Agricultura

f) Creşterea porcinelor

Porcul este un animal cu o mare valoare economică fiind crescut în primul rând pentru carnea şi grăsimile sale, la care se adaugă pielea şi alte subproduse. Carnea de porc are valoare nutritivă superioară altor specii, este mai gustoasă şi contribuie masiv la producţia mondială de profil (42 %). Rentabilitatea creşterii acestor animale este mai mare deoarece prezintă o precocitate ridicată, au mare randament la tăiere, se înmulţesc mai rapid, sunt omnivore şi valorifică superior hrana adaptându se uşor condiţiilor de mediu şi sistemului de întreţinere. Prin selecţie şi încrucişări complexe s au format numeroase rase de porci specializate în carne, grăsime sau mixte.

Sistemele de creştere ale porcilor se bazează pe îngrăşarea acestora, de două tipuri: timpurie, pentru producţia de carne cu un caracter intensiv, practicată în regiunile de cultură a cerealelor şi plantelor tehnice (orz, porumb, cartof, sfecla), combinat cu creşterea bovinelor ale căror subproduse le valorifică (zer, lapte degresat); sistemul de îngrăşare pentru grăsime, mai puţin răspândit, valorifică animalele adulte reformate pentru reproducţie. Se practică şi sistemul mixt în gospodăriile individuale adesea sub forme intensive, folosind furaje diverse.

Efectivele de porcine se cifrează la circa 908 milioane capete (2000) din care 1/2 revine Asiei, 1/3 Europei iar restul Americii şi mai puţin Africii şi Oceaniei. Cel mai numeros efectiv revine Chinei (437,5 milioane în 2000), în creştere continuă (313 milioane în 1985). China asigură 33 % din producţia mondială de carne de porc. Creşterea se bazează pe utilizarea porumbului şi deşeurilor industriei alimentare. Ponderea cea mai mare o deţin regiunile nord-estice (Manciuria, Marea Câmpie Chineză) sistemul de creştere fiind intensiv, întâlnindu-se şi sistemul individual. Climatul cald şi religia musulmană sunt factori restrictivi în creşterea porcinelor încât în afara Chinei se mai disting prin efective importante doar statele vecine (Vietnam, Japonia, India cu peste 10 milioane capete fiecare, Coreea de Nord şi cea de Sud, Thailanda, Indonezia, statele unde domina religia budistă sau hinduistă, în sud vest porcul fiind complet absent, prohibit de cărţile sfinte).

În Europa se cresc mai ales rasele de carne şi cele mixte ca urmare a extinderii consumului de ulei vegetal. Caracterul sistemului de creştere este larg intensiv utilizându se pe scară largă nutreţurile concentrate. Cele mai mari efective le deţine Germania (27 milioane capete în anul 2000, faţă 37 milioane în 1985, scăderea afectând landurile estice), acest stat fiind principalul producător de carene de porc de pe continent. Urmează Federaţia Rusă (18,3 milioane, faţă de 39 milioane în 1985) cu un randament ceva mai scăzut şi o producţie în declin. Cu efective de 10-20 milioane. se înscriu Polonia, Spania, Ucraina, Olanda, Franţa şi Danemarca. În această categorie se încadra şi România înainte de 1989 (13,6 milioane în 1985 dar numai 6 în 2000). Scăderea masivă a efectivelor este specifică din nou fostei Europe comuniste, mai puţin în Polonia şi Cehia. În general toate statele europene deţin efective importante, remarcându se prin caracterul ultraintensiv şi prin densitatea la hectar Olanda şi Danemarca, specializate în producţia de export. Baza hranei diferă de la stat la stat, fiind axată pe plante tehnice în Europa nord vestică, pe porumb în cea sud estică la care se adaugă subprodusele industriei laptelui şi uleiurilor comestibile.

America deţine efective mari, aici aflându se al doilea mare crescător, S.U.A. cu 59,3 milioane capete, concentrate mai ales în Corn Belt unde baza furajeră este porumbul şi soia, dar şi în Milk Belt (Noua Anglie şi zona Marilor Lacuri), utilizând subprodusele industriei laptelui. Produsele sunt destinate în mare parte consumului intern. Brazilia este alt mare crescător cu 27,3 milioane capete, un randament ceva mai scăzut şi o specializare mai puţin evidentă. Grosul efectivelor este concentrat în sudul extrem. Urmează Mexicul (13,7 milioane) şi Canada cu 12,2 milioane celelalte state având efective mult mai mici.

Slaba dezvoltare a culturilor cerealiere, interdicţiile religioase şi condiţiile naturale, nu permit dezvoltarea acestei ramuri în Africa unde efectivele totale abia depăşesc 10 milioane. capete, remarcându se doar Africa de Sud şi Nigeria. În Australia, efectivele nu sunt prea mari, fiind limitate la consumul intern, aceasta la fel ca Noua Zeelandă fiind specializată, cum s a văzut, în creşterea ovinelor.

Carnea de porc şi subprodusele obţinute nu fac obiectul unui comerţ prea intens deşi cantitatea de carne este comparabilă cu cea de bovine şi mult superioară celei de ovine   doar 3 % se exportă. Se remarcă doar un schimb regional, în cadrul C.E.E. dinspre Olanda şi Danemarca spre Marea Britanie şi Franţa, la care se adaugă cel la distanţă efectuat cu surplusul de producţie al Chinei, ce domină piaţa cărnii de porc, spre Japonia, Europa şi mai puţin spre America de Nord. Un importator constant este Federaţia Rusă a cărei piaţă de aprovizionare s a lărgit după 1990 spre vestul Europei şi China.

g) Avicultura

A cunoscut o dezvoltare constantă în ultimele decenii asigurându şi un rol de primă importanţă în producţia animalieră. Această evoluţie este datorată câtorva caracteristici: realizează produse cu valoare nutritivă ridicată (ouă, carne); produsele şi subprodusele au o largă utilizare în industria alimentară, cea a vopselelor sau în cosmetică etc. ; caracteristicile biologice ale păsărilor le conferă o mare productivitate ; se pretează unor moduri diferite de creştere şi valorifică superior o gamă variată de nutreţuri. Păsările domestice fac parte din clasa Aves, din care importanţă economică au doar găina, curca, bibilica, gâsca domestică, raţa domestică şi cea leşească.
Găina provine dintr o formă sălbatică Gallus bankiva întâlnită şi azi în Asia de Sud Est. Rasele actuale se împart în mai multe grupe   uşoare, grele, mixte, pentru lupte şi decorative. Rasele uşoare sunt specializate în producţia de ouă au o mare precocitate şi se adaptează uşor la creşterea în sistem industrial. Cea mai valoroasă este Leghorn cu o productivitate de 200 ouă pe an. Rasele grele sunt destinate producţiei de carne, - Cornish, Cochinchina şi Dorking iar rasele mixte sunt foarte răspândite atât în creşterea industrială cât şi gospodărească (Rhode Island, Wyandotte).
Curca provine din America, având drept strămoş curca mexicană întâlnită încă în stare sălbatică. Este de talie mare fiind crescută mai ales pentru carne. Se remarcă rasa albă de Beltsville originară din S.U.A. mai uşoară, dar mai precoce, drept pentru care este intens utilizată în crescătoriile industriale, rasa Mamouth formată tot în S.U.A. de talie foarte mare (masculul atinge 20 25Kg), rasa albă de Virginia cu cel mai bun randament la producţia de ouă, rasa bronzată etc.

Gâsca are la origine trei forme sălbatice, din care prin ameliorare au fost selecţionate mai multe rase: rasa carunculata, semigrea, cu o producţie mare de ouă şi pretabilă la păşunat; friza sau danubiana, semigrea dar cu o producţie redusă de ouă; Toulouse, formată în Franţa, grea, pretabilă creşterii în sistem industrial, folosită pentru producţia de ficat (foie gras); Emden, de asemeni grea cu o producţie mare de ouă şi puf.

Raţa cuprinde multe rase din care doar câteva sunt folosite în producţie: raţa leşească (mută) originară din America de Sud pretabilă îngrăşării, dar cu carne de calitate inferioară, drept pentru care e utilizată la încrucişări; rasa Pekin, formată în China cu un randament bun la producţia de carne şi rezistentă la intemperii, pretabilă creşterii intensive; rasa Rouen formată în Franţa specializată pentru carne, cu randament superior în exploatările de tip industrial, Campbell ce se adaptează uşor la mediu şi este profilată la producţia de ouă.

Sistemele de creştere avicolă sunt:

  sistemul gospodăresc, semiintensiv, larg reprezentat, asigurând o bună parte din consumul produselor avicole, mai ales în ţările slab dezvoltate, unde aduce un raport esenţial la hrana zilnică;

  sistemul intensiv, de tip industrial, utilizată masiv pentru creşterea găinilor, are avantajul că asigură mecanizarea şi automatizarea lucrărilor de întreţinere iar tehnologiile de creştere pot fi adaptate producţiei de carne sau ouă. De obicei tehnologia se bazează pe cicluri de creştere, popularea cu păsări tinere şi depopularea când ating vârsta tăierii.

S a produs o specializare regională, America de Nord este orientată în producţia de carne, Europa Occidentală spre cea de ouă. În S.U.A. se practică exclusiv în sistem superintensiv, concentrarea cea mai mare având o în zona de cultură a porumbului şi soiei, ponderea revenind găinilor şi curcilor (10 % din producţia mondială de ouă şi 15 % din cea de carne de pasăre). În Europa se remarcă Belgia, orientată spre producţia de ouă; Olanda, cu orientare mixtă ca şi fostele ţări socialiste, unde sistemul gospodăresc tradiţional este larg reprezentat ; mari producători de ouă şi carne sunt Germania, Franţa, Danemarca etc. În Asia, dezvoltarea cea mai mare o are în est, unde China este cel mai mare producător de carne şi ouă de pasăre din lume (25 % ouă şi 20 % carne) urmată de Japonia, al treilea producător mondial (6,5 % la ambele produse). Caracterul creşterii este dominant intensiv mai ales în Japonia, aceeaşi tendinţă remarcându se şi în Coreea de Sud. Deşi prezentă şi în restul Asiei această ramură nu atinge nicăieri importanţa şi gradul de intensivizare din estul continentului. Producători importanţi sunt şi India, Turcia unde producţia este destinată consumului intern.

În Africa a început să fie dezvoltată deşi dominant în forma gospodărească. S au înfiinţat însă şi ferme de tip industrial în Zambia care a devenit chiar exportatoare, Niger, Malawi sau Nigeria, un interes sporit acordându i se acestei ramuri în sudul şi nordul continentului. Un rol important îl joacă această ramură şi în economia Australiei şi Americii Latine (Mexic, Brazilia, Argentina, Uruguay în primul rând). Efectivele mondiale de păsări erau de 15,6 miliarde capete în anul 2000.

Comercializarea acestor produse este intensă. Mari exportatori sunt S.U.A. ce exportă importante cantităţi de carne în Europa, China, Olanda, Belgia etc. Fluxurile sunt îndreptate în ultima vreme şi spre noile pieţe de consum din sud-vestul şi sud-estul Asiei, unde din motive obiective, dezvoltarea creşterii păsărilor este mai puţin rentabilă economic datorită dependenţei de sursele de aprovizionare cu nutreţuri concentrate.

h) Sericiultura şi apicultura

Sericicultura este o ramură conexă agriculturii, fiind importantă pentru industria textilă. Firele produse de viermii de mătase sunt apreciate prin calităţile superioare (rezistenţă, luciu, fineţe). Mătasea a constituit mult timp o marfă de lux, consumată în cantităţi reduse de către o clientelă bogată. Creşterea nivelului de trai, consecinţă a revoluţiei industriale a determinat şi o creştere a consumului. Mult timp, producţia, concentrată în Extremul Orient, era consumată pe loc dar în prima parte a secolului al XX-lea, S.U.A. se impun ca principal consumator absorbind jumătate din producţia mondială. Cererea a crescut continuu până la criza din 1929, de acest avânt beneficiind în primul rând Japonia care a ajuns să controleze preţurile şi chiar să deţină monopolul în domeniu. Concentrarea producţiei a implicat ca şi în cazul cauciucului căutarea unor produse alternative, sintetice (din celofibră sau petrol). Concurenţa acestora, devenite cu timpul mai ieftine, a condus la căderea producţiei sericicole în Japonia (61 mii tone în 1929 şi numai 1 mie tone în prezent). Producţia tradiţională a Chinei (76 mii tone în anul 2000), a rezistat mai bine dată fiind imensa piaţă intern, la fel ca şi cea a Indiei sau a altor state sud-est asiatice. După 1990, producţia de mătase naturală este din nou rentabilă, consumul fiind în creştere (75 mii tone în 1974, 86 mii tone în 1990 şi 128 mii tone în 2000). De acest nou avânt beneficiază acum China şi India care concentrează 72 %, respectiv, 18 % din producţia mondială, fiind totodată şi cei mai mari consumatori.

Apicultura este o altă ramură conexă agriculturii care a constituit mult timp singura sursă de zahăr. Concurenţa plantelor zaharoase a redus interesul pentru această ramură, dar ea rezistă în virtutea calităţii produselor şi subproduselor sale (miere, ceară, lăptişor de matcă, medicamente, cosmetice etc.). Regiunile favorizate sunt cele cu o bază meliferă bogată cum ar fi regiunile temperate cu păşuni bogate, vii şi livezi sau regiunile subtropicale. În zona caldă a planetei, populaţiile tradiţionale exploatează produsele apicole direct din natură. În zona temperată, încă din timpuri vechi s-a trecut la creşterea controlată a albinelor. La nivel mondial se creşteau în anul 2000 peste 58,5 milioane familii de albine. Cei mai mari producători sunt S.U.A., Federaţia Rusă, India, China, state de dimensiuni continentale, dar se impun şi state mai mici ca Germania, România, Polonia etc. Un mare producător este şi Argentina, care conduce în topul exporturilor de produse apicole. Consumul cel mai ridicat se remarcă în Europa de Vest (Germania în principal) şi America de Nord.