Agatha Christie

De la Shiraz ne-am dus cu automobilul la Isfahan. A fost o călătorie lungă, pe un drum plin de hârtoape, tot timpul prin deşert, doar ici şi colo mai apărea câte un sătuleţ. Noaptea următoare am poposit la o casă de oaspeţi, excesiv de primitivă. Am adus o pătură din maşină şi am dormit pe podeaua goală.

Am petrecut o noapte din cale-afară de chinuitoare. Este de necrezut cât e de rău să dormi pe scânduri tari şi cum în câteva ore umerii, şoldurile, coatele ţi se învineţesc. Odată, văzând că dorm foarte prost la un hotel din Bagdad, am cercetat cauza şi am găsit sub saltea o planşă tare, aşezată acolo pentru a ţine droturile somierei. Mi s-a explicat că o irakiană dormise acolo înaintea mea şi nu s-a putut odihni, pentru că patul era prea moale, de aceea au pus planşa pentru ca să doarmă bine.

Ne-am reluat călătoria şi am ajuns la Isfahan destul de obosiţi. Dar după vizita aceasta am considerat Isfahan cel mai frumos oraş din lume. Nu am văzut niciodată ceva asemănător, cu coloritul acela glorios de roz, albastru, auriu; florile, păsările, clădirile arabe erau de o frumuseţe de basm şi pretutindeni vedeai acoperişuri din ţigle colorate, minunate, exact ca în poveşti. A doua oară l-am văzut după douăzeci de ani şi mi-era foarte teamă la gândul că totul s-ar fi putut schimba. Din fericire, nu se schimbase decât foarte puţin. Natural am găsit mai multe străzi moderne, câteva magazine mai noi, dar nobilele clădiri islamice, curţile, ţiglele de pe acoperişuri şi fântânile rămăseseră toate aşa cum le ştiam. Oamenii deveniseră mai puţin fanatici şi se puteau vizita acum mai multe interioare de moschei, care înainte erau inaccesibile.

Am decis, împreună cu Max, că ne vom continua călătoria spre casă prin Rusia, dacă asta nu se va dovedi prea dificil în termeni de paşapoarte, vize, bani şi orice altceva. Ca urmare a acestei idei, ne-am dus la Bank of Iran – o clădire atât de magnifică încât o puteai considera mai mult un palat decât un loc în care se efectuează tranzacţii financiare şi, într-adevăr, a fost greu să găsim înăuntru unde se făceau operaţiile bancare. După ce treceai prin holurile cu fântâni arteziene, ajungeai într-o vastă anticameră unde vedeai, în spatele unei tejghele, tineri drăguţ îmbrăcaţi în costume europene care scriau în registre. Dar, după cum puteam să-mi dau seama, în Orientul Mijlociu, afacerile nu se făceau la ghişeul băncii. Întotdeauna erai pasat unui manager, manager asistent sau, în fine, cuiva care arăta a manager.

Un funcţionar îi făcea semn unuia dintre curierii băncii care stăteau în nişte atitudini şi costume pitoreşti, apoi îţi indica printr-un semn unul dintre enormele divane îmbrăcate în piele şi dispărea. Când se întorcea, îţi făcea semn să-l urmezi şi te conducea, pe nişte scări de marmură magnifice, către o uşă, presupun, sacră. Intrai în camera respectivă simţindu-te cel puţin ca un prinţ etiopian.

Un bărbat încântător, mai degrabă corpolent, se ridica în picioare, te saluta într-o engleză sau franceză perfectă, îţi indica un scaun, îţi oferea ceai sau cafea; te întreba când ai ajuns, dacă îţi place Teheran-ul, de unde vii şi apoi, absolut întâmplător, te întreba cu ce te poate ajuta. Menţionai ceva, cum ar fi cecurile de călătorie. El suna un mic clopoţel de pe birou, intra un alt curier, căruia i se spunea: „Domnul Ibrahim”. Sosea cafeaua, iar conversaţia continua despre călătorii, politică, recolte, etc.

După puţin timp, apărea domnul Ibrahim. Acesta ar fi purtat un costum european, culoarea puricelui, şi aproximativ 30 de ani. Managerul îi explica dorinţele tale şi tu menţionai în ce monedă doreşti banii. După ce ţi se dădea să semnezi şase sau mai multe formulare, domnul Ibrahim dispărea şi un alt lung interludiu avea loc.

În acest moment a adus Max vorba despre posibilitatea ca să călătorim prin Rusia. Managerul a oftat şi şi-a ridicat mâinile.

— Veţi avea dificultăţi, spuse el.

— Într-adevăr, a explicat Max. Ne aşteptam să avem dificultăţi, dar nu este imposibil, nu? Adică nu este nici o problemă în a trece graniţa, nu?

— Din câte ştiu, nu aveţi nici o reprezentare diplomatică. Nici un consulat.

Max răspunse că ştia că nu avem consul acolo, dar că înţelesese că nu există nici o interdicţie pentru cetăţenii britanici să intre în ţară.

— Nu, nu e nici o interdicţie. Bineînţeles, trebuie să aveţi bani la dumneavoastră.

Sigur că ne aşteptam să avem nevoie de bani, i-a zis Max.

— Şi nici o tranzacţie financiară pe care puteţi să o faceţi cu noi nu va fi legală, a spus managerul, trist.

Asta m-a derutat un pic, dar Max, bineînţeles, care era obişnuit cu felul oriental de a face afaceri, nu a găsit nimic ciudat în faptul că o tranzacţie financiară dintr-o bancă putea fi practicată şi, în acelaşi timp, ilegală.

— Vedeţi dumneavoastră, a explicat managerul băncii. Legile se schimbă şi se schimbă tot mereu. Şi, oricum, legile se contrazic una pe alta. O lege spune că nu puteţi scoate bani din ţară într-o anume formă, iar altă lege spune că singurul mod de a scoate bani din ţară este cutare – cum faci? Nu poţi decât să faci aşa cum pare mai bine într-o anumită zi din lună. Pot să vă spun următorul lucru, a adăugat el, ca sa puteţi înţelege dinainte că, deşi pot să aranjez o tranzacţie sau să aranjez să luaţi cu dumneavoastră bani în cea mai potrivită formă, tot va fi ilegal.

Max i-a răspuns că înţelege foarte bine, managerul s-a înveselit şi ne-a spus că are impresia că ne va face plăcere călătoria.

— Ia sa vedem, călătoriţi cu maşina până la Marea Caspică? Da? Un drum minunat. Sa mergeţi la Resht şi, de acolo, cu vaporul până la Bake. Va fi un vapor rusesc. Nu ştiu mai mult, absolut nimic, decât că merg oamenii cu vaporul ăsta.

Tonul lui sugera că oamenii care au călătorit cu vaporul acela au dispărut în spaţiu şi ca nimic nu se mai ştie de ei după aceea.

— Nu numai că va trebui sa luaţi bani cu dumneavoastră, ne-a avertizat el, dar va trebui să vă luaţi şi de mâncare. Nu ştiu ce aranjamente trebuie să faceţi ca să faceţi rost de mâncare în Rusia. În orice caz, pe linia de tren Baku-Batum nu aveţi de unde să vă luaţi de mâncare. Va trebui să luaţi totul cu dumneavoastră.

Am mai discutat despre cazare şi alte probleme şi toate păreau la fel de dificile.

După un timp, un alt domn în costum a apărut. Era mai tânăr decât domnul Ibrahim şi se numea Mahomet. Domnul Mahomet a adus cu dânsul mai multe alte formulare pe care Max a trebuit să le semneze şi a mai cerut diverse sume mici de bani necesari pentru timbre. Un curier a fost chemat şi trimis în bazaar pentru a face rost de moneda cerută.

Domnul Ibrahim a reapărut aducând cu el suma pe care o cerusem în bancnote mari, ne-denominate, în loc de noile bancnote denominate pe care le cerusem.

— Ah! Dar este foarte dificil, a spus el trist. Foarte dificil într-adevăr. Vedeţi dumneavoastră, în unele zile avem un fel de hârtii, în alte zile din celălalt fel. Este vorba doar de norocul pe care-l aveţi.

A trebuit să ne acceptăm ghinionul în acest caz.

Managerul a încercat să ne înveselească trimiţând după mai mută cafea şi a continuat, întorcându-se spre noi:

— E mai bine dacă luaţi banii în tomani73 atunci când mergeţi în Rusia. Tomanii, a adăugat el, sunt ilegali în Persia, dar este singura monedă acceptată în bazaar.

Am mai trimis un acolit în bazaar ca să schimbe marile cantităţi de monedă noua în tomani. Tomanii s-au dovedit a fi taleri cu chipul Mariei-Tereza, din argint curat şi extrem de grei.

— Paşaportul dumneavoastră e în regulă?, ne-a mai întrebat.

— Da.

— E valabil pentru Uniunea Sovietică?

Am răspuns că e valabil pentru toate ţările din Europa, inclusiv Uniunea Sovietică.

— Atunci e în regulă. Obţinerea vizei, fără îndoială, va fi uşoară. Aţi înţeles, da? Aranjaţi pentru maşină – cei de la hotel vă pot ajuta – şi nu uitaţi să va luaţi suficienta mâncare pentru trei sau patru zile. Călătoria de la Baku la Batum va dura câteva zile.

Max a zis că ar dori să-şi întrerupă călătoria, câteva zile, la Tiflis74.

— Ah, pentru asta va trebui să întrebaţi când cereţi viza. Nu cred că va fi posibil.

Asta l-a cam supărat pe Max, dar a trebuit să accept. Ne-am luat la revedere şi am mulţumit managerului. Două ore şi jumătate trecuseră.

Ne-am întors la hotel şi la dieta noastră cam monotonă. Orice doream să comandăm, orice doream să servim, chelnerul spunea: „Avem astăzi un caviar foarte bun. Foarte bun, foarte proaspăt.” Comandam caviar, care era extraordinar de ieftin şi, chiar dacă serveam imense cantităţi, părea să nu coste mai mult de 5 şilingi. Câteodată ne cam săturat de caviar la micul dejun.

— Ce aveţi la micul dejun?, întrebam eu.

— Caviar, très frais.

— Nu, nu vreau caviar, vreau altceva. Ouă? Bacon?

— Nu avem altceva… Avem pâine.

— Nimic, nimic? Nici ouă?

— Caviar, très frais, spunea ferm chelnerul.

Aşa că ne mulţumeam cu un pic de caviar şi multă pâine. Singurul alt fel care ni se oferea la prânz, în afară de caviar, era ceva numit La Tourte – un fel de tartă cu gem, foarte dulce, dar cu o aromă plăcută.

Ne-am consultat cu chelnerul despre ce mâncare ar trebui să luăm cu noi în Rusia, el ne-a recomandat sa luam caviar şi am fost de acord să luăm două cutii imense. Chelnerul ne-a mai sugerat să luăm şase raţe fripte. Am mai luat pâine, o cutie de biscuiţi, borcane de gem şi jumătate de kilogram de ceai – „pentru motor” ne-a zis chelnerul. Nu prea ne dădeam seama care era legătura între ceai şi motor, dar ne-am gândit că e vorba de obiceiul de a oferi ceai şoferului. În orice caz, am luat cu noi şi ceai şi cafea.

După cina din seara aceea, am stat de vorbă cu un tânăr francez şi soţia lui. Şi-a manifestat interesul faţă de călătoria noastră şi a exclamat cu oroare:

— C’est impossible! C’est impossible pour Madame. Ce băteau, le băteau de Resht à Baku, ce băteau russe, c’est infecte! Infecte, Madame! 75

Franceza e o limbă extraordinară. Făcea cuvântul infecte să sune atât de depravat şi de murdar încât abia reuşeam să-mi imaginez.

— Nu puteţi să mergeţi cu doamna acolo, insista francezul.

Dar doamna nu se dădea înapoi.

— Nu cred ca e chiar atât de infecte cum zice el, i-am spus mai târziu lui Max. Şi, oricum, avem o grămadă de pudră de gândaci şi alte lucruri de genul ăsta.

Aşa că ne-am pus în mişcare, înarmaţi cu mari cantităţi de tomani şi cu hârtiile de la ambasada Rusie, care fuseseră foarte categorici în a ne interzice să mergem la Tiflis. Am închiriam o maşina buna şi ne-am început călătoria.

A fost un drum minunat până la Marea Caspică: urcam dealuri golaşe şi stâncoase şi, după ce treceam de vârf, coboram pe partea cealaltă într-o altă lume. Pe o ploaie călduţă, am ajuns, într-un final, la Resht.

Ne-am îmbarcat pe acel infecte vapor rusesc, simţindu-ne oarecum nervoşi, dar totul era extrem de diferit faţă de Persia sau Irak. În primul rând, vaporul era de o curăţenie desăvârşită, ca într-un spital. Cabinele aveau nişte paturi înalte de fier, saltele tari din paie, aşternuturi dintr-un bumbac cam grosier, un urcior simplu, metalic, şi o chiuvetă. Echipajul arăta ca nişte roboţi – toţi erau înalţi de 1,80 m şi expresii impasibile. Ne-au tratat politicos, dar ca şi cum u am fi fost acolo. Max şi cu mine ne-am simţit exact ca acel cuplu sinucigaş din piesa „Outward Bound” (Spre larg), cuplu care se mişcau pe vas ca nişte stafii. Nimeni nu ne vorbea, nimeni nu se uita la noi şi nu ne acorda nici cea mai mică atenţie.

Totuşi, curând, am văzut ca masa se servea în salon aşa ca ne-am îndreptat încrezători către uşă şi ne-am uitat înăuntru. Nimeni n-a făcut vreun semn sau nu ne-a întâmpinat în vreun fel. Max şi-a luat inima în dinţi şi a întrebat dacă putem mânca ceva. Întrebarea nu prea a fost bine înţeleasă.

Max a încercat în franceză, arabă şi puţina persană pe care o ştia, dar fără nici un efect. Exasperat, şi-a îndreptat degetul către gură, în acel antic gest care nu poate fi confundat. Imediat, un bărbat ne-a indicat două scaune de la o masă, ne-am aşezat şi mâncarea ne-a fost servită. Era destul de bună, dar incredibil de scumpă.

Am ajuns, în sfârşit, la Baku, unde am fost întâmpinaţi de un agent al Intourist-ului76. Era încântător, plin de informaţii şi vorbea franceza în mod fluent. Credea, ne-a spus, ca ne-ar face plăcere să mergem la operă să vedem „Faust”, dar nu pentru asta venisem până în Rusia. Aşa că s-a oferit să ne aranjeze un alt program. În loc de „Faust”, am fost forţaţi să admirăm diverse clădiri sau blocuri de apartament pe jumătate terminate.

Când am debarcat, procedura a fost simplă: şase hamali a înaintat către noi, în ordinea vârstei, tariful fiind de o rublă pentru fiecare bagaj, ne-a zis agentul Intourist. Cel mai ghinionist s-a ales cu geamantanul plin de cărţi al lui Max, iar cel mai norocos s-a ales cu o umbrelă, dar toţi trebuiau plătiţi la fel.

Hotelul unde ne-am cazat era de asemenea curios: era o relicvă din vremuri mai luxoase, cred, iar mobila era bună, deşi cam demodată. Fusese vopsită în alb şi era încrustată cu trandafiri şi heruvimi. Nu ştiu din ce motiv, era adunată în mijlocul camerei, ca şi cum cei ce au cărat mobila, aduseseră un dulap, o masă şi o comodă şi le lăsaseră în mijlocul camerei. Nici chiar patul nu era lipit de perete. Acesta din urmă era deosebit de frumos ca stil şi deosebit de confortabil, dar avea nişte aşternuturi prea mici ca să acopere salteaua.

Max a cerut apă caldă pentru a se bărbieri în dimineaţa următoare, dar nu prea a avut noroc. „Apă caldă” erau singurele cuvinte pe care le ştia în ruseşte, în afară de „vă rog” şi „mulţumesc”. Femeia căreia îi ceruse apă caldă a scuturat viguros din cap şi i-a adus un urcior mare cu apă rece. Max a spus „cald” de câteva ori, încercând să-i explice, mimând că se rade, dar femeia a scuturat din cap, arătând şocată şi dezaprobatoare.

— Cred, i-am zis eu, ca eşti prea aristocrat cerând apă caldă pentru a te bărbieri. Mai bine opreşte-te.

Totul în Baku semăna cu o duminică scoţiană: parcă nu era nici un fel de plăcere pe străzi; mai toate magazinele erau închise, iar cele deschise, unul sau două, aveau cozi lungi unde oamenii aşteptau răbdători să cumpere nişte articole neinteresante.

Prietenul nostru de la Intourist ne-a condus la tren, unde coada la casa de bilete era enormă.

— Mă duc să mă interesez de biletele rezervate, ne-a zis el, iar noi am avansat încetişor la coadă.

Deodată, cineva ne trage de mână. Era o femeie din partea din faţă a cozii şi ne zâmbea larg. De fapt, toţi oamenii aceştia păreau gata să o facă dacă era ceva la care să zâmbească. Erau bunăvoinţa întruchipată. Apoi, cu ajutorul pantomimei, femeia stăruia să intrăm în faţa cozii, dar noi nu voiam să facem asta şi ne tot trăgeam înapoi, în timp ce toţi oamenii de la coadă insistau să ne băgăm în faţă. Ne băteau pe mâini şi pe umeri, dădeau din cap şi, într-un final, un bărbat ne-a luat de mână şi ne-a tras cu forţa în faţă, unde femeia care era la rând s-a dat la o parte, înclinându-se şi zâmbind. Ne-am cumpărat biletele de la ghişeu.

Omul de la Intourist s-a întors:

— Ah, sunteţi gata, a spus el.

— Oamenii aceştia, deosebit de amabili, ne-au cedat locul, a zis Max cu îndoială. Aş fi dorit să le explicaţi că n-am fi vrut să facem asta.

— Dar aşa fac întotdeauna. De fapt, lor le place să stea la coadă. E o ocupaţie interesantă, ştiţi? Ei încearcă să stea la coadă cât mai mult posibil. Şi sunt foarte politicoşi cu străinii.

Erau, într-adevăr, foarte politicoşi. Ne-au salutat şi ne-au făcut cu mâna când ne-am dus la tren. Peronul era foarte aglomerată, dar, am descoperit un pic mai târziu, că, de fapt, numai noi plecam cu trenul respectiv. Ceilalţi veniseră doar ca să se distreze şi să-şi petreacă după-amiaza acolo. Într-un final, ne-am urcat în vagon şi ne-am luat rămas-bun de la omul de la Intourist, care ne-a asigurat că vom fi aşteptaţi în Batum, peste trei zile şi că totul va fi în regulă.

— Nu v-aţi luat ceşti de ceai la dumneavoastră, dar, fără îndoială, una dintre femeile din tren vă va împrumuta una, ne-a zis el.

Ne-am dat seama ce voia sa spună atunci când trenul a făcut prima oprire, două ore mai târziu. Una dintre femeile din compartiment, destul de bătrână, m-a bătut violent pe umăr, mi-a arătat ceaşca ei de ceai şi mi-a explicat, cu ajutorul unui tânăr care vorbea germana, că tot ceea ce am de făcut este sa pun puţin ceai în ceaşcă şi să mă duc cu ea la locomotivă, unde mecanicul ne va da apă fierbinte. Avem nişte căni cu noi, iar doamna ne-a asigurat că se va ocupa ea de rest. S-a întors cu două căni cu ceai din care ieşeau aburi, am desfăcut proviziile şi le-am oferit şi celor din compartiment. Călătoria decurgea cum nu se poate mai bine.

Mâncarea noastră s-a păstrat destul de bine, adică am mâncat raţele înainte să se strice şi ceva pâine care începea să nu mai fie proaspătă. Speram să putem cumpăra pâine în drumul nostru, dar nu prea părea posibil. Ne-am înfruptat din caviar, bineînţeles, cât mai repede posibil. În ultima zi am cam făcut foametea pentru ca nu ne mai rămăsese decât o aripă de raţă şi vreo două borcane de marmeladă de ananas. Ni se făcuse un pic greaţă mâncând un borcan întreg de marmeladă de ananas, dar măcar ne astâmpăra foamea.

Am ajuns la Batum la miezul nopţii, pe o ploaie torenţială. Bineînţeles, nu aveam nici o rezervare la hotel şi am ieşit din gară cu bagajele. Nici un semn de la cineva de la Intourist care să ne întâmpine. Era o droshky77 care aştepta, un fel de căruţă dărăpănată. Vizitiul, politicos ca de obicei, ne-a ajutat să ne urcam şi a îngrămădit bagajele în jurul şi deasupra noastră. L-am rugat să ne ducă la un hotel, iar el a dat din cap, a pocnit din bici şi am pornit la trap pe străzile ude.

Am ajuns curând la un hotel, iar vizitiul ne-a făcut semn să intrăm întâi noi. Ne-am dat seama imediat de ce: la hotel nu aveam camere libere şi, când am întrebat unde altundeva am putea merge, recepţionerul a dat din cap neînţelegător. Am ieşit şi am continuat cursa. Am fost la şapte hoteluri – niciunul nu avea camere libere. La al optulea, Max a zis că trebuie să luăm măsuri dure dacă vrem să găsim un loc unde să dormim. Ne-am aruncat pe canapeaua de pluş din hol şi ne-am holbat ca proştii când ni s-a zis ca nu au camere libere. Recepţionerul şi funcţionarul şi-au aruncat mâinile în sus şi ne-au privit cu disperare. Continuam să ne uităm prostiţi la ei şi, din când în când, să cerem o cameră, în limbi care ni se părea posibil să fie înţelese. Într-un final, ne-au lăsat în pace. Vizitiul ne-a adus bagajele înăuntru, le-a lăsat lângă noi şi a plecat salutându-ne cu mâna.

— Nu crezi că ne-am dat foc la corăbii?, am întrebat eu inocentă.

— E singura noastră speranţă, zice Max. De creme ce nu avem cu ce să plecăm şi de vreme ce bagajele noastre sunt aici, mă gândesc că o să facă ceva pentru noi.

Douăzeci de minute mai târziu, ne-a venit în ajutor un înger sub forma unui bărbat înalt, peste 1,80 m, cu o teribilă mustaţă neagră, purtând cizme de călărie şi arătând exact ca dintr-un balet rusesc. Mă uitam la el cu admiraţie. Ne-a zâmbit, ne-a bătut pe umeri prieteneşte şi ne-a făcut semn să-l urmăm. Am urcat pe scări două etaje, până la ultimul, şi a deschis o trapă în acoperiş de care a agăţat o scară. Nu părea prea convenţional, dar, oricum, nimic nu era. Max m-a tras după el sus şi ne-am trezit pe acoperiş. Tot zâmbitor şi făcându-ne semn să-l urmăm, ne-a condus, peste acoperiş, până la casa următoare, unde am coborât tot printr-o trapă. Ne aflam într-o mansardă imensă, destul de drăguţ mobilată, cu două paturi. A bătut cu palma în paturi, a arătat spre noi, a dispărut şi, scurt timp apoi, ne-au sosit şi bagajele. Din fericire, nu luasem prea multe bagaje de mână, cele mari ne fuseseră luate la Baku şi fusesem asiguraţi de omul de la Intourist că le vom găsi la Batum. Speram ca asta să se întâmple ziua următoare, dar până atunci singurul lucru pe care îl doream era un pat şi să dormim.

A doua zi de dimineaţă voiam să găsim vaporul francez care pleca la Stamboul în acea zi şi la care ne rezervasem locuri. Deşi am încercat să-i explicăm asta gazdei noastre nu părea să ne înţeleagă, nici el, nici altcineva. Aşa că am pornit-o pe străzi de unii singuri. N-am realizat niciodată ce greu poate fi să găseşti marea dacă nu poţi vedea de pe un deal. Am luat-o într-o parte, apoi în alta, şi încă una, întrebând despre „vapor” în toate limbile pe care le ştiam. Nici cu „port” sau „chei” n-am avut succes – nimeni nu părea sa ştie franceză, engleză sau germană. Tot ce-am reuşit a fost să ne întoarcem la hotel.

Max a făcut un desen al unei bărci pe o bucată de hârtie şi, imediat, gazda noastră a dat semne de înţelegere. Ne-a dus într-o sufragerie la etajul întâi, ne-a pus să ne aşezăm pe o canapea şi ne dat să înţelegem să-l aşteptăm acolo. După o jumătate de oră, a re-apărut, însoţit de un om foarte în vârstă, cu o şapcă albastră, care ni s-a adresat în franceză. Bătrânul fusese portar al hotelului şi încă se mai ocupa de vizitatori. S-a oferit imediat să ne conducă la vapor şi să ne care bagajele.

Primul lucru de făcut era să ne recuperăm bagajele care ar fi trebuit să vină de la Baku. Omul ne-a dus la ceea ce era clar o închisoare, unde am fost conduşi într-o celulă cu gratii în care bagajul nostru stătea chiar în mijloc, stingher. Moşul a luat valizele şi ne-a dus către port. Pe drum bombănea încontinuu, lucru care ne făcea deosebit de nervoşi pentru că ultimul lucru pe care l-am fi dorit, era să criticăm guvernul într-o ţară unde nu aveam consul care să ne scoată din vreo încurcătură.

Am încercat să ne descotorosim de el, dar n-am reuşit.

— Ah, nimic nu mai e cum era, spunea el. De ce credeţi? Vedeţi haina pe care o port? Da, e o haină buna, dar e a mea? Nu! Aparţine guvernului. Pe vremuri nu aveam o haină, aveam patru haine. Poate că nu erau tot atât de bune ca asta, dar erau ale mele. Patru haine: una de iarnă, una de vară, un pardesiu şi un sacou. Patru haine aveam!

A mai coborât vocea şi ne-a zis:

— Bacşişul e strict interzis aici, aşa că, dacă vă gândeaţi să-mi daţi ceva, acum ar fi momentul potrivit, când mergem pe străduţa asta.

Un îndemn aşa direct nu putea fi ignorat şi, cum serviciile sale erau chiar preţioase, i-am dat o sumă de bani frumuşică. Şi-a exprimat aprobarea, a mai mormăit despre guvern încă puţin şi, în final, ne-a arătat mândru către docuri unde ne aştepta o navă aparţinând Messageries Maritimes78.

Am avut o frumoasă traversare a Mării Negre şi, lucrul pe care mi-l aduc aminte cel mai bine, este escala pe care am făcut-o în portul turcesc Ineblou, de unde au fost îmbarcaţi opt sau zece pui de urs. Mergeau la un zoo în Marsilia şi mi-a părut rău de ei: erau încântători. Totuşi, ar fi putut avea o soartă şi mai crudă. Puteau fi vânaţi, împăiaţi sau ceva la fel de groaznic. Măcar au avut parte de un voiaj plăcut pe Marea Neagră. Şi acum zâmbesc când îmi aduc aminte cum îi hrănea cu biberonul un marinar francez.

IV

Un alt lucru foarte important din viaţa noastră a fost vizita pe care am făcut-o, într-un sfârşit de săptămână, domnului şi doamnei doctor Campbell-Thompson pentru a putea fi cercetată cu atenţie, înainte de a căpăta permisiunea să mă duc şi eu la Ninive. Se aranjase, aproape în mod definitiv, ca Max să participe alături de ei la săpături, în toamna şi iarna următoare. Soţii Woolley erau foarte nemulţumiţi de plecarea lui, dar Max era hotărât să. plece.

C. T., aşa cum i se spunea de obicei doctorului, avea unele teste la care îi supunea pe cei în cauză. Unul era un cros cu escaladări. Când cineva ca mine locuia la el, îl lua la plimbare pe cea mai ploioasă zi posibilă prin tot felul de gropi şi hârtoape şi observa ce fel de pantofi purta, dacă avea energie, dacă era dispus să-şi taie drum printre tufişuri şi să se afunde în pădure. Am fost în măsură să trec acest examen cu succes, dat fiind că mă avântasem şi colindasem atât de mult prin Dartmoor. Terenurile accidentate nu mă speriau. Dar am fost bucuroasă că nu erau câmpuri brăzdate prea adânc care te obosesc foarte tare.