă splendidă. L-am dat repede afară după aceea, dar totuşi am avut plăcerea să-l mănânc. A fost foarte bun şi, după sfatul doamnei Woods, mi-a făcut o fiertură cu cereale, ca fiind mai sigur că nu o „voi da afară”. Îi văd şi acum chipul, după ce făcuse mâncarea şi aştepta să se răcească, căci nu o puteam înghiţi fierbinte. Am consumat fiertura aceea şi i-am spus lui Archie că era foarte bună, şi că în acea seară nu avea nici un cocoloş în ea, că o făcuse delicioasă. Dar mai apoi, după o jumătate de oră, tragedia obişnuită.

— Ascultă, draga mea, mi-a spus Archie pe un ton jignit. Ce rost are să-ţi fac toate astea? Mă gândesc că ar fi mai nimerit să nu mai mănânci deloc!

În ignoranţa mea credeam că atâtea vomismente vor avea un efect prost asupra copilului şi că-l ţin într-o totală stare de inaniţie. Totuşi aşa ceva era departe de adevăr. Deşi mi-a fost rău în continuare, până la naştere, am avut o fiică de patru kilograme şi ceva, iar eu cu toate că se părea că nu reţineam nimic, nu am slăbit, ci am şi mai pus ceva pe mine. Toată povestea a fost ca o călătorie pe ocean de nouă luni, cu care nu te obişnuieşti niciodată. Când s-a născut Rosalind, un doctor şi o soră erau aplecaţi asupra mea. Doctorul a spus:

— Aveţi o fiică, totul e perfect.

Iar sora, mai tandră:

— O, ce fetiţă drăguţă şi mititică.

Eu am răspuns cu un anunţ important:

— Nu-mi mai este rău. Ce minunat!

Cu o lună înainte de naştere, am tot discutat în contradictoriu cu Archie în privinţa numelui şi a sexului copilului. Archie era foarte categoric că trebuie să aibă o fiică.

— Nu vreau băiat, spunea el, pentru că îmi dau seama că voi fi gelos pe el. Voi fi gelos pentru că îi vei da mai multă atenţie decât mie.

— Dar voi da tot atâta atenţie şi unei fete.

— Nu, nu-i acelaşi lucru.

Ne-am contrazis şi în privinţa numelui. Archie vroia numele de Enid, eu Martha. Apoi a preferat numele de Elaine, eu mă gândeam la Harriet. Numai după ce s-a născut am ajuns amândoi la un compromis, spunându-i Rosalind.

Ştiu că toate mamele sunt înnebunite după pruncii lor, dar trebuie să mărturisesc că, deşi consider pruncii abia născuţi ca fiind hidoşi, Rosalind era de fapt un bebe drăguţ. Avea o mulţime de păr negru şi semăna cu un pui de-al pieilor roşii. Nu avea culoarea aceea rozalie şi atât de deprimantă pe care o are capul chel al pruncilor şi părea, chiar de la o vârstă foarte fragedă, veselă şi hotărâtă.

Am avut o soră medicală foarte drăguţă, care a făcut multe obiecţii modului de organizare al gospodăriei noastre. Rosalind, evident, s-a născut la Ashfield. Pe atunci femeile nu năşteau la maternităţi. Naşterea cu asistenţa necesară cu tot costa 15 lire, ceea ce mi se pare, gândindu-mă la acea vreme, extrem de rezonabil. La sfatul mamei am mai ţinut sora încă două săptămâni, aşa încât să pot primi instrucţiuni complete privind îngrijirea pe care trebuia să o dau copilului şi să mă duc apoi la Londra să găsesc o locuinţă.

În noaptea când ştiam că avea să se nască Rosalind, am petrecut un timp foarte curios. Mama şi sora Pemberton erau ca două femei prinse în ritualul nativităţii: fericite, ocupate, importante, alergând de colo-colo cu cearşafuri, pregătind lucrurile. Archie şi cu mine ne învârteam timizi, destul de nervoşi, ca doi copii care nu erau siguri că ar fi fost doriţi. Eram amândoi speriaţi şi supăraţi. Archie mi-a spus după aceea că era convins că dacă aş fi murit ar fi fost din vina lui. M-am gândit şi eu că s-ar putea să mor şi dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva aş fi fost foarte supărată, pentru că mă distram atât de bine. Dar înfricoşător era necunoscutul, fiind totodată şi foarte palpitant. Un lucru nou este întotdeauna palpitant.

Acum trebuia să facem planuri pentru viitor. Am lăsat-o pe Rosalind la Ashfield cu sora Pemberton pe care o mai aveam încă şi am plecat la Londra să caut: a) un apartament, b) o doică pentru Rosalind şi c) o fată care să aibă grijă de casa sau apartamentul pe care îl vom avea. Ultimul punct nu reprezenta nici o problemă, căci cu o lună înainte de naşterea lui Rosalind cine a apărut dintr-o dată, bună, plină de exuberanţă, caldă, aceeaşi ca întotdeauna, proteguitoare? Draga mea Lucy din Devonshire care tocmai se eliberase din WAAF.

— Am aflat ştirile, spuse ea, am auzit că veţi avea un copil şi sunt gata. Când doriţi, am şi venit.

După ce m-am sfătuit cu mama, am hotărât că lui Lucy îi trebuia o altă leafă decât cele plătite altor slujnice de mama, sau ştiute de mine, şi să-i dăm 36 de lire pe an, o sumă enormă pentru acele zile, dar pe care Lucy o merita pe deplin şi eu eram încântată să o am în serviciul meu.

Pe atunci, aproape la un an de la armistiţiu, a găsi o casă era lucrul cel mai dificil de pe lume. Sute de tinere perechi cutreierau Londra în căutarea unor locuinţe convenabile, la preţuri rezonabile. Se cereau filodorme. Toată povestea era foarte dificilă. Hotărâsem să luăm la început un apartament mobilat, urmând ca apoi să căutăm ceva care într-adevăr ne-ar fi convenit. Archie îşi vedea de treburile lui. De îndată ce a fost demobilizat a intrat la o firmă din City. Am uitat acum numele şefului lui; îi voi spune, pentru uşurinţă, domnul Goldstein. Era un bărbat rotofei, galben la faţă. Când l-am întrebat pe Archie cum arată, a fost primul lucru pe care mi l-a spus: „E foarte galben. E şi gras, dar foarte galben”.

La acea vreme, firmele din City ofereau posturi tinerilor ofiţeri întorşi de pe front. Archie urma să aibă un salariu de 500 de lire pe an. Eu aveam cele o sută de lire pe care continuam să le primesc prin testamentul bunicului. Archie mai primea ceva ca fost ofiţer şi, cu alte venituri mărunte, făceau la un loc o altă sută de lire pe an. Nu însemna cine ştie ce, nici măcar în acele zile şi era departe de a reprezenta o bogăţie. Chiriile crescuseră enorm şi de asemenea şi preţul alimentelor. Un ou costa opt penny, ceea ce nu era de glumă pentru o tânără pereche. În orice caz nu ne aşteptasem niciodată să fim bogaţi şi nu aveam nici o teamă.

Privind înapoi, mi se pare extraordinar că ne putusem gândi să avem o bonă şi o femeie de serviciu, dar acestea erau considerate ca necesităţi esenţiale ale vieţii în acele zile şi erau ultimele lucruri de care socoteam că ne puteam dispensa. Nu ne-ar fi trecut niciodată prin cap sa comitem extravaganţa de a cumpăra un automobil. Numai cei bogaţi aveau automobile. Uneori, în ultimele zile ale sarcinii mele, când aşteptam la coadă autobuzul, înghiontită într-o parte şi alta din cauza mişcărilor mele greoaie, căci bărbaţii nu erau prea galanţi la acea vreme, mă gândeam, când treceau automobilele pe lângă mine, că ce minunat ar fi dacă aş putea avea şi eu un automobil într-o zi.

Îmi amintesc de un prieten de-al lui Archie, care spunea cu amărăciune: „Nu ar trebui să se permită nimănui să aibă un automobil decât dacă îi este necesar pentru treburi esenţiale.” Niciodată nu am simţit aşa. Este întotdeauna palpitant să vezi că cineva are noroc, e bogat, are bijuterii. Copiii de pe stradă nu-şi lipesc feţele de ferestre pentru ca să arunce priviri pe furiş la recepţii şi să vadă femei cu diademe de diamante? Cineva trebuie să câştige lozul cel mare irlandez. Dacă premiile ar fi numai 30 de lire nu ar fi nimeni excitat.

Loteria din Calcutta, cea Irlandeză, azi pariurile pentru meciurile de fotbal sunt basme dintre cele mai frumoase. De asta se adună şi mulţimea pe trotuare pentru a vedea vedetele de cinema când sosesc la premierele filmelor lor. Pentru cei care aşteaptă să le vadă sunt eroine făurite în altă lume, figuri fermecătoare, de vis. Cine ar dori o lume mizeră unde nimeni să nu fie bogat, important sau frumos ori talentat? Altă dată oamenii stăteau ore întregi să se uite la regi şi regine; azi sunt mai înclinaţi să privească stelele pop, dar principiul rămâne acelaşi.

Aşa cum spuneam, eram pregătiţi să avem, ca o extravaganţă necesară, o bonă şi o femeie de serviciu, dar nu am fi visat niciodată la un automobil. Dacă ne duceam la teatru luam locuri în fundul sălii. Aveam poate o rochie de seară neagră, pentru a nu se vedea murdăria pe ea, iar când ne duceam seara, pe ploaie şi noroi, pentru aceleaşi motive purtam pantofi negri. Nu luam niciodată taxiuri. Există o modă şi în felul în care îţi cheltuieşti banii, după cum există o modă în tot ceea ce faci. Nu aş putea să spun acum dacă noi urmam o cale mai bună sau mai proastă. Noi ţinteam spre mai puţin lux şi ne mulţumeam cu mâncăruri şi haine mai simple şi toate lucrurile de acest fel. Pe de altă parte, la acea vreme aveai mai mult răgaz, răgaz să te gândeşti, să citeşti, să-ţi permiţi să ai hobbyuri şi să-ţi cultivi plăceri. Aşa că pot spune că sunt fericită că am fost tânără atunci, în viaţă la acea vreme exista foarte multă libertate şi mult mai puţină grabă şi îngrijorare ca acum.

Am fost norocoşi şi am găsit un apartament destul de curând. Se afla la parterul celor două mari blocuri de clădiri cunoscute sub denumirea de Addison Mansions, situate în spatele sălii Olympia. Era un apartament mare: patru dormitoare şi două camere de zi. L-am închiriat mobilat pentru cinci guinee pe săptămână. Femeia care ni l-a închiriat era o blondă teribil de oxigenată, de 45 de ani, cu un bust imens. Era foarte prietenoasă şi ne-a ţinut mult povestindu-ne despre bolile fiicei ei. Apartamentul, plin cu o mobilă hidoasă, avea tablourile cele mai sentimentale pe care le-am văzut vreodată. M-am gândit că primul lucru pe care trebuia să-l facem era să dăm jos tablourile, să le depozităm până la înapoierea proprietarului. Se găseau foarte multe porţelanuri şi sticlărie de tot felul şi diverse lucruri de acest soi şi un serviciu de ceai dintr-un porţelan străveziu, care m-a îngrozit, pentru că mi s-a părut atât de fragil încât putea oricând să se spargă. Cu ajutorul lui Lucy l-am strâns, de cum am sosit, şi l-am pus într-un dulap.

Apoi am vizitat biroul doamnei Boucher, care era locul recunoscut, şi cred că mai este încă, de rendez-vous-uri pentru persoanele care căutau bone. Biroul doamnei Boucher m-a adus la realitate destul de repede. A râs de leafa pe care vroiam să o plătesc, s-a interesat despre condiţiile şi personalul pe care-l aveam, iar apoi m-a trimis într-o cămăruţă unde se putea sta de vorbă cu cele care doreau să se angajeze. Prima care a intrat a fost o femeie grasă, impunătoare. Numai când am văzut-o şi m-am şi îngrozit. Ea însă nu s-a alarmat deloc când m-a văzut pe mine.

— Da, doamnă, câţi copii aveţi?

I-am explicat că aveam doar un bebe.

— A trecut de-o lună, sper? Nu consimt să iau nici un bebe decât numai dacă are mai mult de-o lună.

I-am spus că aşa va fi.

— Şi ce personal aveţi, doamnă?

I-am răspuns cu un aer plin de scuze că nu am decât o singură fată. Şi-a manifestat din nou dispreţul.

— Mă tem doamnă că nu-mi convine. Ştiţi, eu sunt deprinsă să am mult personal de serviciu în jurul meu care să mă servească şi să aibă grijă de toate.

Am fost de acord că postul pe care-l ofeream nu era cel căutat de ea şi am scăpat cu oarecare uşurare. Mai erau acolo încă alte trei, dar toate m-au dispreţuit.

Totuşi m-am întors şi a doua zi ca să vorbesc şi cu altele. De data asta am fost norocoasă. Am dat peste Jessie Swannell, de 35 de ani, rea de gură, bună la inimă, care locuise multă vreme în Nigeria, ca fată la copii. I-am adus la cunoştinţă, una câte una, condiţiile ruşinoase pe care i le ofeream. O singură femeie de serviciu, o singură cameră de copii, şi de noapte şi de zi, unde se făcea numai focul şi trebuia să cureţe camera singură; în fine, ultima lovitură: leafa.

— A, bine, nu-i prea rău! Sunt deprinsă cu munca grea şi asta nu mă plictiseşte. O fetiţă nu-i aşa? Îmi plac fetiţele.

Aşa că ne-am învoit cu Jessie Swannell. A stat la mine doi ani şi mi-a plăcut foarte mult, deşi avea păcatele ei. Din fire, ei nu-i plăceau părinţii copilului pe care-l avea în grijă. Pentru Rosalind însă, era bunătatea personificată şi cred că ar fi fost în stare să-şi dea şi viaţa pentru ea.

Pe mine mă privea ca pe o intrusă. Deşi obiecta şi nu era întotdeauna de acord cu mine, făcea ce-i ceream. Pe de altă parte, dacă se întâmpla cuiva ceva neplăcut era minunată, sărea imediat să ajute, dovedindu-se binevoitoare, veselă. Da, o respect pe Jessie Swannell şi sper că a avut o viaţă bună şi a făcut ceea ce i-a plăcut.

Aşa că toate erau aranjate acum şi Rosalind, cu mine, cu Jessie Swannell şi cu Lucy am ajuns la Addison Mansions şi am început viaţa de familie. Căutările mele însă nu se încheiasem. Trebuia să caut un apartament gol care să devină locuinţa noastră permanentă. Asta nu era deloc uşor, ba chiar se arăta a fi greu al dracului. De cum auzeai ceva, te repezeai, telefonai, scriai scrisori, şi până la urmă se părea că nu se putea găsi nimic. Uneori, casele erau atât de murdare, ponosite, dărăpănate încât îţi venea foarte greu să-ţi imaginezi că ai putea locui acolo. De nenumărate ori, până să ajungi, cineva ţi-o luase înainte. Făceai turul Londrei: Hampstead, Chiswick, Pimlico, Kensington, St. John’s Wood – întreaga mea zi părea un lung drum cu autobuzul. Fusesem pe la toate agenţiile care se ocupau cu închirieri şi începusem să fim îngrijoraţi. Apartamentul în care stăteam fusese închiriat pentru două luni, după care doamna oxigenată şi fiica ei căsătorită şi cu copiii se întorceau şi nu ne lăsau apartamentul mai departe. Trebuia să găsim ceva.

În fine se părea că aveam noroc. Ne rezervasem sau ne asigurasem un apartament lângă Battersea Park. Chiria era rezonabilă, proprietara, domnişoara Llewellyn, se muta cam într-o lună. De fapt, ar fi fost mulţumită să plece şi mai devreme. Se muta într-un apartament într-o altă parte a Londrei. Totul părea aranjat. Dar, ne grăbisem să ne facem staul înainte de a avea oi. O lovitură teribilă s-a abătut asupra noastră. Numai cu vreo două săptămâni înainte de data mutării, am aflat de la domnişoara Llewellyn că nu se putea instala în noul ei apartament, pentru că locatarii la rândul lor nu puteau intra în apartamentul pe care-l aveau. Era o reacţie în lanţ.

O lovitură foarte grea. La fiecare două, trei zile îi telefonam domnişoarei Lewellyn pentru a afla ultimele ştiri. Şi de fiecare dată ştirile erau mai proaste. Se părea mereu că ceilalţi întâmpinau dificultăţi tot mai mari, aşa că şi ea era foarte nesigură dacă va putea părăsi apartamentul. În cele din urmă s-a văzut că trebuia să mai aşteptăm încă trei sau patru luni până când aveam să intrăm în posesia apartamentului, dar chiar şi data aceea era nesigură. Am început din nou cu febrilitate să consultăm anunţurile, să telefonăm la agenţii şi toate celelalte. Timpul trecea şi ajunsesem acum la disperare. Dar iată că tocmai atunci ne-a telefonat un agent care ne oferea nu un apartament, ci o casă. O casă mică în Scarsdale Villas. Era de vânzare, nu de închiriat. Ne-am dus cu Archie şi am văzut-o. Era o căsuţă încântătoare. A o cumpăra însemna a lichida micul nostru capital – ceea ce era un mare risc. Totuşi ne-am gândit că trebuia să riscăm ceva, aşa că am fost de acord să o cumpărăm, am semnat documentele la locul cuvenit şi am plecat acasă să hotărâm ce acţiuni putem vinde.

Două dimineţi mai târziu, pe când luam micul dejun, mă uitam prin ziar şi întorcând pagina la anunţurile de închirieri, ceea ce devenise un obicei la care nu puteam să renunţ, am văzut un anunţ: „Apartament de închiriat nemobilat, 90 lire pe an, 96, Madison Mansions”. Am scos un strigai, am înghiţit dintr-o dată cafeaua, am citit anunţul lui Archie şi am spus: „Nu-i timp de pierdut”.

M-am sculat repede de la masă, am traversat în goană peluza dintre cele două blocuri şi am suit scările, patru etaje, ca o nebună. Era opt şi un sfert dimineaţa. Am sunat la nr. 96. Mi-a deschis o tânără în capot, uimită.

— Am venit pentru apartament, am spus căutând să fiu cât mai coerentă, cum eram cu respiraţia tăiată.

— Pentru apartament? Chiar atât de repede? Am dat anunţul abia ieri. Nu mă aşteptam să vină cineva aşa de curând.

— Pot să-l văd?

— Da, deşi… e cam devreme.

— Cred că e ce ne trebuie, cred că-l iau.

— O, cred că vă puteţi uita, nu-i prea ordonat pe aici. S-a dat câţiva paşi înapoi, eu am intrat nemaiţinând seama de ezitarea ei, am aruncat o privire rapidă de jur împrejur. Nu vroiam să risc să-l pierd.

— 90 de lire pe an? am întrebat.

— Da, asta-i chiria. Dar trebuie să vă previn că este însă un contract trimestrial.

Am rămas o clipă pe gânduri, dar nu m-a descurajat. Aveam nevoie de o casă unde să pot locui şi cât mai repede.

— Când ne putem muta?

— O, oricând, cam într-o săptămână sau două. Soţul meu trebuie să plece în străinătate în curând. Trebuie să mai plătiţi o sumă pentru linoleum şi accesoriile instalaţiilor electrice şi sanitare.

Nu prea mă interesa linoleumul pus pe podea, dar ce importanţă avea? Patru dormitoare, două camere de zi, o privelişte frumoasă spre pajişte, patru etaje de suit şi coborât, e adevărat, dar mult aer şi lumină. Trebuia reparat puţin, dar asta puteam face şi noi. O, era minunat, un dar din cer.

— Îl iau, este sigur.

— O, sunteţi sigură, dar nu mi-aţi spus cine sunteţi, numele dumneavoastră.

I-am spus numele, i-am explicat unde locuiam şi totul a fost aranjat. Când coboram scările am întâlnit trei perechi urcându-se şi mi-am dat seama imediat că fiecare se ducea la nr. 96. De data asta câştigasem. M-am întors acasă şi i-am povestit totul lui Archie, triumfătoare.

— Splendid! a spus el.

Şi în acel moment a sunat telefonul. Era domnişoara Llewellyn:

— Cred, a precizat ea, că veţi putea avea apartamentul sigur într-o lună.

— O, am făcut eu. O, da, desigur.

Am pus receptorul la loc.

— Doamne Dumnezeule, exclamă Archie. Ştii ce avem acum? Am închiriat două apartamente şi am cumpărat o casă.

Părea o problemă. Eram pe punctul de a-i telefona domnişoarei Llewellyn şi a-i spune că nu mai avem nevoie de apartament, dar mi-a venit apoi o idee mai bună.

— O să încercăm să scăpăm de casă, am spus, dar luăm apartamentul din Battersea şi cerem o filodormă pentru el. Cu banii aceia vom plăti diferenţa pentru apartamentul acesta.

Archie a fost întru totul de acord cu ideea mea. Cred şi eu, pentru că avusesem o străfulgerare de geniu financiar, pentru că altfel foarte greu am fi putut plăti 100 de lire. Apoi ne-am dus să vedem agenţii în legătură cu casa cumpărată. Au fost într-adevăr foarte amabili. Ne-au spus că le era uşor să vândă casa altcuiva. De fapt existau mai multe persoane care s-au simţit foarte dezamăgite că au pierdut-o. Aşa că am scăpat plătind doar o mică sumă agenţilor.

Aveam un apartament şi în două săptămâni ne-am mutat. Jessie Swannell era o femeie minunată. Nu a zis nimic în legătură cu urcatul şi coborâtul celor patru etaje, ceea ce era mai mult decât aş fi putut să-mi închipui despre o bonă de la doamna Boucher.

— Sunt obişnuită să car lucruri. Bineînţeles că mi-ar prinde bine dacă aş avea un negru sau doi să mă ajute. Asta-i cel mai bun lucru în Niger: ai acolo atâţia negri. Într-adevăr, asta era nemulţumirea lui Jessie în privinţa vieţii din Anglia: că nu existau negri.

Ne plăcea apartamentul şi ne-am apucat imediat de aranjamente şi decorări. Am cheltuit-o bună parte din banii primiţi de Archie ca primă pe mobilă. Am cumpărat un mobilier modern bun pentru camera Rosalindei, paturi bune pentru noi de la firma Heal şi am adus o mulţime de lucruri de la Ashfield, casa de acolo fiind mult prea încărcată cu tot felul de mese, scaune, dulapuri, platouri şi lenjerie. Ne-am dus şi la solduri de unde am cumpărat la preţuri derizorii scrinuri şi şifoniere de modă veche.

Când ne-am mutat în apartamentul nostru, am ales tapetele şi vopselele aşa cum doream. Parte din lucru l-am făcut noi, pentru cealaltă parte am găsit un mic decorator care ne-a ajutat. Cele două camere de zi – un salon mai mare şi sufrageria destul de mică – dădeau spre nord. Am preferat camerele de la capătul coridorului din spate. Fără a fi chiar aşa de mari, erau însă însorite şi vesele. Aici am făcut camera Rosalindei şi camera noastră de zi. În faţă era camera de baie şi o încăpere mică pentru femeia de serviciu. Din cele două camere mari, una am făcut-o dormitorul nostru, iar alta, cea mică, sufrageria. Tapetul pentru baie a fost ales de Archie în pătrăţele roşu şi alb. Decoratorul nostru s-a dovedit foarte amabil cu mine. Mi-a arătat cum să tai tapetul şi să-l îndoi ca să-l lipesc. Îmi spusese: „Nu vă temeţi. Vedeţi? Lipiţi-l repede ca şi cum aţi da o palmă. Nu se întâmplă nimic. Tăiaţi-l după ce l-aţi măsurat şi i-aţi scris numărul pe spate. Puteţi folosi o perie de cap pentru a îndepărta băşicile care se formează.” Până în cele din urmă devenisem foarte pricepută. Tavanul l-am lăsat însă pe scama lui. Nu mă simţeam în stare să fac tavanul.

Camera Rosalindei era în galben pal şi avea o friză de tapet scump de la Heal cu animale. În camera de zi am ales un roz şters pentru pereţi şi un tapet negru lucios cu măceşi pentru tavan. Mă gândeam că astfel o să mă simt ca la ţară. De asemenea asta făcea ca încăperea să pară mai joasă; îmi plac foarte mult camerele joase. Tapetul pe plafon urma să fie pus, evident, de specialist. Dar dintr-o dată el s-a arătat ostil.

— Ascultaţi, doamnă, aici, aţi încurcat-o să ştiţi. Ceea ce vă trebuie dumneavoastră este ca tavanul să fie roz şi pereţii negri.

— Nu, nici gând. Vreau tapetul negru pe tavan şi cel roz pe pereţi.

— Da, dar nu aşa se fac odăile. Să ştiţi. Mergeţi de la deschis la închis. Asta-i greşit. Trebuie să mergeţi de la închis la deschis.

— Nu trebuie să mergi de la deschis la închis, dacă preferi invers, am spus cu.

— Bine. Dar eu tot vă spun că-i greşit şi nimeni nu face aşa.

I-am precizat că aşa vreau eu şi ca aşa voi face.

— O să ajungă tavanul până jos, o să vedeţi dacă n-o să fie aşa. Tavanul va veni până-n podea şi camera va arăta foarte joasă.

— Tocmai asta doresc: să pară cât mai joasă.

A renunţat să se mai încontreze cu mine şi a ridicat din umeri. Când s-a terminat l-am întrebat dacă îi plăcea.

— Ei bine, e curios. Nu, n-aş putea spune că-mi place, dar… e curios, e destul de drăguţă când stai pe un scaun şi te uiţi în sus.

— Asta-i ideea.

— Dacă aş fi în locul dumneavoastră şi aş face aşa ceva, aş pune un tapet albastru cu stele.

— Nu vreau să cred că sunt afară, noaptea, i-am răspuns eu. Îmi place să-mi închipui că mă aflu într-o livadă cu cireşii în floare sau sub tufe de măceş.

A dat din cap cu un aer amărât.

Cât despre perdele, cele mai multe le-au făcut alţii pentru noi. Husele pentru scaune le-am făcut eu. Sora mea Madge, căreia i se spunea acum Punkie, nume dat de fiul ei, m-a asigurat în felul ei elementar, pozitiv, că erau destul de uşor de făcut. Am încercat, aşa cum mi-a spus ea. Nu arătau prea rău. N-am îndrăznit să încerc vreo ornamentaţie, cu şireturi pe la margini, dar păreau strălucitoare şi drăguţe. Toţi prietenii ne-au admirat apartamentul şi nu am fost niciodată atât de fericiţi ca atunci când ne-am instalat acolo. Lucy zicea că-i minunat şi se bucura de fiecare clipă. Jessie Swannell bombănea tot timpul, dar ne era de foarte mare ajutor.

Archie şi-a început activitatea în City. Spunea că-i place şi părea foarte excitat. Era încântat că terminase cu aviaţia, despre care continua să spună că nu prezenta nici un avantaj material pentru viitor. Era hotărât să facă mulţi bani. Faptul că pentru moment o duceam prost cu banii nu ne speria deloc. Uneori mergeam la Palais de Dânse la Hammersmith, dar în general nu simţeam lipsa amuzamentelor, de vreme ce nu ne puteam permite aşa ceva. Eram o tânără pereche foarte obişnuită, dar eram fericiţi. Viaţa părea bine conturată în faţa noastră. Îmi părea foarte rău că nu aveam un pian, dar compensam lipsa când mă duceam la Ashfield şi cântam ca o disperată.